Bucovina de sub preşul istoriei (VI)

1775, iulie 21: „Constantinopole, 6 iunie 1775. Sultanul a numit la Comisariatul pentru hotare cu Austria pe Taer Aga, vechi arhitect al Constantinopolelui, care s-a arătat dispus, în ziua următoare, la destinaţie” (Gazette de France, 21 iulie 1775).

1810, septembrie 13: „Lemberg, 19 august. Arhiducele Rainier, pasionat de istoria naturală, a străbătut părţile cele mai frumoase ale Obcinilor Bucovinei, în ciuda accesului dificil. Alteţa Sa Imperială a vizitat frontierele Moldovei, apoi s-a îndreptat spre forjele şi salinele din Galiţia, la Skole, Smolna, Drohobyctz şi Stambor. Un inginer din suita sa a desenat, la faţa locului, toate obiectele demne de atenţie” (Journal de l’Empire, 13 septembrie 1810, p. 1).

1813, august 28: „Varşovia, 24 iulie. Momentan nu se află trupe ruseşti în părţile Moldovei care aparţin Rusiei; cele care s-au adunat la Hotin au primit ordin să se pună în marş şi ele au traversat Wolhnya, pentru a ocupa poziţii pe Bug. Frontierele Bucovinei nu sunt ocupate decât de un număr mic de trupe şi de ţărani înarmaţi” (Journal de l’Empire, 28 august 1813, p. 1).

1818, noiembrie 10: „Vinena, 30 octombrie. S-au primit, din Moldova şi din Valahia, noutăţi oficiale că, nu doar la Iaşi, ci şi în Focşani şi Brăila, mai multe persoane au fost atinse de pestă. În consecinţă, guvernul nostru a ordonat autorităţilor sanitare din Bucovina, din Banat şi din Transilvania să execute cu mai multă rigoare reglementările pentru carantină” (Journal des débats politiques et littéraires, 10 noiembrie 1818, p. 1).

1821, septembrie 24: „Austria, frontiera cu Moldova, 29 august. Cetatea Hotinului este în foarte bună stare, fortificaţiile sunt înarmate cu 180 piese de artilerie şi s-au asigurat proviziile necesare pentru o garnizoană de 6.000 de oameni… Căpitanul Iordaki a fost văzut, cu 2.000 de eterişti, la Gura Neagră, lângă Piatra, după ce a jefuit şi incendiat, în 19 august, micul târg Neamţ, pentru bănuiala că locuitorii i-ar fi informat pe turci despre mişcările eteriştilor. Iordaki a spus că intenţionează să facă ocolul frontierei austriece, până în Rusia, pentru că, după cum a spus, el este supărat că oameni curajoşi străbat, fără arme, teritoriile austriece, când ar putea să-şi deschidă un culoar cu săbiile. Rănile lui Iordaki nu s-au vindecat încă, iar el suferă în linişte, deşi nu poate nici mărşălui, nici încăleca pe cal sau urca în trăsură; el a fost transportat la Piatra pe o plută. După ce a trimis eterişti să ceară de la locuitorii din Fălticeni 25.000 de piaştri pentru armatele sale, căpitanul numit de turci, care se găsea acolo cu cinci oameni, a fost foarte deranjat de acest mesaj; dar, în sfârşit, el a răspuns că-i este imposibil să strângă suma cerută, deoarece boierii şi cetăţenii bogaţi au emigrat. Mănăstirea Slatina are o garnizoană de 700 de eterişti bine înarmaţi şi experimentaţi; pe scurt, se pot ridica până la 4.000 de eterişti, care se găsesc, acum, de-a lungul frontierei austriece, în pădurile dintre Prut şi Siret şi în munţi. Mai bine de 2.000 de eterişti au traversat Bucovina fără arme, dar care nu vor să abandoneze cauza pierdută” (Le Constitutionnele, 24 septembrie 1821, p. 2).

1821, octombrie 24: „Viena, 13 octombrie. „Observatorul” austriac publică noutăţile următoare: „Conform ştirilor recente sosite din Moldova, castelul întărit Secu, din apropierea Neamţului, unde se află masate resturile insurgenţilor (eterişti – n. n.), împreună cu doi căpitani, Iordaki şi Farinski, înainte de a fi bombardat, timp de mai multe zile, a fost luat cu asalt de către trupele turceşti de sub comanda lui Salih-Paşa. Toşi insurgenţii, în majoritate albanezi, care se găseau în întăritură au fost trecuţi pe sub tăişul săbiilor, cu excepţia celor doi căpitani, care au fost luaţi prizonieri şi duşi la Constantinopole. Ienicerii, înfuriaţi de rezistenţa întâmpinată din partea insurgenţilor, au ucis şi nevinovaţi, şi vinovaţi; călugării care se găseau în mănăstire nu au scăpat de tăişul săbiilor şi mulţi dintre ei au fost masacraţi cu cruzime. Acest comportament brutal i-a înspăimântat pe călugării de la mănăstirile din vecinătate, care au părăsit altarele, încercând să-şi salveze vieţile cu fuga. Vreo două sute dintre ei au sosit la graniţa austriacă, unde au găsit adăpost şi protecţie.

