Minciunoasa „istorie ştiinţifică” apropiată

*

De multe ori, ridicarea unei statui, precum cea a lui „Ferdinand I Întregitorul”, de la Oradea, înseamnă o insolenţă a istoriei mai păguboasă decât dărâmarea altor statui. De multe ori, spălarea de creiere, pe care o produc studiile ştiinţifice din domeniul istoriei seamănă şi cu ridicarea nemeritată a unor monumente, dar şi cu dărâmarea altora. Am înţeles chestia asta abia astăzi, când am vrut să verific cât anume din informaţiile „ştiinţifice”, pe care le-am folosit în redactarea unora dintre cărţile mele, ţine de adevăr şi cât de şmecheia ideologizărilor de doi bani. Am ales două ştiri de verificat, consacrate de specialiştii de tip Buzincu, de către „somităţi universitare ale istoriei Bucovine”, cea a posibilei arestări, în 5 mai 1948, a lui Sextil Puşcariu şi referirile la persecuţiile lui Ion Nistor, în anii 1945-1948.

*

Apelând la paginile „Scânteii”, n-am aflat nimic, pentru că instituţia Academia Română, din care făceau parte Puşcariu şi Nistor, avea un statut special, de care statul încă nu s-a atinns, până ce nu a găsit în C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu doi ucigaşi ideologici lipsiţi de orice scrupule. Dar nici chestia asta nu o ştiam, aşa că, dimineaţă, rătăceam prin paginile ziarului comunist, dezgustat de goana după chiaburi şi alţi „oameni vechi”, dar şi de liniile ca nişte răni de cuţit, stabilite de Silviu Brucan şi de Bodnăraş, în ovaţiile aglomerate ale poporului negânditor, până ce mi-a venit ideea să caut şi prin „Analele Academiei Române.

*

Emil Bodnăraş, vorbind poporului

Desbaterile”, de unde am aflat că Sextil Puşcariu, blocat la pat, în ultimii cinci ani de viaţă, de o boală nemiloasă, nu a avut parte de legenda poetulului Ion Pillat (în ziua în care se decisese arestarea lui, la miezul nopţii, a murit pe stradă) şi că Ion Nistor nu a fost dat afară de la conducerea Bibliotecii Academiei şi din Academie, pe parcursul anilor 1947 (istoricii au stabilit că Nistor a fost demis de la Bibliotecă, în 28 mai 1947) şi 1948 (oamenii de ştiinţă universitari suceveni au stabilit că a fost dat afară din Academiei în 1848), deşi, în 1948, se crea un precedent de politizare a Academiei, impus de Parhon şi Sadoveanu, la acceptarea demisiei lui Alexandru Lapedatu, „pentru motive care nu se pot exprima, dar care sunt cunoscute de toţi“, cum zicea Sadoveanu, şi pentru că „domnia sa nu mai era însă omul timpurilor actuale în această Academie“, în care este imperios nevoie de „un om al vremurilor prezente“, care „să fie omul de încredere al actualului regim politic“, cum preciza, cu acelaşi cinism, şi C. I. Parhon.

*

Două la număr sunt elogiile aduse lui Sextil Puşcariu (adevăratul sforar al unirii Bucovinei cu România, atunci când Bucovina trebuia să aleagă răul cel mai mic) de către Academia Română şi e greu de crezut că securitatea ideologică PCR, care era informată de îndelungata boală a lingvistului român cu uriaşă faimă internaţională, ar fi intenţionat să-l aresteze în noaptea zilei în care s-a stins, mai ales că Ştefan Voitec, liderul comunist, dar şi Emil Bodnăraş, se manifestau ca protectori ai oamenilor de valoare ai acestui neam. Numai că “ştiinţificii buzincurismului democrat” inventează legende, iar eu, care hotărâsem, cu vreo două decenii în urmă, că e de preferat să mă înşel singur, decât să mă mai las manipulat de “ăştia”, am mai căzut, uneori, în plasă, pentru că nu am găsit vreme şi pentru istoria noastră apropiată, pe care nu o prea ştiu, chiar dacă, într-o bună perioadă, am rătăcit prin ea, fără nici o ţintă.

*

Sextil Puşcariu

*

„42. ȘEDINTA DE LA 14 MAI 1948

Președinția dlu ANDREI RĂDULESCU.

