De-aceea poetul se roagă când scrie

Ilustraţie la poemul “Inscripţie în rugăciune“

După câte înţeleg, George Todoran a studiat la Cluj, după anul 1935, când devine cumva poetul oficial al gazetei „Freamătul şcoalei, revistă de pedagogie şi cultură generală a învăţătorilor din Cluj” (din 1937, avea să facă parte din „gruparea revistei”), dar şi autor al unor texte gazetăreşiti. În 1936, scrie, de pildă, necrologul lui Maxim Gorki, precum şi cronici ale cărţilor „Poeme într-un vers”, de Ion Pillat, şi „Fortul 13”, de Dragoş Protopopescu. Nu lipsesc nici cronicile plastice, precum „Expoziţia de pictură Nicolae Braha” (Lanuri, III, nr. 3, mai 1936), Mai are şi un text, „O acţiune şi un crez”, despre portul popular al „familiei Şorecani de la Ticu-Colonia şi e vorba aici despre portul naţional” (Freamătul şcoalei, anul II, nr. 6-7, iunie-iulie 1936), „Pietre pentru templul nou” (Freamătul şcoalei, anul II, nr. 10-11, noiembrie-decembrie 1936), o pledoarie pentru „intensificarea reflexiunilor pedagogice”. În 1937, publica un superb elogiu despre Lucian Blaga, „omul tăcerilor grele şi întruparea istoriei ardeleneşti”. În vara anului 1938, publica un prim volumaş de versuri, „Rod peste Mâine”, care beneficia de o cronică, în „Pagini literare” (1939, VI, 3-5), semnată de Romulus Demetrescu (critic tradiţionalist, didacticist şi, în mod logic, retrograd), care-i reproşează bucovineanului modernismul poeziei, vag înrudită cu lirica lui Arghezi sau a lui Panait Cerna:

„Editura revistei „Lanuri” din Mediaş a publicat, astă-vară încă, un volumaş de versuri, cu aceeaşi înfăţişare curată şi îngrijită ca şi celelalte, editate mai înainte. El se intitulează, foarte nepotrivit pentru frumoasa noastră limbă, „Rod peste Mâine”.

Poemele din acest volum sunt ale domnului George Todoran, un tânăr învăţător din judeţul Cluj. Am ţinut să însemnăm aici ceva despre talentul acestui poet, deşi o facem cu oarecare întârziere. Este ciudat, mai întâi, faptul că şi domnul Todoran se înclină, cu oarecare smerenie, poeziei cu pretenţii „dificiliste”. Dacă-am înţeles bine, ideea că tristeţile ce picură în versurile sale nu-s doar găteli cu flori mirositoare, ci murmurări potolite de rugă liniştită, la un altar unde se-nchină, cucernică, o credinţă vie – se exprimă astfel în cea dintâi poezie a volumului:

Prietene, de vei opri cândva flămânde gene

Printre tristeţile ce picură aici,

Nu turbura truditul cer de licurici

Cu bucuria-n brâu de sânziene.

Ascultă-ncet adâncul crez de ape

În vremea prinsă la fântână în amurg:

E-o rugăciune nouă pentru burg

La care liniştile vin să se adape

Şi treci apoi, de ai un Dumnezeu,

Mai sus puţin de treptele de var,

Genunchii blânzi închină-i la altar

În amintirea cântecului tău (Cântec pentru om).

Această exprimare „dificilă” este evident căutată, construită şi nefirească. E greu de înţeles pentru ce poetul o preferă alteia, normale… Decât doar numai dacă şi dânsul crede că imitarea apucăturilor la modă te poate urca la o treaptă anumită de… artă. Dar domnul Todoran are talent. El mânuieşte un vers bine conturat, cizelat uneori în forme perfecte. Însă demonul „originalităţii” (noutăţi la modă) îl face să caute mereu expresiile cele mai ciudate, mai şterse, cunoscute manierismului poetic contemporan:

„Mi-e sufletul bolnav de drul şi de tristeţe” (Drum).