Prin cucerirea acestor mănăstiri, ultimele rămăşiţe ale insurgenţilor au fost nimicite, cu ecepţia unui mic număr, aparţinând armatei principale, care a ieşit din mănăstire şi se află la graniţa Bucovinei” (Journal des débats politiques et littéraires, 24 octombrie 1821, p. 1).

1821, noiembrie 2: „Frontierele Moldovei, 5 noiembrie. Turcii, care nu credeau că vor rezista în Moldova, au prădat provincia şi îşi vor petrece iarna la Iaşi. E posibil să părăsească Moldova, dacă eteriştii vor reveni. Şase mii dintre ei au trecut Nistrul, apoi Prutul şi aşteaptă neliniştiţi clipa în care să-şi răzbune fraţii. Boierii moldoveni, care sunt în Basarabia şi în Bucovina, au plănuit să-şi apere liniştea cu toate mijloacele, inclusiv cu sabia, dacă turcii vor părăsi Moldova; ei vor trebui să-i alunge pe eterişti; dar, cunoscută fiind indolenţa moldovenilor, se poate concluziona lesne că proiectul acesta este irealizabil” (Le Constitutionnele, 2 noiembrie 1821, p. 3).

1823, septembrie 25: „Cernăuţi, 18 august. Rezultatele în care au sperat eteriştii, cu ultimele mor maşinaţiuni, s-au realizat parţial. Moldova, unde a început să se spere în evacuarea trupelor turceşti, a fost ocupată de o nouă garnizoană, şi asta drept consecinţă a mişcării eteriste, care ameninţă Principatele cu o nouă invazie. Mehmet-Paşa, seraschier de Silistra, a trimis, începând cu această lună, 1.500 de ostaşi turci. Sisirea acestor trupe în Moldova, care se vor alătura celor existente, oferă noilor emigranţi raţiunea de a aştepta liniştiţi întoarcerea în patria lor.

Bucovina este fericită de a fi primit, în aceste zile, vizita Alteţei Sale Imperiale Arhiducele Francisc-Karl. Acest prinţ a vizitat provincia care a făcut parte, până de curând, din Moldova, inclusiv capitala Suceava, în baza mai multor convenţii şi interese. Alteţa Sa Imperială a examinat în detaliu diferitele instituţii administrative, instituţiile publice şi a primit, la Cernăuţi, o deputăţie din parte domnitorului Moldovei, în persoana tatălui său, boierul Alexandru Sturdza, preşedintele departamentului de afaceri străine, prilej cu care, conform uzanţelor ţării, pentru legăturile de prietenie între cele două imperii vecine (Austria şi Turcia – n. n.), a fost transmisă invitaţia Moldovei pentru Alteţa Sa Imperială de a o vizita. Boierii emigraţi în Bucovina, precum şi alţii, au avut, de asemeni, onoarea de a fi prezentaţi trimisului Moldovei şi Alteţei Sale Imperiale, căreia i-au adus recunoştinţa eternă pentru protecţia de care se bucură Bucovina din partea augustei Case de Austria, pe care tânărul prinţ are cinstea de a o reprezenta” (Journal des débats politiques et littéraires, 25 septembrie 1823, p. 1).

1826, septembrie 29: „Augsburg, 23 septembrie. Austriecii au luat măsuri, se spune, de a preveni ocuparea Valahiei de către ruşi, în cazul în care această putere îşi va pune în practică ameninţarea de a face dreptate cu armele împotriva ocupaţiei turceşti. În acest scop, numeroase corpuri de trupe au fost mutate în Bucovina, peste tot la frontierele acestei ţări” (Le Constitutionnele, 29 septembrie 1821, p. 1).

1829, decembrie 9: „Bucureşti, 15 noiembrie. La Bucureşti, atenţia publică este fixată asupra unui comitet de boieri, care se ocupă cu alegerea unui domnitor. S-ar părea că prinţul Ghika va obţine majoritatea sufragiilor. La Iaşi, dimpotrivă, balanţa nu se înclină în favoarea unui candidat. Au fost arestaţi, recent, în acest ultim oraş, trei indivizi, care se ocupau cu falsificarea biletelor de bancă.

Îmbolnăvirile de pestă sunt, de o lună, numeroase în Principate, dar cazurile s-au înregistrat mai ales în Basarabia, mai ales la Noua Suliţă, localitate de graniţă, unde a fost declarată şi în familia unui funcţionar al vămii. În consecinţă, măsurile sanitare sunt aplicate cu mai multă rigoare, în această zonă, la toate frontierele Bucovinei; toate posturile de supraveghere au fost dublate şi uneori triplate. Este aşteptat la Cernăuţi guvernatorul din Lemberg, care şi-a propus să examineze personal măsurile care s-au luat şi cum se respectă” (Journal des débats politiques et littéraires, 9 decembrie 1829, p. 1).

1830, noiembrie 24: „Presbourg, 9 noiembrie. Împăratul, gândind la condiţiile puse de state, în consimţămintele lor pentru ridicarea a 50.000 de recruţi, şi de neprezentarea unora, dar şi de înrolarea altora în primăvara viitoare, dieta, după lungi dezbateri, a adoptat înrolarea imediată a recruţilor necesari… Se crede, totuşi, că Bucovina va fi alipită la Ungaria (referire la Ardeal – n. n.) şi că celelalte provincii îşi vor păstra statutul” (Journal des débats politiques et littéraires, 24 noiembrie 1830, p. 1).