Dl Președinte ANDREI RĂDULESCU zice:

*

În ziua de 5 mai a. c., Academia Română a primit vestea tristă despre încetarea din viață a colegului Sextil Pușcariu. Prin moartea lui am pierdut pe unul dintre cei mai distinși colaboratori.

Crescut, ani de-a rândul, la universitățile din Apus, el a fost apreciat de timpuriu de profesorii săi de specialitate. La vârsta de 28 de ani, a ținut cursuri la Universitatea din Viena, în calitate de docent pentru limbile romanice și a înființat acolo primul seminar pentru studiul științific al limbii române. Încă de atunci a pregătit materialul pentru publicarea primului dicționar român, care a apărut în 1905 și a rămas, până astăzi, după părerea specialiștilor, instrumentul cel mai sigur complet pentru cercetările în domeniul lexicologiei românești. După apariția acestei lucrări, Academia Romană l-a ales membru corespondent.

*

În 1906, a fost numit profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cernăuți, unde a desfășurat o intensă activitate științifică culturală. În afară de cursurile sale, deosebit de apreciate, și-a pregătit publicarea Istoriei literaturii române, epoca veche, apărută mai târziu la Sibiu, și care este considerată o lucrare de mare valoare. Dar opera la care Pușcariu a muncit cu multă râvnă a fost Dicționarul limbii române, pe care Academia Română i l-a încredințat, din primul său an de profesorat, în 1906. După calculele lui, lucrarea era concepută în trei volume mari; în urmă, din cauza bogăției materialului lexical, trebuia să se adauge încă 3-4 volume.

*

Cu toate greutățile, el socotea că, în 1940, lucrarea va fi terminată. Împrejurăile, după cum știți, au adus întârzieri tot mai mari, că el n-a putut avea bucuria să-și vadă terminată opera la care a muncit decenii. Totusi, numele lui Sextil Pușcariu va rămâne, pentru totdeauna, legat de această însemnată operă a culturii românești.

În 1918, el a fost chemat să organizeze Universitatea din Cluj. Aci a desfășurat o activitate foarte bogată și variată, muncind fără preget pentru a asigura prestigiul acestei universități și pentru a afirma valoarea culturii noastre. La Cluj, a întemeiat și organizat Muzeul limbii române, socotitd ca una din creațiile lui cele mai originale pentru studiul limbii materne. De aci au ieșit studiile apărute în Dacoromania, în biblioteca anexată acestei publicații sau cuprinse în publicațiile Academiei. Tot acolo s-a întocmit marele Atlas lingvistic al României, conceput, organizat și condus de Pușcariu, cu colaboratorii lui, lucrare apreciată de specialiști ca fiind, după Dicționar, „cea mai măreață operă, închinată graiului nostru”.

*

Lucrările lui Pușcariu au fost foarte apreciate și în străinătate, unde a publicat articole și studii în marile reviste, folosind astfel la cunoașterea noastră de către învățații străini. Contribuția colegului nostru pentru lucrările publicației noastre și pentru propășirea științei și culturii românești a fost deosebit de valoroasă și opera lui va face să nu fie uitat. Exprimăm familiei sale sincere condoleanțe și, regretându-i adanc pierderea, să-i consacrăm câteva momente de pioasă reculegere” (Analele Academiei Române. Desbaterile. Tomul 67: 1947-1048,  pp. 222, 223).

*

„1. ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 15 MAI 1948

Președinția dlui Andrei Rădulescu.

Dl Președinte ANDREI RĂDULESCU deschide sesiunea generală. Dl Secretar General ALEX. LAPEDATU citește urrnătorul Raport despre activitatea Academiei Române, în anul academic 1947-1948:

*

Domnilor colegi,

Datoria de pietate față de colegii care ne părăsesc pentru eternitate ne impune a da întâietate, în paginile acestei dări de seamă, despre lucrările Academiei Române în anul academic expirat, amintirii celor dintre noi dispăruți în cursul acestui an.

*

Din rândurile membrilor activi ne-au părăsit profesorii. A. C. Cuza, decedat în vârstă de 90 de ani, la 4 noiembrie 1947, în Sibiu, doctorul Emil Racoviță, trecut în eternitate în ziua de 19 noiembrie, după o mai îndelungată suferință, care, în ultima vreme, îi împuținase mult puterile fizice, și Sextil Pușcariu, stins din viață, acum câteva zile, la 5 mai, în urma unei boli necruțătoare, ce-l țintuise pe patul de suferință, în ultimii săi ani.