„Aş vrea să plec departe, în ţara scrisă-n strună

Să-mi crească amintirea în urmă soră bună

Şi mânjii timpului peste tristeţi s-apuce,

Dar mână nu-i să mă coboare de pe cruce” (Dorinţă).

Sau în poezia „Ce are”, în care dorul adevărat, sincer, este strangulat de aceeaşi expresie căutată, nefirească, artificială:

Ştiu undeva o casă mică

Tăcută şi tristă ca ochii tăi mici,

Sub streaşină un cuib de rândunică

Adună cerul risipit din ochi de licurici.

Acolo a aţipit amintirea visând

Peste întinsul poemului aşternut,

Doar porumbeii gândului mai trec din când

În când lumina-ntâiului sărut.

Amurgul paşte liniştea în seară,

Iar vremea-i din ce în ce mai flămândă.

Un călător a uitat acolo o vioară

Ce-aşteaptă de-atunci o mână plăpândă.

Strunele-au îngenuncheat acum la liturghie

În timp ce îngerii îndoielilor se scaldă:

Cine moaie pana-n mări de elegie

Frângând rugăciunea ca pe-o pâine caldă?…

În margini de împărăţie, mireasă,

Hai să pornim hăt, sus pe creste!

Ştiu undeva un drum, un vis şi-o casă

În care-ncăpem amândoi ca-ntr-o poveste.

Iată alte versuri făurite după acelaşi calapod pretenţios. Poetul coboară la stână:

„Unde prietenul baci cu vreascuri de astre

Fierbe-n zodie de lapte cântec de lumină”

„Dau pinteni timpului spre holde de stele

Tot presărând pe drum un braţ de soare” (Fratelui Vers).

Adăugaţi apoi o mulţime de naivităţi, de expresii decalcate după alţi poeţi, care au avut şi ei proasta inspiraţie de a folosi un fel de râie versuitoare (era să-i zic „poetică”), care se întinde înfricoşător printre tinereţea asta simţitoare şi prea uşor molipsită. Un vocabular scos din naftalină sau fabricat din cuvinte moarte, culese anume şi înşirate convenţional, fără rost: „Inscripţie în rugăciune”, „liniştile colindate-n manuscris”, „prietena unică din poem”, „fruntea scrisă-n anotimpuri înflorite”, „scutură amintiri pe leat de poezie”, „gânduri apriline”, „noapte mare cât un pui de întrebare”, „Cineva te-aşteaptă în poem” etc. Aceste imperfecţiuni şi preţiozităţi arată lipsa unei cunoştinţe artistice şi o tinereţe prea puţin îngrijorată de simţul răspunderii, când crede că o simţire adevărată se poate înfăţişa cu orice fel de îmbrăcăminte, lipsită de măsurile proprii trebuitoare.

Din versurile domnului George Todoran nu au putut fi înlăturate nici reminiscenţele supărătoare, lăsate de lectura poeţilor ce l-au precedat: Ştefan Baciu, George Popa, Arghezi (îi ia până şi acel celebru „uşure”, cea mai urâtă pescuire a vocabularului arghezian), ba chiar din Cerna. Din cele cincizeci şi două de poeme ale volumului de faţă se pot socoti că aduc „ceva” în simţirea poetului numai opt: „Cântec pentru om”, „Întoarcere”, „Ţiganca”, „Poem cu Tristeţi”, „Trec anii”, „Descântec în Vers”, „Destăinuiri” şi „Gânduri”. Deşi mai toate sunt supuse obiecţiunilor de mai sus. Cele mai bune mi se par, dintre acestea: „Ţiganca”, „Întoarcere” (al cărei sfârşit e slab), „Poem cu Tristeţi” şi „Trec anii”. Este o anumită atitudine lirică şi în „Destăinuiri”. Iată cum vede poetul pe „Ţigancă”. Citez, cu regret, un fragment numai:

Mi-e inima drum şi drumul odihnă

Şopârle verzi şi cenuşii de lumină

Port în sânul meu cald de piatră.