1831, iulie 7: „Viena, 28 iunie. Conform raportului adresat Comisiei Aulice de Sănătate, holera s-a diminuat în mod considerabil ca intensitate în cercul Czorthow şi Tarnopol, unde s-au produs cele mai mari ravagii. În ce priveşte oraşul Cernăuţi, ca punctul central al Bucovinei, flagelul încă nu a pătruns şi nici în sud” (Journal des débats politiques et littéraires, 7 iulie 1831, p. 1).

1844, decembrie 27: „Se poate citi în „Gazette d’Augsbourg” din 22 decembrie: S-a anunţat că guvernul a propus construirea căii ferate în Galiţia, propunere votată de cercurile acestei provincii. Linia Bochnia, prin Lemberg, şi, în Bucovina, până la Cernăuţi, la frontiera Moldovei, va fi declarată cale ferată imperială” (Journal des débats politiques et littéraires, 27 decembrie 1844, p. 2).

1854, septembrie 14: „Iată câteva informaţii, publicate de „Journal allemand de Frankfurt”, despre poziţia trupelor austriece: Două armate au fost mobilizate (Austria are patru), şi anume a treia, care e condusă de arhiducele Albert, şi a patra, care îl are în frunte pe contele Schlick, general de cavalerie. Feldmareşalul Hess a luat în mâinile sale comanda reunită a acestor două armate. Linia poziţiilor trupelor începe la Cracovia şi se întinde de-a lungul frontierei ruse în Galiţia, în Bucovina şi în Transilvania, până în Valahia, pe care austriecii o ocupă în acest moment. Se poate estima cu exactitate la 300.000 de oameni trupele repartizate, foarte inegal – e adevărat, pe această linie. Sunt şi peste 82.000 de cai. Până în 1848, armata austriacă nu a avut niciodată mai mult de 48.000 de cai. A patra armată, comandată de generalul Schlick, ocupă linia Cracovia-Lemberg. Arhiducele Albert, a cărui armată este alcătuită din corpurile 10, 11 şi 12 şi dintr-un corp de cavalerie, are cartierul general în Bucovina, aproape de Suceava, unde se află grosul armatei sale, pegătită să intre în Moldova. O concentrare până acum fără egal a avut loc la Cernăuţi, aproape de răscrucea frontierei Bucovinei, Basarabiei şi Moldovei. Al 12-lea corp de armată este în Transilvania; 40.000 de oameni ai acestui corp trebuie să intre în Valahia” (Le Constitutionnele, 14 septembrie 1854, p. 1).

1868, ianuarie 28: „Viena, 26 ianuarie. Ziarele oficiale publică o ordonanţă a ministrului de interne, prin care informează autorităţile din Galiţia şi din Bucovina care sunt prevederile legii fundamentale din 21 decembrie 1867, care le interzice evreilor să achiziţioneze imobile” (Le Temps, 28 ianuarie 1868).

1869, februarie 22: „Viena, 18 februarie. Legea adoptată de dietele provinciale din Dalmaţia, Bohemia, Salzbourg, Carinthia, Vorarlberg, Styria, Istria şi Bucovina pentru supravegherea şcolilor a primit sancţiunea imperială” (La Presse, 22 februarie 1869).

1891, octombrie 11: „Pesta, 10 octombrie 1891. A fost arestat, acum câteva zile, la Suceava, în Bucovina, un individ asupra căruia s-au găsit hârtii şi desene, care au determinat autorităţile să creadă că au de-a face cu un spion. Acest individ avea să declare că este ofiţer francez” (Le Figaro, 11 octombrie 1891, p. 2).

1893, ianuarie 26: „Berlin, 25 ianuarie 1893. Noua adeziune a României la Tripla Alianţă, făcută publică, a fost dezminţită de toate ziarele oficiale germane, austriece şi italiene. În ciuda acestor dezminţiri, se poate afirma că există un tratat formal între România şi Austro-Ungaria. Prin acest tratat, Austro-Ungarea garantează României posesia asupra unei părţi a provinciei Bucovina, în care populaţia este română, în cazul în care ea va face o alegere fericită, în eventualitatea unui război cu Rusia” (Le Figaro, 26 ianuarie 1893, p. 2).

1915, aprilie 29: „Din Bucureşti, în 27 aprilie, în „Times”: Ruşii au făcut, în bătăliile din 22 şi 23, o tentativă de a pătrunde în Bucovina. Ei au făcut inamicul să se retragă dincolo de Malenki, capturând 182 de prizonieri. Forţele ruse s-au concentrat, de asemeni, la Boian, în nordul Bucovinei, încercând să forţeze trecerea Prutului. Autorităţile române au declarat că armata austriacă din Bucovina are nevoie de provizii” (Le Figaro, 29 aprilie 1915, p. 2).

1915, aprilie 29: „În Bucovina. Bucureşti, 26 aprilie. Conform informaţiilor sosite aici, ruşii au încercat să treacă frontiera Bucovinei şi, în 22 şi 23 aprilie, ei au împins inamicul dincolo de Malenki, făcând 182 de prizonieri, din care 2 ofiţeri. Se vorbeşte, de asemeni, de o concentrare de trupe ruseşti la Boian, în nordul Bucovinei, pentru forţarea trecerii Prutului. Autorităţile române susţin că armatelor austriece din Bucovina le lipsesc proviziile / Times” (Le Figaro, 29 aprilie 1915, p. 2).

