Alte poeme de Liliana Widocks

Adio pentru un poem

Ochii albi, adânci, din lemn de pădure
mă strâng între pleoape, gata să fure
o boare căznită, ascunsă-n perdele,
el mă prinde de margini, de suspinele grele,
m-aşează sub braţul ce nici nu mă vede,
mă mângâie-absent şi poate nu crede
decât în sineala ce picură-n toc,
vis de poezie, patimă prinsă-n joc.
Se-mpiedică-n rimă, aruncă-n clipită
pagina mea tristă, mototolită,
alte foi, vesele, tinere iele
vor găsi pentru el muzică de inele.
De blestem stă să piară un vis neîmplinit,
tristeţe în hârtie, elegie otrăvită-n sfârşit.

Alint

De-ai fi crezut că sunt o rază,
ai fi lăsat lumina trează?
De-ai fi gândit că sunt un nor,
ai fi iubit şi ploi, şi zbor?
De-ai fi ştiut că sunt doar vânt,
ai mai fi sărutat cuvânt?

Bătrânul şi marea

E o tăcere cu colţi în întuneric,
pescăruşii strigătul l-au adormit,
marea-mbrăţişează un ocean himeric,
soarele, din nisip, s-a întors ostenit,
pe mal şi-a aruncat, în grabă, iţarii,
în valuri se-afundă, neţinând cont
de pielea-i goală, ce-ademeneşte ţânţarii,
înoată fericit, în exil, spre orizont.
Lumina îl prinde din urmă, uşoară,
i se-agaţă de umeri, îl mângâie blând,
briza, să-i prindă în fapt, se coboară,
marea le-acoperă sărutul, oftând.
Craiul din lună bate, nervos, din picior,
chemând lumina înapoi acasă,
gelos, îi aruncă cuvinte ce dor,
soarele îi promite s-o facă mireasă.

*

De pe mal, pescari cu braţe vânjoase
se lasă în luntri, ca-n miez de amantă,
cămăşi de neveste flutură albe, sfioase,
pledând, cu iubire, inimii de bacantă.
Doar în ostrov, moţăind în uitare,
atamanul cu plete de alb înţelept
aşteaptă chemarea, din depărtare,
a sirenelor, ce anunţă când la palat e banchet.
Atunci se strecoară în iatac, pe furiş,
să-i prindă roşeaţa în obraji şi-n dantele,
de mâini străvezii se lasă desprins
de gânduri şi ispite, chiriaşe în stele,
îi leagănă apele sufletul hoinar,
îi prind, în căuş de stropi calzi, gâtu-i, faţa,
îi sting în palmă cărbunii de jar,
ce inimii-i-aduc, în tăceri, dimineaţa.
Crezând că, trădat de iubire, a fost dat morţii,
tresare când, în treacăt, un val îi şopteşte:
“Bătrân vagabond, deschide larg ochii sorţii,
ţi-s undiţa şi luntrea pline de peşte!”

Clipe de gheaţă

Nu-mi mai pasă
de fracţiile putrezite ale ploii,
nici de gura ei mânioasă!
Nu-mi mai pasă
de rugăminţile dispersate-n lumină,
nici de refracţia lor ticăloasă!
Nu-mi mai pasă
de literele-mbrăţişate-n cuvinte,
nici de tăcerea lor mincinoasă!

Demenţă

Îmi ia cuvintele …

am ajuns să dorm lipită de rafturile bibliotecii,

ca să le ţin, cu fruntea mea, împreună,

dar mâna nopţii alege, la întâmplare,

şi ele dispar, sparte în funingine fină,

fără să cunoască curăţenia focului,

ci doar răbdarea cărbunelui.

Frazele mele rânjesc ştirbe,

bâlciul literelor ascunde, după cortine prăfuite,

măşti hidoase.

Fug, fără să scap de laţul ei …

“De ce mă vrei, singurătate?”

Declin

Când noaptea mi-a pus spaime pe pernă,
când chinul mi-a tras privirea în bernă,
când viaţa mă recita pe de rost,
tu, cel ce pretinzi, unde-ai fost?

*

Când timpul m-a zgâriat, fără milă, pe faţă,
când picioarele m-au lepădat la distanţă,
când mâinile amputau fără rost,
tu, cel ce minţi, unde-ai fost?

*

Când oamenii au băut sânge din răni deschise,
spărgând în bucăţi carafe de vise,
când plânsu-mi striga, unde-ai fost,
tu, cel ce râzi şi nu mai ai rost?