Un pumn de primăveri dospite

Strigă-n mine chemări de ispite.

Cu laptele jarului sting în vatră

Cenuşa timpului greu ce-a mai rămas

Pe amintirea otrăvită ca un suflet de pripas.

De unde vin? Nu te-obosi a mă-ntreba

Nici unde merg. Ce-ţi pasă dacă trece cineva

Ori ce ţi-ar folosi din anii mei în floare?

Haide, ia mâna de la cingătoare!

Eu vin doar să-ţi descânt de dragoste, de toate

Durerile ce stau ca bolovanii-n tine răsturnate (Ţiganca).

Nu-i aşa că avem aici o poezie admirabilă? Şi vedeţi: tânărul poet vorbeşte acum ca lumea, de aceea izbuteşte să ne strecoare-n suflete ceea ce simte. Şi gândirea lui e turnată aici într-un relief cu forme aproape definitive. Pentru ce oare, Doamne, atunci borborosirile şi strâmbăturile, care-i ascund darul acesta? Pentru ce?…

Poetul nostru e zbuciumat de frământări, de doruri, de nelămuriri şi melancolii ce-şi caută glas. Şi uneori, din fericire, aceste trăiri reale capătă glas potrivit, arareori; atunci când poetul, împins de ceea ce simte, sare peste zgura rămăşiţelor din amintirea lui despre ceea ce credea că e azi „poezie”. Aşa, în „Trec Anii”. Melancolia faţă de perindarea timpului este prinsă aici în foarte frumoase versuri, care arată că poetul nostru poate grăi în limba proprie, desfăcându-se, fără multă greutate, din cele învăţate altundeva:

Văd ziua sângerând în brâu de înserare

Ca o copilă blândă ce se-ntoarce acasă

Tăcută, ’ngândurată, drăgăstoasă

De la mai ştiu eu care şezătoare.

Trec anii şi-n ani te caut mereu

Cu fruntea rezimată-n primăveri zglobii

Să te culeg în calde melodii,

Stăpână peste satul cântecului meu,

Tu nu auzi cum anotimpurile urcă-n noi

Belşugul ţarinii în rod de rime,

Cum cerul ne pofteşte-n limpezime

Să ne întoarcem cu-amintirile-napoi?

De când aştept al zilelor inel

A început să plângă-n ruine cineva

Din vara mea, din vara ta,

Şi anii trec încet, încetinel.

Conced că şi-n aceste versuri frumoase poetul nu-şi configurează îndestulător o exprimare curat personală. Lucrul se poate vedea şi-n celelalte câteva poezii, alese de noi aici. Dar este, cu toate acestea un început limpede a unei cărări pe care firea lui şi-a deschis-o singură. Şi pentru acest început, în care ar putea răsări un talent personal, am găsit bine să ne oprim la volumul domnului George Todoran” / Romulus Demetrescu (Pagini literare, 1939, VI, 3-5, pp. 115-118).

*

Ce poet! Uneori, şi o cronică ostilă poate strălumina un univers. Un univers sută la sută „iconar”, în care simbolistica explicită a celor trei relaţionări, cu timpul (prin lut), cu viaţa (prin dragoste) şi cu universul (prin credinţă), iar contemporaneitatea exprimărilor lirice, privită cu ofuscări depreciative de către ne-poetul recenzent, care îl asemuieşte cu Arghezi şi cu Panait Cerna, deşi înrudirile duc spre Blaga, spre Mircea Streinul şi spre George Voievidca (meşteşugul născocirii cuvintelor), mi-l apropie şi mai mult. Deci, trebuie să-l caut şi să-l aflu, pentru a-l încredinţa rafturilor memoriei bucovinene.