1916, iunie 24: „În Orientul dunărean, armatele lui Broussiloff cuceresc cea mai mare parte a Bucovinei, ajungând până la Siret moldav… În Bucovina, ruşii continuă să-i preseze pe austriecii în retragere. Ocuparea Rădăuţilor e o problemă de ceasuri, pentru că ei au ajuns la râul Suceava, care traversează această provincie prin mijlocul ei” (La Figaro, 24 iunie 1916, p. 1).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 5

De-aceea poetul se roagă când scrie

Ilustraţie la poemul “Inscripţie în rugăciune“

După câte înţeleg, George Todoran a studiat la Cluj, după anul 1935, când devine cumva poetul oficial al gazetei „Freamătul şcoalei, revistă de pedagogie şi cultură generală a învăţătorilor din Cluj” (din 1937, avea să facă parte din „gruparea revistei”), dar şi autor al unor texte gazetăreşiti. În 1936, scrie, de pildă, necrologul lui Maxim Gorki, precum şi cronici ale cărţilor „Poeme într-un vers”, de Ion Pillat, şi „Fortul 13”, de Dragoş Protopopescu. Nu lipsesc nici cronicile plastice, precum „Expoziţia de pictură Nicolae Braha” (Lanuri, III, nr. 3, mai 1936), Mai are şi un text, „O acţiune şi un crez”, despre portul popular al „familiei Şorecani de la Ticu-Colonia şi e vorba aici despre portul naţional” (Freamătul şcoalei, anul II, nr. 6-7, iunie-iulie 1936), „Pietre pentru templul nou” (Freamătul şcoalei, anul II, nr. 10-11, noiembrie-decembrie 1936), o pledoarie pentru „intensificarea reflexiunilor pedagogice”. În 1937, publica un superb elogiu despre Lucian Blaga, „omul tăcerilor grele şi întruparea istoriei ardeleneşti”. În vara anului 1938, publica un prim volumaş de versuri, „Rod peste Mâine”, care beneficia de o cronică, în „Pagini literare” (1939, VI, 3-5), semnată de Romulus Demetrescu (critic tradiţionalist, didacticist şi, în mod logic, retrograd), care-i reproşează bucovineanului modernismul poeziei, vag înrudită cu lirica lui Arghezi sau a lui Panait Cerna:

„Editura revistei „Lanuri” din Mediaş a publicat, astă-vară încă, un volumaş de versuri, cu aceeaşi înfăţişare curată şi îngrijită ca şi celelalte, editate mai înainte. El se intitulează, foarte nepotrivit pentru frumoasa noastră limbă, „Rod peste Mâine”.

Poemele din acest volum sunt ale domnului George Todoran, un tânăr învăţător din judeţul Cluj. Am ţinut să însemnăm aici ceva despre talentul acestui poet, deşi o facem cu oarecare întârziere. Este ciudat, mai întâi, faptul că şi domnul Todoran se înclină, cu oarecare smerenie, poeziei cu pretenţii „dificiliste”. Dacă-am înţeles bine, ideea că tristeţile ce picură în versurile sale nu-s doar găteli cu flori mirositoare, ci murmurări potolite de rugă liniştită, la un altar unde se-nchină, cucernică, o credinţă vie – se exprimă astfel în cea dintâi poezie a volumului:

Prietene, de vei opri cândva flămânde gene

Printre tristeţile ce picură aici,

Nu turbura truditul cer de licurici

Cu bucuria-n brâu de sânziene.

Ascultă-ncet adâncul crez de ape

În vremea prinsă la fântână în amurg:

E-o rugăciune nouă pentru burg

La care liniştile vin să se adape

Şi treci apoi, de ai un Dumnezeu,

Mai sus puţin de treptele de var,

Genunchii blânzi închină-i la altar

În amintirea cântecului tău (Cântec pentru om).

Această exprimare „dificilă” este evident căutată, construită şi nefirească. E greu de înţeles pentru ce poetul o preferă alteia, normale… Decât doar numai dacă şi dânsul crede că imitarea apucăturilor la modă te poate urca la o treaptă anumită de… artă. Dar domnul Todoran are talent. El mânuieşte un vers bine conturat, cizelat uneori în forme perfecte. Însă demonul „originalităţii” (noutăţi la modă) îl face să caute mereu expresiile cele mai ciudate, mai şterse, cunoscute manierismului poetic contemporan:

„Mi-e sufletul bolnav de drul şi de tristeţe” (Drum).

„Aş vrea să plec departe, în ţara scrisă-n strună

Să-mi crească amintirea în urmă soră bună

Şi mânjii timpului peste tristeţi s-apuce,

Dar mână nu-i să mă coboare de pe cruce” (Dorinţă).

Sau în poezia „Ce are”, în care dorul adevărat, sincer, este strangulat de aceeaşi expresie căutată, nefirească, artificială:

Ştiu undeva o casă mică

Tăcută şi tristă ca ochii tăi mici,

Sub streaşină un cuib de rândunică

Adună cerul risipit din ochi de licurici.

Acolo a aţipit amintirea visând

Peste întinsul poemului aşternut,

Doar porumbeii gândului mai trec din când

În când lumina-ntâiului sărut.

Amurgul paşte liniştea în seară,

Iar vremea-i din ce în ce mai flămândă.