Opera științifică de reputație mondială a lui Emil Racoviță, personalitatea de cercetător, energia sa de explorator al suprafeței pământului și al domeniului subpământean, omul de gandire și de creație a noii științe, biospeologia, au fost expuse și elogiate în Academia noastră, în ecouri de adânci regrete și de mare admirație pentru marele dispărut, de Președintele nostru, în Ședința de la 21 noiembrie 1947, apoi în discursul rostit, în numele Academiei Române, de colegul Silviu Dragomir, în fața mormântului deschis al mult regretatului dispărut, de colegul corespondent Const. Motaș, în comunicarea comemorativă, ținută în această incintă, la 13 februarie, precum și în bogata și cuprinzătoarea analiză a operei de creație științifică, pe care colegul nostru Dim. Gusti a închinat-o memoriei lui Em. Racoviță, în paginile de deschidere a primului număr al Buletinului informativ științific și administrativ al Consiliului Național de Cercetări Științifice. Nobila figură a acestei ilustrații a științei românești, care a fost profesorul Emil Racoviță, se desprinde întreagă, eternă, din multiplele înfățișări ale acestor eminenți colegi, pentru ca să fie trebuință a mai stărui asupră-i în acest raport.

*

Doliul pe care Academia Română îl încearcă prin pierderea lui Sextil Pușcariu este, fără îndoială, unul din cele mai grele din ultimele patru decenii ale instituției noastre. Pentru că dacă Sextil Pușcariu reprezintă, prin opera sa filologică, tot ceea ce știința românească de specialitate a produs mai de valoare pentru înțelegerea problemelor legate de limba și istoria neamului, pentru instituțiunea noastră regretatul coleg va fi, de-a pururi, socotit ca bărbatul predestinat a realiza cea mai de seamă însărcinare pentru care Academia Română a fost creată, aceea a studierii și cultivării limbii românești și a alcătuirii, prin consecință, a dicționarului și a gramaticii ei. Istoria a dovedit că, în decursul celor 80 de ani, de când Academia Română și-a hotărât misiunea de a întocmi Dicționarul limbii române, cel mai bine pregătit și cel mai bine înzestrat pentru această unică chemare a fost, dintre toți filologii, Sextil Pușcariu. Pregătirea și-o căpătase în universitățile germane și franceze, de la Gustav Weigand, Wilhelm Meyer-Lübke, Gaston Paris și altii, iar activitatea sa științifică a fost prețuită de la întâiele sale contribuții, unele apărute încă înaintea doctoratului său, trecut la Universitatea din Lipsca. De la acele prime studii, până la lucrarea monumentală, de dată mai recentă a Atlasului lingvistic al României, preocuparea sa științifică a fost tot timpul îndreptată către latura cea mai însemnată a filologiei românești, către cercetarea originii cuvintelor.

*

Din studiul acesteia și după încercările anterioare ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și Ovid Densusianu, a rezultat primul dicționar etimologic românesc, alcătuit după cerințele lexicografiei moderne. Această lucrare, apărută, în 1905, la Heidelberg, într-o colecție de lucrări științifice, de sub conducerea lui Meyer-Lübke, a fost hotărâtoare pentru marea operă, care avea să fie Dicționarul Academiei. Căci, în același an, 1905, Sextil Pușcariu a fost chemat la conducerea redactării Dicționarului limbii române, odată cu alegerea sa ca membru corespondent al instituțiunii noastre și cu numirea sa ca profesor la Universitatea din Cernăuți. Timp de peste patru decenii, Sextil Pușcariu a pus în serviciul Dicționarului limbii române toată știința sa filologică și cea mai bună parte a puterilor sale, sprijinit de tineri filologi, pe care i-a pregătit cu grijă, în propria sa școală. Opera atât de vastă, încercată, altădată, pe căi greșite de Laurian si Massimu, reluată, mai târziu, de B. Petriceicu Hasdeu și de Al. Philippide, a luat proporții monumentale sub direcția lui Pușcariu, datorită stăruinței căruia ea este astăzi foarte înaintată, cu toate întreruperile pe care a avut să le sufere de pe urma războaielor din ultimele trei decenii.

*

Admirată și prețuită ca exemplu desăvârșit de construcție științifică, în lumea filologilor de pretutindeni, această măreață operă, închinată graiului românesc, va constitui de-a pururi o mândrie a neamului nostru și a Academiei Române” (Analele Academiei Române. Desbaterile. Tomul 67: 1947-1048,  pp. 229, 230).

