Marius Costel Eşi: „Coleg de generaţie”

Un eveniment de excepţie în viaţa culturală a Sucevei, respectiv lansarea unei cărţi, şi ea de excepţie, „Coleg de generaţie”, de Marius Costel Eşi, a trezit la viaţă densă şi profundă Observatorul Astronomic din Suceava, pur şi simplu luat cu asalt de universitari, profesori gimnaziali, studenţi şi niscaiva plebe creatoare, într-un amalgam scriitoricesc, actoricesc şi folcloric amuzant. Ambient remarcabil, înviorat de acordurile clasice ale chitarei lui Cosmin Mariciuc, de la Colegiul Naţional de Arte „Ciprian Porumbescu” din Suceava şi o ipostază surprinzătoare, adică intimă şi luminoasă, din partea exponenţilor sistemului educaţional local, care percep, în rândurile aşternute în pagini (admirabila şi sugestiva copertă: Narcisa Eşi), o ciudată frescă a năzuinţelor lor, amintind mângâietor de sugestia „Cina cea de Taină”, din vremurile iluminării spiritului uman.

Moderator al evenimentului, o studentă „la litere” emoţionată şi emoţionantă, Andreea Sava, iar la prezidiul ştiinţific, împovărat de titluri academice care le glorifică îndreptăţit cariera, doamna Nadia Serdenciuc şi domnul Corvin Bejenariu, flancându-l pe dezinvoltul scriitor de subtilă profunzime Marius Costel Eşi, dornean prin naştere, ieşean prin genealogia dezvăluită de nume, scriitor român autentic, prin ceea ce scrie. Mie mi-a plăcut, în mod deosebit, prezentarea cărţii, din perspective scriitoriceşti, nu academice, săvârşită de Nadia Serdenciuc, pariind cu Eugen Prodan că Nadia Serdenciuc scrie, în taină, poezie şi proză. Scurtă, din pricina veşnicei neîncrederi în sine pe care o cauzează şi talentul, şi erudiţia. Între discursuri, folk şi covere neunitare, apoi, în două reprize de câte cinci, lecturi din carte, făcute inspirat şi cu o firească exaltare de către tânărul autor, care, fără premeditare, mi-a adus aminte de un personaj al lui Vajda, care deschidea o fereastră, spre o piaţă aglomerată, şi striga: Oameni, vă iubesc!

Ascultând cu atenţie, am înţeles, înainte de a citi cartea şi cu ochii mei, că proza lui Eşi are, dincolo de construcţiile alegorice directe sau indirecte, ceva din subtilitatea teatrului lui Lucian Blaga, în care nu personaje, ci idei se confruntă prin dialog; un eu tridimensional, suprapus peste aparentul binom autor-personaj, pe fundalul „Cinei celei de Taină” pe care o reprezintă sistemul educaţional românesc, „profesorul de” sau „profesorul de” încifrând, cu sugestia caricaturală a numelor, o largă paletă existenţială, în care scapără rar, dar puternic spiritul dascălului, al iniţiatorului, al şlefuitorului de destine. Iar problema centrală a educaţiei, după cum o sugerează discret Marius Costel Eşi, o reprezintă, de fapt, dizolvarea, fărâmiţarea şi presurarea iniţiatorului în profesori, în identităţi ciudate, în roboţi educaţionali înstrăinaţi tridimensional peste perspectiva plată a platitudinii tragicomice.

Nu intenţionez să mă transform într-un recenzent, acum, până nu citesc cu sufletul meu cartea, aşa că revin la misia mea de fotoreporter, dar nu înainte de a sublinia răspicat: sâmbătă, 31 martie 2018, la Suceava, un prozator înnăscut, Marius Costel Eşi, şi-a vestit intrarea în lumea creaţiei, acolo unde va fi „Coleg de generaţie” cu toţi idolii vieţii sale de până acum.

Cronici sentimentale No Comments Mar 31

ORIENT ROMÂNESC şi imaginea României în Orient

Există, în lumea largă, o elită culturală românească demnă de toată admiraţia, există oameni care, dincolo de staturile lor de cărturari autentici, ard ca o torţă de dorul şi de mândria ţării în care s-au născut. Oameni care îşi reprezintă patria natală cu demnitate şi care nu ostenesc niciodată în a răspândi perspectivele raiului pământesc numit România. Oameni care, deşi se împlinesc departe de ţară, continuă să existe şi aici, aşa cum există, de pildă, profesorul de franceză în Beirut Anca Cheaito, admirabil vestitor al României dense şi adevărate.