Un călător a uitat acolo o vioară

Ce-aşteaptă de-atunci o mână plăpândă.

Strunele-au îngenuncheat acum la liturghie

În timp ce îngerii îndoielilor se scaldă:

Cine moaie pana-n mări de elegie

Frângând rugăciunea ca pe-o pâine caldă?…

În margini de împărăţie, mireasă,

Hai să pornim hăt, sus pe creste!

Ştiu undeva un drum, un vis şi-o casă

În care-ncăpem amândoi ca-ntr-o poveste.

Iată alte versuri făurite după acelaşi calapod pretenţios. Poetul coboară la stână:

„Unde prietenul baci cu vreascuri de astre

Fierbe-n zodie de lapte cântec de lumină”

„Dau pinteni timpului spre holde de stele

Tot presărând pe drum un braţ de soare” (Fratelui Vers).

Adăugaţi apoi o mulţime de naivităţi, de expresii decalcate după alţi poeţi, care au avut şi ei proasta inspiraţie de a folosi un fel de râie versuitoare (era să-i zic „poetică”), care se întinde înfricoşător printre tinereţea asta simţitoare şi prea uşor molipsită. Un vocabular scos din naftalină sau fabricat din cuvinte moarte, culese anume şi înşirate convenţional, fără rost: „Inscripţie în rugăciune”, „liniştile colindate-n manuscris”, „prietena unică din poem”, „fruntea scrisă-n anotimpuri înflorite”, „scutură amintiri pe leat de poezie”, „gânduri apriline”, „noapte mare cât un pui de întrebare”, „Cineva te-aşteaptă în poem” etc. Aceste imperfecţiuni şi preţiozităţi arată lipsa unei cunoştinţe artistice şi o tinereţe prea puţin îngrijorată de simţul răspunderii, când crede că o simţire adevărată se poate înfăţişa cu orice fel de îmbrăcăminte, lipsită de măsurile proprii trebuitoare.

Din versurile domnului George Todoran nu au putut fi înlăturate nici reminiscenţele supărătoare, lăsate de lectura poeţilor ce l-au precedat: Ştefan Baciu, George Popa, Arghezi (îi ia până şi acel celebru „uşure”, cea mai urâtă pescuire a vocabularului arghezian), ba chiar din Cerna. Din cele cincizeci şi două de poeme ale volumului de faţă se pot socoti că aduc „ceva” în simţirea poetului numai opt: „Cântec pentru om”, „Întoarcere”, „Ţiganca”, „Poem cu Tristeţi”, „Trec anii”, „Descântec în Vers”, „Destăinuiri” şi „Gânduri”. Deşi mai toate sunt supuse obiecţiunilor de mai sus. Cele mai bune mi se par, dintre acestea: „Ţiganca”, „Întoarcere” (al cărei sfârşit e slab), „Poem cu Tristeţi” şi „Trec anii”. Este o anumită atitudine lirică şi în „Destăinuiri”. Iată cum vede poetul pe „Ţigancă”. Citez, cu regret, un fragment numai:

Mi-e inima drum şi drumul odihnă

Şopârle verzi şi cenuşii de lumină

Port în sânul meu cald de piatră.

Un pumn de primăveri dospite

Strigă-n mine chemări de ispite.

Cu laptele jarului sting în vatră

Cenuşa timpului greu ce-a mai rămas

Pe amintirea otrăvită ca un suflet de pripas.

De unde vin? Nu te-obosi a mă-ntreba

Nici unde merg. Ce-ţi pasă dacă trece cineva

Ori ce ţi-ar folosi din anii mei în floare?

Haide, ia mâna de la cingătoare!

Eu vin doar să-ţi descânt de dragoste, de toate

Durerile ce stau ca bolovanii-n tine răsturnate (Ţiganca).

Nu-i aşa că avem aici o poezie admirabilă? Şi vedeţi: tânărul poet vorbeşte acum ca lumea, de aceea izbuteşte să ne strecoare-n suflete ceea ce simte. Şi gândirea lui e turnată aici într-un relief cu forme aproape definitive. Pentru ce oare, Doamne, atunci borborosirile şi strâmbăturile, care-i ascund darul acesta? Pentru ce?…

Poetul nostru e zbuciumat de frământări, de doruri, de nelămuriri şi melancolii ce-şi caută glas. Şi uneori, din fericire, aceste trăiri reale capătă glas potrivit, arareori; atunci când poetul, împins de ceea ce simte, sare peste zgura rămăşiţelor din amintirea lui despre ceea ce credea că e azi „poezie”. Aşa, în „Trec Anii”. Melancolia faţă de perindarea timpului este prinsă aici în foarte frumoase versuri, care arată că poetul nostru poate grăi în limba proprie, desfăcându-se, fără multă greutate, din cele învăţate altundeva:

Văd ziua sângerând în brâu de înserare

Ca o copilă blândă ce se-ntoarce acasă

Tăcută, ’ngândurată, drăgăstoasă

De la mai ştiu eu care şezătoare.

Trec anii şi-n ani te caut mereu

Cu fruntea rezimată-n primăveri zglobii

Să te culeg în calde melodii,

Stăpână peste satul cântecului meu,

Tu nu auzi cum anotimpurile urcă-n noi

Belşugul ţarinii în rod de rime,

Cum cerul ne pofteşte-n limpezime

Să ne întoarcem cu-amintirile-napoi?