*

Ion I. Nistor

* 

În 18 mai 1848, Nistor prezenta Raportul despre activitatea Bibliotecii Academiei Române în anul 1947 (pp. 256-268). Cum în 15 mai Generalul Alexandru Lepadatu citise Raportul despre activitatea Academiei Române în anul academic 1947-1948, nu apăreau semne de îngrijorare, chiar dacă, printre punctele ordinii de zi, citite în 19 mai, figura şi „alegerea Comisiei Bibliotecii”, amânată, iniţial  pentru data de 25 mai. În 24 mai „dl Nistor face comunicarea comemorativă despre Revoluţia de la 1848 în Principatele Române după rapoartele consulilor austriaci din Bucureşti şi Iaşi (p. 294).

*

În 28 mai 1948, a fost şedinţă publică solemnă, în prezenţa „Înaltului Prezidiu al Republicii Populare Române”, condus de Preşedintele C. I. Parhon – academician şi salutat cu entuziasm de preşedintele Andrei Rădulescu. Tocmai fusese ales corespondent istoricul Andrei Oţetea. În 29 mai, se propune formarea unei comisii, care să întocmească un proiect de lege pentru modificarea legii organice a Academiei Română,  sub preşedinţia lui Andrei Rădulescu şi formată din academicienii Iorgu Iordan, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Ion Nistor, dr. C. I Parhon şi Traian Săvulescu. În şedinţele Academiei, Ion Nistor este, mereu şi mereu, amabil şi atent şi „se asociază din toată inima”, „cu mulţumire şi cu urări” (p. 393) elogiilor şi propunerilor.

În finalul şedinţei solemne din 5 iunie 1948, după elogierile autorilor şi aprobarea premiilor Academiei, se anunţă că Lapedatu şi-a depus demisia, dar se amână lecturarea ei.

*

În şedinţa din 7 iunie 1848, pe neaşteptate, preşedintele Andrei Rădulescu citeşte scrisoarea generalului Alexandru Lapedatu, Secretar General al Academiei Române (funcţia fusese deţinută, anterior, de Ion Bianu, Dimitrie Sturdza, G eorge Ţiţeica şi Vasile Pârvan), cărturar braşovean cu mari merite faţă de cultura română: „Am onoarea a vă remite raportul despre lucrările noastre în timpul actualei sesiuni ordinare, raport care urmează a fi prezentat la încheierea lor. Cu aceasta consider terminată însărcinarea pe care onoraţii mei colegi au binevoit a mi-o conferi, acum doi ani, şi nu-mi rămâne decât să le mulţumesc, cordial şi recunoscător, pentru toată încrederea şi bunăvoinţa ce mi-au acordat-o” (p. 425).

*

Academia Română încă funcţiona de sine stătător, dar sub jurisdicţie statală. Demisia lui Lapedatu a fost luată în discuţie în şedinţa următoare, din 7 iunie 1948, când Constantin Rădulescu-Motru deschide dezbaterile cu „părerea că demisia a fost prezentată fără motivare, iar fără motivare nu poţi demisiona dintr-o funcţie în care ai fost ales spre a depune o muncă care implică o îndatorire socială”. Mihail Sadoveanu, mult mai bine informat, datorită funcţiilor din stat, „îşi explică retragerea dlui Secretar General fie pentru motive de oboseală, fie pentru motive care nu se pot exprima, dar care sunt cunoscute de toţi. Am fi nepoliticoşi să cerem să-şi motiveze, în faţa noastră, această hotărâre, mat ales că cu toţii îl cunoaştem ca un om bine chibzuit în toate actele sale”. Iar C. I. Parhon indică, indirect, directiva PCR, zicând că el „crede că trebuie să vedem în înaintarea demisiei dlui coleg Lapedatu un act de fină psihologie. Domnia sa a muncit foarte mult şi a adus servicii Academiei Române, în calitate de Secretar General. Domnia sa nu mai era însă omul timpurilor actuale în această Academie. Acest lucru l-a înţeles, iar rezultatul a fost înaintarea scrisorii sale. Nu ne rămâne decât să-i mulţumim pentru activitatea depusă, atât de îndelungată vreme, ca Secretar General, şi să acceptăm hotărârea sa. Sarcina de Secretar General al Academiei Române este cea mai importantă din instituţie De aceea se cere ca el să fie un om al vremurilor prezente, mai exact să fie omul de încredere al actualului regim politic. Cel mai potrivit pentru noi, pentru aceasta însărcinare, este colegul Traian Săvulescu. Îl propun pentru ea şi oricât îl ştiu de împovărat şi de alte ocupaţii, îl rog să primească această însărcinare, la care îl reclamă destinele viitoare ale instituţiei”.