Autumnală

Mamă, pumnul neliniştilor mele

Ciorchin pârguit din roade grele

Îşi picură soarele printre crengi de arţari

La poarta liniştii tale mari.

Adunată din bătrână nădejde ţărănească

Ziua-mi de cremene, în toamna aceasta de iască,

Se-mprăştie în zboruri galbene pe-adâncuri de ieri

La răscruci de leat flămând de primăveri.

Mâna de nea îmi leagănă gândul

Şi-l creşte-n lumină pornindu-l

Prin ţară de rugă cu slove străbune

Spre rosturi mai bune.

(Freamătul şcoalei, anul I, nr. 1, 1 noiembrie 1935, p. 23)

Popas

Pe marginea nădejdilor sprinţar

Copilu-mi când a poposit alături lângă mine

Cu-un pumn de vise apriline

Culese din al vremilor cuibar

Şi liniştile curg a împăcare

Cu fruntea ninsă-n brumării de lună

Ne mângâie zâmbind cu voie bună

Din buze de-amintiri şi de uitare.

La piatră de hotar scăldată-n dor

Cu mâinile-afundate în sulfină,

Culegem iar bănuţii de lumină

Spre zestre unui cântec viitor.

Rânduri de vară

Vezi, vine cântecul să se adape

Din împărăţia frunzelor plăpânde,

Şi gândurile – rupt buchet de ape –

În vers îşi scriu chemările flămânde.

Sub vara-aceasta coaptă-n rugăciune

Spicul amintirilor peste hârtie

Scutură seninul din tăciune,

La vama visului, zălog de bucurie.

Cărări trudite-n luminiş de seară

Cu gene limpezite de izvoare

Culeg tăcerea-n strune de vioară

Din cerz de umbră călătoare.

Dar pasul tocului s-afundă la răscruce

Prin cetina-ntrebării, frântă-n sân de pruni

În file mângâierea clipei să apuce,

Şi lacrima, din zboruri de lăstuni.

(Freamătul şcoalei, anul II, nr. 6-7, iunie-iulie 1936, p. 309)

Inscripţie în rugăciune

În ţara gândurilor mele

Mai cântă lăutarii-n strune de lumină

Sub cerul larg şi scris cu stele

Pentru chemarea de-aşteptare plină.

Prin liniştea cu zvon de rugăciune

Trec turmele uitării peste veac

Şi fiecare drum în taină spune

Descântecul din mitul greu de leac,

Cineva a săpat aici cu daltă şi sânge

Povestea răstignirilor culegătoare

De-aceea câteodată geana omului plânge

Cu vinul ce umple flămânde ulcioare.

De-aceea în strofă străinul

Doare şi frige cântarea afund

Când peste zările de vis seninul

Încearcă s-adune rod nou şi rotund.

Ori poate blestemul mai dăinuie încă

La piatră de hotar – nădejde vie

Peste altarul vremilor de stâncă,

De-aceea poetul se roagă când scrie.

(Freamătul şcoalei, anul II, nr. 10-11, noiembrie-decembrie 1936, p. 384)

Locuri natale

Vă port sâmbrie-n cântecul curat

Şi din lumini vă port în fiecare seară

Pe struna gândului pentru vioară

Acord de linişte în crez săpat.

Pumn de lapte dulce-n dimineaţă

Când s-adapă rugăciunile din rodul verii,

Ora deniei v-o culc în leagănul tăcerii

Peste ploile de zile, spic de viaţă.

Cuib de lege, basm cu soc la brâu

Pe cărare de baladă scrisă-n trişcă

Vânt de vreme, taina-n dungă mişcă

Printre frunzele de bucurie de la râu.

Slovă lângă slovă – vis şi trup

Cu azurul colindat în mână,

Anii vi-i culeg şi cerul din ţărână

Pâinea dragostei cu voi s-o rup.

(Freamătul şcoalei, anul III, nr. 6-7-8, iunie-iulie-august 1937, p. 384)

Cântec pentru om