De când aştept al zilelor inel

A început să plângă-n ruine cineva

Din vara mea, din vara ta,

Şi anii trec încet, încetinel.

Conced că şi-n aceste versuri frumoase poetul nu-şi configurează îndestulător o exprimare curat personală. Lucrul se poate vedea şi-n celelalte câteva poezii, alese de noi aici. Dar este, cu toate acestea un început limpede a unei cărări pe care firea lui şi-a deschis-o singură. Şi pentru acest început, în care ar putea răsări un talent personal, am găsit bine să ne oprim la volumul domnului George Todoran” / Romulus Demetrescu (Pagini literare, 1939, VI, 3-5, pp. 115-118).

*

Ce poet! Uneori, şi o cronică ostilă poate strălumina un univers. Un univers sută la sută „iconar”, în care simbolistica explicită a celor trei relaţionări, cu timpul (prin lut), cu viaţa (prin dragoste) şi cu universul (prin credinţă), iar contemporaneitatea exprimărilor lirice, privită cu ofuscări depreciative de către ne-poetul recenzent, care îl asemuieşte cu Arghezi şi cu Panait Cerna, deşi înrudirile duc spre Blaga, spre Mircea Streinul şi spre George Voievidca (meşteşugul născocirii cuvintelor), mi-l apropie şi mai mult. Deci, trebuie să-l caut şi să-l aflu, pentru a-l încredinţa rafturilor memoriei bucovinene.

Autumnală

Mamă, pumnul neliniştilor mele

Ciorchin pârguit din roade grele

Îşi picură soarele printre crengi de arţari

La poarta liniştii tale mari.

Adunată din bătrână nădejde ţărănească

Ziua-mi de cremene, în toamna aceasta de iască,

Se-mprăştie în zboruri galbene pe-adâncuri de ieri

La răscruci de leat flămând de primăveri.

Mâna de nea îmi leagănă gândul

Şi-l creşte-n lumină pornindu-l

Prin ţară de rugă cu slove străbune

Spre rosturi mai bune.

(Freamătul şcoalei, anul I, nr. 1, 1 noiembrie 1935, p. 23)

Popas

Pe marginea nădejdilor sprinţar

Copilu-mi când a poposit alături lângă mine

Cu-un pumn de vise apriline

Culese din al vremilor cuibar

Şi liniştile curg a împăcare

Cu fruntea ninsă-n brumării de lună

Ne mângâie zâmbind cu voie bună

Din buze de-amintiri şi de uitare.

La piatră de hotar scăldată-n dor

Cu mâinile-afundate în sulfină,

Culegem iar bănuţii de lumină

Spre zestre unui cântec viitor.

Rânduri de vară

Vezi, vine cântecul să se adape

Din împărăţia frunzelor plăpânde,

Şi gândurile – rupt buchet de ape –

În vers îşi scriu chemările flămânde.

Sub vara-aceasta coaptă-n rugăciune

Spicul amintirilor peste hârtie

Scutură seninul din tăciune,

La vama visului, zălog de bucurie.

Cărări trudite-n luminiş de seară

Cu gene limpezite de izvoare

Culeg tăcerea-n strune de vioară

Din cerz de umbră călătoare.

Dar pasul tocului s-afundă la răscruce

Prin cetina-ntrebării, frântă-n sân de pruni

În file mângâierea clipei să apuce,

Şi lacrima, din zboruri de lăstuni.

(Freamătul şcoalei, anul II, nr. 6-7, iunie-iulie 1936, p. 309)

Inscripţie în rugăciune

În ţara gândurilor mele

Mai cântă lăutarii-n strune de lumină

Sub cerul larg şi scris cu stele

Pentru chemarea de-aşteptare plină.

Prin liniştea cu zvon de rugăciune

Trec turmele uitării peste veac

Şi fiecare drum în taină spune

Descântecul din mitul greu de leac,

Cineva a săpat aici cu daltă şi sânge

Povestea răstignirilor culegătoare

De-aceea câteodată geana omului plânge

Cu vinul ce umple flămânde ulcioare.

De-aceea în strofă străinul

Doare şi frige cântarea afund

Când peste zările de vis seninul

Încearcă s-adune rod nou şi rotund.

Ori poate blestemul mai dăinuie încă

La piatră de hotar – nădejde vie

Peste altarul vremilor de stâncă,

De-aceea poetul se roagă când scrie.

(Freamătul şcoalei, anul II, nr. 10-11, noiembrie-decembrie 1936, p. 384)

Locuri natale

Vă port sâmbrie-n cântecul curat

Şi din lumini vă port în fiecare seară

Pe struna gândului pentru vioară

Acord de linişte în crez săpat.

Pumn de lapte dulce-n dimineaţă

Când s-adapă rugăciunile din rodul verii,

Ora deniei v-o culc în leagănul tăcerii

Peste ploile de zile, spic de viaţă.

Cuib de lege, basm cu soc la brâu

Pe cărare de baladă scrisă-n trişcă

Vânt de vreme, taina-n dungă mişcă

Printre frunzele de bucurie de la râu.

Slovă lângă slovă – vis şi trup

Cu azurul colindat în mână,

Anii vi-i culeg şi cerul din ţărână

Pâinea dragostei cu voi s-o rup.