*

Astfel a început aservirea politică a Academiei Române, cu masivitatea ideologică a veşnicilor oportunişti C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu.

*

În 8 iunie 1948, s-au făcut alegeri pentru Delegaţiunea Academiei pe anul 1948-1949, Andrei Rădulescu păstrându-şi preşedinţia, iar ca vicepreşedinţi fiind aleşi Iorgu Iordan,  cu 31 de voturi, din 36 exprimate, N. Banescu, 30 de voturi, Em. C. Teodorescu, 26 de voturi”. Ion I. Nistor primea doar un singur vot, probabil ca al său (p. 431), dar este menţinut în comisia pentru redactarea proiectului de lege a Academiei.

Prefăcătoria respectului faţă de istorie

Ion Nistor, Universul 1938

*

În tradiţionala prefăcătorie românească de-a respectul faţă de istorie, Ion Nistor şi Iancu Flondor vor fi proclamaţi cetăţeni de onoare ai judeţului Suceava. Cu alte cuvinte, vor fi transformaţi în borne ale mormântului eroului necunoscut, în care ţărâna amestecă istorie bucovineană veşnic vie, anonimizându-i oficial pe Doxache, Eudoxiu, Alexandru şi George Hurmuzachi, pe Aron Pumnul, Iraclie Porumbescu, Simion Florea Marian, Dimitrie Dan, Constantin Morariu, Silvestru Morariu, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Alexandru Voevidca, Em. Grigorovitza,  George Tofan,  Mihail Teliman, T. Robeanu, Vasile Gherasim, Mihai Horodnic, Mircea Streinul, Traian Chelariu, George Voevidca, Teofil Lianu şi aşa mai departe.

*

Sângele vărsat pentru Neam şi Ţară de Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, Alexandru Bocăneţu, Zamfir Nicoară, Dumitru Catană, Iustin Breabăn, Ambrozie şi Silvestru Micuţaru, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu, Teodor Turturean şi aşa mai departe nu are preţuire în preţioasa noastră contemporaneitate. Galeria personalităţilor reale se surpă şi este mutată la gunoiul ieologic, printr-o şmecherie clasică la români, prin care se prezintă drept respect ceea ce nu este decât goană electorală după aparenţe de preocupare.

*

Iancu Flondor, Minerva 1904

Iancu Flondor, lider al statutului de “noi, românii austrieci”, nu şi-a dorit unirea cu România, pentru că prefera statutul european real, pe care îl avea ţărişoara lui. Abia atunci când, chemat de Sextil Puşcariu şi de Isidor Boda, “înţelepţii ardeleni”, pentru a alege, între două rele, răul cel mai mic, adică unirea cu România, Iancu Flondor a acceptat o reîntoarcere în politică, marcată de multe ezitări (a citit proclamaţia scrisă, la “Pajura Neagră”, de Marmeliuc şi Nistor, abia după ce George Tofan i-a pus pistolul în coaste) şi finalizată cu sinuciderea din 19 octombrie 1924, precedată de zicerea “Mare greşeală am făcut atunci când am acceptat unirea Bucovinei cu România!”. Nu e de acuzat patriotard, pentru că, într-adevăr, făcuse o greşeală, iar dragostea pentru bucovineni şi pentru ţărişoara lor nu i-o poate pune nimeni la îndoială.

*

Ion Nistor, adversar declarat al lui Flondor, care a participat cu satisfacţie la înmormântarea de la Storojineţ, a fost răsfăţatul politicii româneşti interbelice, primind funcţii după funcţii, încât e de mirare că a putut să-şi mai facă timp şi pentru o operă valoroasă şi, deci, durabilă. Destinul lui nefericit începe în 28 mai 1947, când este demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, pentru că refuzase arderea cărţilor şi revistelor vechi ale neamului, se agravează în 9 iunie 1948, când este înlăturat din Academia Română, pentru că se împotrivise arderii manuscrisului “Doinei” lui Mihai Eminescu, pe care o solicitau ultimativ C. I. Parhon, Avram Bunaciu şi Marin Florea Ionescu, şi devine tragic, în 5 mai 1950, când Ion Nistor a fost arestat, la 74 de ani, şi, înainte de a fi dus la Sighetul Marmaţiei, „a fost adus la Malmaison şi anchetat pentru activitatea sa politică şi publicistică“, susţinută doar „în slujba Bucovinei, în slujba Neamului Românesc“. Vreme de cinci ani a stat tribunul Bucovinei la Sighet,  apoi a mai trăit şi şapte ani de calvar civic, murind în Bucureşti, departe şi îndepărtat de Bucovina, în 11 noiembrie 1962.