Cred că este de datoria noastră, a celor care poate că nu realizăm pe deplin cât de minunat este să supravieţuim în România, în ciuda oprimării la care ne supune prostia de noi înscăunată prin vot universal, pentru că a trăi în România geografică înseamnă un adevărat noroc, dobândit prin generoasă ursire astrală. În treacăt fie spus, numele celor trei ursitoare, în toate culturile lumii, se pot traduce în româneşte drept Trecut, Prezent şi Viitor (de aici provine pasiunea mea necontenită pentru spriritualitatea trecutului, pe care o numesc „Zicălaşii”, şi pentru cea a viitorimii, pe care am întrezărit-o drept „Bucovina Rock Castle”.

Am primit, astăzi, un mail de la profesorul Anca Cheaito, pe care o să-l răspândesc (şi cu adrese de contact) doar pentru a-l retransmite tuturor cărturarilor din ţară şi din diaspora, ca fiind adresat şi lor, pentru că, după cum am văzut, răsfoind „ORIENT ROMÂNESC”, multe lucrări de reliefare identitară se fac temeinic în Orient (Mircea Eliade, Mariana Cojan Negulescu, Denisa Arsene, Rodica Paleolugu, Cella Serghi, Zoe Dumitrescu Buşulenga etc., dar ce etc. nobiliar şi aproape divin!). Cred că toate demersurile culturale româneşti de promovare a identităţii noastre naţionale şi, drept corolar, a celei spirituale, merită susţinute, cu conştiinţa datoriei reale pe care o avem cu toţii faţă de obârşie.

„Mult stimate Dl. Ion Drăguşanul,

Mă numesc Anca Cheaito, locuiesc în Liban, sunt profesor de limbă franceză la un liceu din Beirut şi sunt preşedintele Asociaţiei România – Levant, asociaţia comunităţii româneşti din Liban. Întâmplător, ieri am vizitat situl dvs., un adevărat regal… articole deosebite, de o mare calitate, documentate ştiinţific.

Începând din anul 2017, cu ocazia Zilei Naţionale a României, cu ajutorul a trei ambasade româneşti din regiunea Orientului Mijlociu, am fondat o revista culturală, ORIENT ROMÂNESC. Am informat Ministerul Românilor de Pretutindeni şi Institutul Cultural Român despre existenţa acestei publicaţii. Revista noastră apare, în format tipărit, trimestrial şi o puteţi găsi on line – orientromanesc.ro.

Dorim să promovăm imaginea României, cultura şi tradiţiile româneşti. Avem articole în limba română, franceză, engleză şi arabă.

Pot să îndrăznesc să ne faceţi onoarea de a colabora cu noi? Putem să preluăm câteva din articolele dvs, să le publicăm şi noi? Bineînţeles, precizăm autorul şi sursa, situl de unde au fost preluate.

Mailul meu : ancacheaito@gmail.com

Mailul revistei: orientromanesc@gmail.com

Indiferent de răspuns, FELICITĂRI pentru situl dvs deosebit, pentru munca şi pasiunea dvs. Cu mult respect, / Anca Cheaito”.

Jurnalism No Comments Mar 30

Muzica… oului încondeiat!

Oul încondeiat, însemna „în vremurile cărunte, ba poate și mai cărunte” ale omenirii, cea dintâi carte religioasă a civilizației pământești, prin care se omagiau, și cromatic, și prin simbolistică tridimensională Soarele (roșu, dar și partea de sus a oului încondeiat), Luna (alb, dar și partea de jos) și Pământul (negru, dar și banda din mijloc, a horirii echinocțiale). Iar interiorul oului scris, aidoma interiorului bisericii de mai târziu, este lăcașul tainic al Spiritului Universal, care întotdeauna ia forma lucrurilor și ființelor în care pătrunde – după cum spun toate cărțile religioase de mai târziu.

În timp, datorită absenței inițierilor, culorile și simbolurile s-au amestecat, dar dispunerile rămân în general aceleași, în vreme ce sporirea efectelor cromatice, inclusiv prin nuanțe de verde și de albastru, s-au furișat pe filieră slavă și, mai ales, huțulă.