(Freamătul şcoalei, anul III, nr. 6-7-8, iunie-iulie-august 1937, p. 384)

Cântec pentru om

Prietene, de vei opri cândva flămânde gene

Printre stristeţile ce picură aici,

Nu turbura truditul cer de licurici

Cu bucuria-n brâu de sânziene.

Ascultă-ncet adâncul crez de ape

În vremea prinsă la fântână în amurg:

E-o rugăciune nouă pentru burg

La care liniştile vin să se adape

Şi treci apoi, de ai un Dumnezeu,

Mai sus puţin de treptele de var,

Genunchii blânzi închină-i la altar

În amintirea cântecului tău.

Ce are

Ştiu undeva o casă mică

Tăcută şi tristă ca ochii tăi mici,

Sub streaşină un cuib de rândunică

Adună cerul risipit din ochi de licurici.

Acolo a aţipit amintirea visând

Peste întinsul poemului aşternut,

Doar porumbeii gândului mai trec din când

În când lumina-ntâiului sărut.

Amurgul paşte liniştea în seară,

Iar vremea-i din ce în ce mai flămândă.

Un călător a uitat acolo o vioară

Ce-aşteaptă de-atunci o mână plăpândă.

Strunele-au îngenuncheat acum la liturghie

În timp ce îngerii îndoielilor se scaldă:

Cine moaie pana-n mări de elegie

Frângând rugăciunea ca pe-o pâine caldă?…

În margini de împărăţie, mireasă,

Hai să pornim hăt, sus pe creste!

Ştiu undeva un drum, un vis şi-o casă

În care-ncăpem amândoi ca-ntr-o poveste.

Trec anii

Văd ziua sângerând în brâu de înserare

Ca o copilă blândă ce se-ntoarce acasă

Tăcută, ’ngândurată, drăgăstoasă

De la mai ştiu eu care şezătoare.

Trec anii şi-n ani te caut mereu

Cu fruntea rezimată-n primăveri zglobii

Să te culeg în calde melodii,

Stăpână peste satul cântecului meu,

Tu nu auzi cum anotimpurile urcă-n noi

Belşugul ţarinii în rod de rime,

Cum cerul ne pofteşte-n limpezime

Să ne întoarcem cu-amintirile-napoi?

De când aştept al zilelor inel

A început să plângă-n ruine cineva

Din vara mea, din vara ta,

Şi anii trec încet, încetinel.

ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE No Comments Sep 4

George Todoran, frate și duhovnic în tristeți

Un mare poet, total și pe nedrept uitat al Bucovinei, a fost George Todoran, de care am dat, astăzi, din întâmplare și, tocmai de aceea voi porni cu încrâncenare, „prin liniștea cu zvon de fum căzut”, așternută „în calea întrebărilor de vreme plină”.

Când am scris „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, știam puține lucruri despre George Todoran. Puține știu și acum, dar poemele care mi-au ieșit în cale, astăzi, mă obligă. În fond, ca împătimit al memoriei, nu pot rămâne doar cu cinci poeme („Spovedanie”, „Apele”, „Noemvrie”, „Decemvrie”, „Ianuarie”) și cu de nevoie superficiala notiță din „Mărturisitorii”:

Ultima veste pe care o avem despre acest mare poet bucovinean („Povestea asta banală pe unii-i sfinţeşte. / Îngenunchează, frate – vin din rugăciune, / Fiecare vers, inima mea, cu sânge-l hrăneşte”), George Todoran, este cea referitoare la adresa din refugiul bănăţean (Timişoara, str. Regina Maria 15). „Vagabond la poarta din oraşul de hârtie”, conştient că doar „cuvântul îţi ciopleşte troiţă, / Frate şi duhovnic în tristeţi şi evlavii, / Şi străjuie-n preajmă-i poema domniţă”, George Todoran spune ceea ce „spune-se-ntr-o carte, / Că şi poeţii câteodată ştiu ce-aduce anul”, iar poemele sale, când psalmice, când zvâcnete de lumină jucăuşă, adeveresc un poet smuls din moştenirea care i se cuvine viitorimii. Nu nouă, celor care, direct sau indirect, l-am condamnat la tăcere „călcând pe plaiuri galbene de gând, / Cu morţii-n şi în giulgiuri cenuşii”, ci viitorimii, pentru că „au apele destinul lor crestat în an”, care garantează, aşa împuţinată cum este, „va răsări cândva-ntr-o carte de lumină / Ca steaua slovei, rană tăvălită-n mare”

Așteptare

De treci pragu-n casa amintirilor citești

Floarea lacrimii prin tainice unghere

Scrisă-n zările trudite și stinghere

Peste cerul frunzelor ce scutură povești.

Prin liniștea cu zvon de fum căzut

Se coc azi roadele mustoase ale verilor

Aici am așternut mai ieri în leagănul tăcerilor

Lumina cântecului dezlegat din lut.

Belșugul strunelor aicea stă închis

Și crește peste strofă cu fiecare seară

Să legene sub streșini de nouă primăvară

Ofranda rugăciunilor ce ard în vis.

Închină-te și intră cu pumnul tău de jar

În calea întrebărilor de vreme plină

Te-așteaptă avânturile pline în lumină

Cu anotimpurile scrise-n calendar.

Final

Pe câmpuri de lumină a căzut o stea.

Cine plânge-n slove rugăciunea mea?