*

*

Dar nici în perioada aceasta, a vânării şi distrugerii intelectualităţii româneşti, Ion Nistor nu a fost singur, în ciuda faptului că spaima de teroare reprezintă o cumplită însingurare. „Universitatea nu e o „ţară a nimănui”!”, perora prin ziare torţionarul ideologic Nestor Ignat, prietenul lui Silviu Brucan, susţinând că „activitatea lui Gh. Brătianu, Fotino, Strat, Gh. Banu, Gr. T. Popa, Bordeianu, contemporanii şi urmaşii demni ai lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Istrate Micescu şi ai celorlalţi otrăvitori ai tineretului universitar” dăunează „politicii intereselor poporului, interese care coincid cu dezvoltarea ştiinţei, cu progresul, cu sporirea valorilor vieţii şi nu cu distrugerea şi cu glorificarea morţii” (Scânteia, Anul 16, nr. 826, 21 mai 1947, p. 3). Cu o zi înainte, avusese loc, „într-o atmosferă caldă şi  tovărăşească, deschiderea cursurilor Universităţii „Ştefan Gheorghiu”. Au luat cuvântul tovarăşii: Vasile Luca, secretar al PCR, I. Chişinevschi, conducătorul Secţiei Centrale de Educaţie Politică PCR, Barbu Lăzăreanu, rectorul Universităţii, şi B. Roman, care au subliniat importanţa teoriei marxist-leniniste”.

*

„Câţi din tinerii care îi urmăreau cu ochii holbaţi pe un Mircea Eliade, dezvoltând, cu gesturi nervoase, tema aprinderii unei bucăţi de hârtie, prin „concentrarea voinţei”, nu se vor vi prăpădit în măcelul pe care conştienţi l-au pregătit toţi misticarzii din tagma lui Nae Ionescu şi Nichifor Crainic!” (Nestor Ignat, „Noi credem în puterile creatoare ale omului, în Scânteia, anul 16, nr. 829, 24 mai 1947, p. 1).

*

În 24 mai, cu reportaj în 28, fusese arestat Nichifor Crainic, care era „ascuns în casa unui preot din judeţul Mureş”. Bravul „plutonier major de jandarmi Ion Rodeanu, şeful postului Ungheni, jud. Mureş, a reuşit să aresteze pe odiosul criminal de război Nichifor Crainic, fost ministru în guvernul trădător antonescian. După 23 August 1944, Nichifor Crainic a fugit cu trupele nemţeşti şi a făcut parte din „guvernul-fantomă” al lui Horia Sima. Tribunalul Poporului, judecându-l în lipsă, l-a condamnat la moarte” (Scânteia, anul 16, nr. 831, 28 mai 1947, p. 1). În pagina 3, sunt atacaţi academicienii care formau „Fundamentul învăţământului”, adică istoricul Gh. Brătianu, „care profesează şi astăzi o istorie cu aluzii antisovietice”, Fotino-Onitof, „falsificator al ştiinţei”, Strat, „care îşi strigă antipatia faţă de ceea ce i se pare – cum spun americanii – „red”, în istoria doctrinelor economice”, Gr. T. Popa, care „crede încă în vremurile magistrului său A. C. Cuza, vremuri în care ultimul huligan putea să răspândească nestingherit cele mai stupide baliverne despre concepţia marxistă”.

*

Între timp, adică în conferinţa din 24-25 mai 1947, „Sindicatele din Capitală cer: Înlăturarea elementelor fasciste din învăţământul universitar”, „elemente fasciste de talia lui Gh. Brătianu, Istrate Micescu, Bordeanu şi alţi duşmani ai regimului democrat” (Scânteia, anul 16, nr. 832, 29 mai 1947, p. 3),

*

Era la fel de urât ca şi astăzi, în anii aceia, ai beznei roşii, în care cultura română era frământată sub bocanci. Doar melodiile diferă. Atunci se cânta “Cazaciocul”. Acum, monstruozităţi şi mai dezgustătoare.