Eminescu, deportat anual la Călinești

Bustul lui Mihai Eminescu, expus de regretatul Dimitrie Loghin, în 1933, la Cernăuţi, cu ocazia concursului pentru realizarea unui bust al Poetului

Se știe din ce pricini căminarul Gheorghe Eminovici nu a vrut să-și reamintească, pe parcursul vieții, de rădăcinile lui călineștene și de ce a transmis această insensibilitate și copiilor săi. Dacă ar fi știut că peste mormântul lui Vasile Iminovici va trece gardul dinspre drum al bisericii, că mușchii cenușii, pământul, buruienile și nepăsarea culturnicilor și arendașilor de județ vor sfârteca „sufletul trist”, dăruit de „părinți din părinți”, cu siguranță că Eminescu ar fi avut o adevărată aversiune față de prefăcătoria de-a respectul față de memoria sa, prin încropirea unei „case memoriale”, adusă de la Straja și plantată nu pe vatra rădăcinilor, în Hriațca, ci în cimitirul devastat și transformat în fânaț și livadă de lângă biserică, prin amplasarea unui bust cu soclu de tip crinolină, urât, ba chiar monstruos, care-l transformă într-o piticanie, și prin atmosfera tradițional anticulturală a satului care nu-i respectă memoria, ci doar se folosește de ea.

Urâtul bust al lui Eminescu

Casa „memorială” din Călinești, adusă din Straja

Călineşti, mormântul lui Vasile Iminovici

Se știu, desigur, și interesele falselor „neamuri” eminesciene de a-i îngloda memoria la Călinești, dar nu-i bai. Pe Eminescu l-ar fi durut mai mult umilințele îndurate la Putna, în 1871, acolo unde îl lăsase zălog pe Slavici, până a făcut el rost de bani pentru plata datoriilor, și, mai ales, condamnarea lui Slavici la temniță și domiciliu forțat, în România Mare, de către clica Ferdinand – Brătianu, și, odată cu Slavici, condamnarea naționalismului eminescian, pe care doar Slavici îl mai continua și cu care s-a și învinovățit, s-a și apărat.

Dezvelirea bustului de la Dumbrăveni

Piatra bunicii lui Eminescu, smulsă de pe mormânt şi aruncată sub zidul bisericii, la Băneşti

Există o tradiție a lustruirii cu Eminescu și tocmai această tradiție îl rupe din rădăcinile lui voievodale (nu doar voievodul Gheorghe Ștefan i-a fost rubedenie de sânge), o tradiție care nu mai poate fi stăvilită. Și nici nu are rost. Eminescu nu mai este de mult trăit drept chintesență a identității naționale; memoria lui e doar o insignă, pe care și-o pun pigmeii ca să ocupe paginile cenușii cu știri ale zilei și să ni se pară nouă, neștiutorilor și tacit lepădaților de Eminescu, ditamai uriașii. Sfârșit.

Jurnalism No Comments Jan 5

Recunosc: sunt furios!

Petru Muşat, ctitorul renăscutului Roman Istrati

Nu a fost o surpriză pentru mine să aflu, astăzi, că diriguitorii culturii sucevene au fost retrogradaţi: nu mai ling clanţa uşii lui Gheorghe Flutur, ci, împărţiţi pe clanţe, pe cele ale uşilor neangajatului C. J. Suceava, ci al lui Gheorghe Flutur personal, Nicolae Barbă, şi pe cea a visepreşedintelui Gheorghe Niţă, despre care începusem să am o părere bună, dar se vede treaba că mereu mă înşel în privinţa oamenilor. Ei, iar în timpul acestei retrogradări lingvisto-limbistice, diriguitorii culturii sucevene au adus vorba şi despre pledoaria mea, depusă în scris la Centrul Cultural “Bucovina”, pentru acordarea “Premiului Eminescu”, post-mortem, poetului Roman Istrati; argumentele au fost multe şi greu de dărâmat, dar stăpânii clanţelor au decizia banilor (de parcă i-ar fi adus de la mumele lor de acasă) şi, prin urmare, ei fac legea. Nu caută niciodată soluţii, fac doar legea. În fond, cum să cheltui nişte firfirici şi pentru a cinsti memoria unui poet înnăscut şi cărturar pe măsură, când poţi cheltui purcoaie de parale grele pentru fierăraie inutilă şi mochete noi, pe care ăştia le schimbă mai des des decât mine şosetele? Şi nu doar acum, ci în fiecare an. Pentru că se fac economii mari de la “acţiuni”, iar în final de an bugetar trebuie spulberaţi banii pe ceva, nu?

Când am primit vestea că Barbă şi Niţă au hotărât că Roman Istrati nu poate primi “Premiul Eminescu”, pentru că nu vor muşchii lor decizionali, tocmai culesesem primul poem, din cele câteva sute, pe care mi le-a trimis Romi şi cugetam că trebuie să-i scot opera lirică la iveală în mai multe cărţi distincte, pentru că, dacă adun toate poeziile între doar două coperte, rămâne bietul Roman Istrati cu aparenţa autoratului pentru doar două cărţi de poezie, deşi diversitatea temelor şi a abordărilor stilistice, într-o tehnică discursivă pe care văd că el deja a stabilit-o, conturează măcar cinci plachete distincte. Aşa că vestea proastă m-a cam lăsat rece. În fond, un poet nu depinde de torţionarii de clipe, ci de propria-i creaţie. Nu o diplomă “Eminescu” (Eminescu nu a avut niciuna) îl va face pe Roman Istrati altceva decât ceea ce este cu adevărat. În schimb, premiul în bani ar putea salva o construcţie culturală excelent premeditată de Roman Istrati, care, în testamentul pe care îl am în copie, se dovedeşte a fi pe atât de organizat şi de lucid în veşnicie, pe cât de împrăştiat şi de băncos era în efemeritate. Executorul testamentar fusese însărcinat să-i vândă tablourile pentru a achita datoriile făcute cu spitalizările şi cu înmormântarea, dar şi cu cheltuielile pentru punerea efectivă în practică a programului cultural conceput de el. Dar cine cumpără tablouri? Nimeni. Iar de un premiu, care să salveze lucidele premeditări culturale ale poetului Roman Istrati, nu poate fi vorba, când Barbă şi Niţă ordonă altfel şi viceversa (sic! pe ei!).

Roman Istrati

Dar fii pe pace, Romi! Avea Gheorghe Flutur o vorbă: că eu aş fi aidoma unei pume, care dispare şi îţi sare în grumaz când ţi-e lumea mai dragă şi nu te mai aştepţi la aşaceva. Aşa e, prietene, şi nu rămân niciodată dator. Nici în bine, nici în rău. Fii pe pace, cărţile tale au să apară, iar construcţia culturală premeditată de tine va prinde viaţă, chiar dacă mi-o fi ursit să te urmez între timp. În fond, sufletul meu s-a născut în mai multe trupuri.

Jurnalism No Comments Jan 4

Confesiunile poetului Roman Istrati

Viaţa mea n-a aparţinut nimănui. Toţi au fost nişte simpli invitaţi cu drepturi egale. N-a fost nici unul mai privilegiat decât altul. Chiar şi eu am fost un simplu invitat, atâta doar că am reuşit să-mi bat joc cel mai tare. Aşa se face că au rămas doar nişte litere, nişte gânduri şi câteva sensuri.