Poate-i o lacrimă caldă de mamă

Ce adună răstignirile grele-n năframă?

Călătorul a întârziat cu noaptea pe lună

Și caută flămând o vorbă bună,

O mână plăpândă scrisă-n viori

Care să arunce-n amintiri cu flori.

Tăcere. Drumul se întoarce în sine

S-adune buchete de mâhniri în terține.

Nu-i nimeni să culeagă-n baladă de paltini

Pâinea de lege nouă, din datini.

(Lanuri, anul V, no. 1-2, 1938, p. 14)

ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE No Comments Sep 4

O nouă carte de Roman Istrati: rusu’ moralist

O nouă carte de pamflete geo-politice, semnată de poetul și publicistul Roman Istrati, va vedea, în curând, lumina tiparului. Prefațată de Sorin Avram și cu o copertă inspirat realizată de Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, cartea ia în dezbatere slăbiciunile multimilenare ale neamului nostru, în contextul istoriei est-europene, cu un umor dezarmant, atât de caracteristic pentru Roman Istrati, și cu dese puseuri lirice, care l-au obligat pe Sorin Avram să-și intituleze prefața, pe care o reproduc în continuare, „Ruşii, vinovaţi de pierderea unui mare poet”:

*

Roman Istrati ar fi putut deveni un şi mai mare poet. Sînt convins că acest lucru îl gîndea în 1978 regretatul Laurenţiu Ulici, care a scris o cronică elogioasă la adresa lui Romică, autorul volumului de poezii „Miezul adînc”. Să fii publicat de Editura Eminescu la numai 23 de ani şi să ai parte de cronici favorabile în reviste de specialitate gen „România literară” nu era deloc puţin. Însă, se pare că a fost prea mult pentru tînărul poet, care deja fusese învăluit de aburii celebrităţii odată cu cîştigarea Marelui Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, cu un an înainte. În anii ’70, editurile erau edituri, revistele literare erau reviste literare, iar Romică era Romică. Un tip cu simţul umorului dezvoltat peste limitele prevăzute de codul bunelor maniere scris de obtuzul regim politic şi cu un talent mult peste medie. Peste media 09.00, să zicem. Dacă talentul lui Romică ar fi fost numai la scris, acesta ar fi ajuns un poet şi mai mare, însă l-au încurcat celelalte talente pe care le avea. Cum ar fi talentul de a se pierde în discuţii filosofice şi talentul de a se face simpatic, din cauza acestui ultim talent fiind invitat la tot felul de întîlniri, care ţineau uneori zile şi nopţi. Mai mult nopţi. Aşa spune lumea. Lumea aia care l-a cunoscut pe Romică cel Tînăr. Cu atîtea talente extrascriitoriceşti, cînd să mai compună Romică poezii? De fapt, el le compunea, dar pînă cînd să le aştearnă pe hîrtie, acestea zburau odată cu timpul petrecut în compania prietenilor cu fustă, cu barbă sau cu toartă. Depinde. Ghinionul care a stat în calea lui Romică Istrati, blocîndu-l pe acesta să devină un şi mai mare poet decît a fost considerat în tinereţe, a fost acela că nu au aflat ruşii de el. Dar nu cititorii ruşi obişnuiţi, ci cititorii ruşi în stele. Dacă cititorii în stele tocmiţi de Kremlin ar fi ştiut că peste ani şi ani Roman Istrati va scrie articole atît de aspre împotriva mai marilor Rusiei, atunci cu siguranţă că ar fi apelat la toate trucurile pentru a-l determina pe acesta să scrie poezie. Multă poezie, pe care ar fi fost în stare să o tipărească în mai multe limbi, astfel încît Roman Istrati să ajungă la concluzia că menirea lui pe acest pămînt este doar aceea de a scrie poeme şi că pînă la sfîrşitul vieţii sale numai asta trebuie să facă. Dacă îl citeşti pe Roman Istrati, ajungi să crezi că ruşii sînt vinovaţi de toate relele pămîntului. Acum pot spune că tot ruşii sînt vinovaţi şi pentru că România a pierdut un mare poet. Şi nu avea decît 23 de ani.

Sorin AVRAM

Jurnalism No Comments Sep 4

Concerte în a treia zi: ULI JON ROTH

ULI JON ROTH este un sacerdot al ghitarei, iar concertul “Tokyo Tapes Revisited” al trupei SCORPIONS, pe care ni l-a propus însemna una dintre orele astrale, pe care nu am fi avut voie să o ratăm, deşi tradiţia noastră mioritică e taman pe dos şi încă plină de vigoare. Dar cu toate astea, ULI JON ROTH a oficiat până la capăt, ascultat aproape religios de cei aproape o mie de tineri de la corturi, de KEMPES, care a rămas până la capătul capătului, de câţiva ofiţeri de jandarmi, care veniseră, în civil – fiind în timpul lor liber, pentru a nu ratra acest moment istoric şi de majoritatea rockerilor care cântaseră în ultima seară de festival “Bucovina Rock Castle”.

Poate că am mai auzit virtuoşi asemănători, în încăpăţânarea noastră de a aduce, anual, la “Bucovina Rock Castle”, şi câte o legendă rock, dar ULI JON ROTH, care ne-a surprins şi prin insolite interpretări vocale, parcă întrece chiar şi cea mai rodnică imaginaţie.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Sep 3