Am scris, în ultimii ani, suficiente descifrări ale oului scris, toate bazate pe mărturii străvechi, iar exprimări figurative, precum cele din Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 70, în care partea de mijloc desemnează: „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, cea de jos: „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord”, nu infirmă cele susținute de mine.

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

„În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3).

One egg’s lower half transformed

And became the earth below,

And its upper half transmuted

And became the sky above;

From the yolk the sun was made,

Light of day to shine upon us;

From the white the moon was formed,

Light of night to gleam above us;

All the colored brighter bits

Rose to be the stars of heaven

And the darker crumbs changed into

Clouds and cloudlets in the sky.

adică, prin figurativul multiplu, pe care îl conține fiecare simbol al spiritualității ancestrale, în care nu există viziuni drept-liniare, ci tridimensionale, păstrate încă și în ornamentația exterioară a bisericilor ortodoxe,

Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,

Şi jumătate superioară s-a schimbat

Şi a devenit cerul de sus;

Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,

Lumina zilei să strălucească peste noi;

Din albuş, luna a fost închegată,

Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;

Toate fărâmele cojii, frumos colorate,

În stelele cerului s-au prefăcut

Şi firimiturile întunecate s-au schimbat

În nori şi în întuneric al cerului.

Descrierile, din secolul XIX, ale ziguratului de la Densus, anterior tuturor ziguratelor egiptene și asiatice, „zidire în munte” a muntelui Ceahlău, vorbesc despre îngusta deschidere cilindrică din perete, prin care preotul astral vestea, cu ajutorul buciumului, voința divinității. Iar acest ceremonial ancestral, deși laicizat drept horă, s-a păstrat, la români, până pe la 1852, formula cea mai expresivă fiind cea din hora notată de Dimitrie Cantemir, înainte de 1700, formulă în care vestirea voinței divinității (prin bucium) este prevestită și pecetluită de cele două atitudini astrale: bucuria lunară (calea părinților) și bucuria solară (calea zeilor). Nu pot posta linkuri audio în acest material (probleme tehnice nerezolvate), dar o să urc Hora Buciumul pe facebook, ca să puteți asculta, dacă doriți, și metafora sonoră a oului încondeiat.

Aşa vă place Istoria? No Comments Mar 29

Basarabia trăită în miraculoasa Corlata

Sunt mulţi la număr poeţii Europei, care şi-au exprimat uimirea că, an de an, cu prilejul Festivalului „Naţiunea Poeţilor”, în incinta Ateneului Popular „Florin Piersic” din Corlata se adună peste 500 de oameni, dintr-o populaţie totală de 700 locuitori. Ieri, însă, la retrezicea cântecelor pierdute ale Basarabiei, nu au fost decât vreo 200, în majoritate tineri, bătrânii, pentru că ţin postul cu severitate, abţinându-se şi de la „fruptul” muzicii, dar şi din pricina frigului, preferând să rămână acasă. Eu am o dragoste aparte faţă de satul acesta, în care numărul oamenilor aproape că îl egalează pe cel al locuitorilor. Cu vreun deceniu în urmă, când „Naţiunea Poeţilor” adunase personalităţi creatoare din Olanda, Belgia, Germania, Israel, Franţa, Anglia, Italia, Estonia, România şi… Brazilia, Serge van Duijnhoven m-a întrebat, în engleză, câţi locuitori are Suceava şi i-am răspuns rapid şi fără ezitare: 200! Roul Richelieu van Londerselle, fiind şi romancier cu faimă mondială, autor de romane poliţiste, a priceput că folosesc un joc de cuvinte, şi m-a întrebat ce populaţie are Suceva. Peste o sută de mii de locuitori, i-am răspuns fratelui meu olandez. Ulterior, pentru că poeţii din 10 ţări au constatat că doar la Corlata numărul oamenilor aproape că-l egalează pe cel al locuitorilor, poeţii lumii au proclamat Corlata Capitala Naţiunii Poeţilor, iar pe Violeta Ţăran – Primăriţa Naţiunii Poeţilor.

Noi, zicălaşii, o proclamăm şi Primăriţa Memoriei Româneşti. Înainte de a începe Concertul Cântecelor pierdute ale Basarabiei, un tânăr m-a întrebat dacă nu-i păcat să dansăm în post şi i-am răspund: „Fecioraş, cântecele acestea n-au mai răsunat de peste 140 de ani; ele nu sunt cântece, ci respiraţiile sacre ale strămoşilor. E ceva sfânt să te prinzi în hora strămoşilor, dar fă cum te îndeamnă sufletul, dar nu uita că Iisus Cristos ne-a povăţuit să nu bolborosim, toată ziua, rugăciuni ca fariseii, ci să ne arătăm dragostea prin fapte!”. Nu ştiu dacă tânărul acela s-a prins sau nu în horele de desluşire a dansurilor strămoşeşti – jucate mai pe vârfuri, în plutire lină, dar am trăit, la Corlata, în cea mai populată cu oameni localitate din lume, cea mai frumoasă şi mai adevărată împărtăşanie. De ieri, îmi simt sufletul atât de purificat, încât noaptea, târziu, când Răzvan Mitoceanu mă aducea acasă, am zărit pe cer surâsul tămăduitor al bunului Iisus. Iar în preajmă-i, străbunii şi strămoşii, aşezaţi lângă focuri, păreau fericiţi de această neaşteptată pentru ei reînviere.

BASARABIA No Comments Mar 28

Basarabia trăită la Suceava

Basarabia mi-a fost picurată în suflet, de-a lungul anilor, de Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Nicolae Glib, Marcel Bostan şi întreaga trupă „Alternosfera”, de formidabilul Octav Casian şi, nu în cele din urmă, ci poate că la fel de tulburător ca fratele Grigore Vieru, de muzicianul şi profesorul Petru Oloieru, starostele „Zicălaşilor” şi cel dintâi muzician muzician, care m-a ajutat să aud cântecele neamului meu, risipite de-a lungul veacurilor. Datorită lui Petrică, am încă o familie, din care fac parte, alături de el, Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotariu, Adrian Pulpă, Mihăiţă Hrincescu, Constantin Irimia, Viorel Chiriliuc, Dănuţ Lungu, Corina Scîntei, Lucian Căluşeriu, Nicolae Gabriel Sandu, Ioan Manole, Sorin Filip, Ramona Medeleanu, Gabriela Havriliuc, Elena Bădăluţă, Gheorghe Senciuc. O familie duioasă, o bucurie duioasă, care-mi dăruieşte, mereu şi mereu, puteri noi şi sporite.

Şi ar mai fi, în adâncul sufletului meu, „Povestirile dunărene” ale lui Maxim Gorki (cuprind şi povestirea „Luicu Zubar”, după care Emil Loteanu a făcut filmul „Şatra”), care mi-au desluşit o populaţie românească demnă şi eroică, formată doar din oameni liberi, proprietari de pământuri, pe care nu le-au pierdut nici după ocupaţia din 1812, drepturile lor fiind apărate cu succes de Constantin Hurmuzachi, care beneficia, mereu, de consilierea de specialitate din partea lui Titu Maiorescu. Dar am vrut să ştiu mai multe şi să izbutesc să trăiesc Basarabia; de asta am clădit micul meu altar iconografic, cu 120 de imagini din Basarabia secolului XIX, pe care l-am împodobit cu cântecele ei, pierdute în acelaşi veac, dar pe care le-am recuperat, partitură cu partitură, din Biblioteca Congresului SUA, din Bibliotecile Naţionale ale Franţei, Austriei şi României, dar şi din ziarul basarabean „Răsăritul”, care publicase câteva cântece, adunate în 1880, de către un preot Basarabean, pe nume Vulpescu.

Spre minunaţii lăutari de odinioară ai Basarabiei (Lomiş, Dinicu, Ciolacu) am răzbit mai greu, dar, în cele din urmă, tulburătoarele poveşti ale vieţilor lor au ajuns să-mi fie strop cu strop adunate în suflet şi în minte. Sunt un om stăruitor, uneori până la a enerva pe toată lumea, dar, în cinstea Basarabiei şi ai fiiilor ei, pe care îi cunosc sau nu, unionişti sau antiunionişti (cine mi-ar da dreptul mie să-i judec, în condiţiile în care nu am trăit ca ei, decât printr-un singur străbun, călăraş de Coţmani, care, înainte de a veni încoace, avusese nişte pământuri de apărat cu demnitate basarabeană, la Revcăuţi şi, pe cestălalt mal al Prutului, la Boian?), am izbutit o trăire ciudată, care acoperă vreo două veacuri: trăirea prin imagini şi cântece, prin respiraţie.

BASARABIA No Comments Mar 28