Două cântece moldovenești, preluate de maghiari
Vechi cântece moldovenești au trecut, de-a lungul timpului, și în folclorul polonez, și în cel maghiar, cea mai cunoscută piesă fiind „Haiducii”, dans al gărzilor logofătului Tăutu, care, în 1502, îl reprezenta pe Ștefan cel Mare la înscăunarea regelui Alexander, prilej cu care partitura a fost notată de călugărul Jan z Lublina, variantele contemporane ale cântecului românesc prin Polonia fiind îndepărtate de melodia din tabularia călugărului din Lublin. În Ungaria, melodia a ajuns în 1611, cu ocazia intrării lui Gheorghe Rákòczi în Oradea. Iată povestea celor două cântece moldovenești, pe care maghiarii încă le mai păstrează, spusă de un bun cunoscător al identității românești, Dr. Gheorghe Alexici, care publica, în „Luceafărul” lui Octavian Goga, în 15 noiembrie 1903, un studiu despre poezia poluară a românilor, în care relata și povestea cântecului „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, cântec despre care vorbea și contele Eszterházy, în 1647:
„Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existentă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI și a fost un cântec lățit și frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seamă n-ar fi trecut și la străini (maghiarii îl cântau drept „Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az olah leány”)” (Alexici, Gheorghe, Dr., Din trecutul poezie poporane române, Luceafărul, nr. 22, 15 noiembrie 1903, p. 367).
Eszterházy „vorbește despre dieta din Pozsony de la 1647: La acea dietă, împărăteasa Leopoldina, dorind să vadă un joc unguresc, m-a invitat în cetate și a trebuit să joc cu cuconițele din Ungaria înaintea împăratului (Ferdinand III) și a împărătesei. Pe vremea aceea, a fost o cuconiță, jucăușă foarte bună, fata sărmanului Paul Eszterházy (e vorba de un alt P. Eszterházy), Rebeca Eszterházy, au mai fost și altele, dar cu ea a trebuit să joc și jocul românesc (Dans românesc) „Azzal kellett az oláh táncot is járnom”. Ea a fost jucăușă foare bună. Apoi a trebuit să joc și „Hajdutánc”, cu două săbii goale; pe vremea aceea am fost meșter în acest joc. Jocul a plăcut foarte împăratului și împărătesei” (ibidem, p. 370).
În nota de subsol, Dr. Gheorghe Alexici scria, cu trimitere la cele două dansuri românești, preluate de maghiari, că „și cronicarii zic că aliatul lui Rákòczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea Mare, muzicanții călăreților săi au cântat „Cântecul fetei de român, care, pierzându-și caprele, plângând le caută între munți”, iar soldații lui Rákòczi cântau cântecul lui Kemèny János „Dumnezeul lui Izrael, care locuiești în ceruri (psalvi)” (ibidem, p. 367).
Primul cântec, intitulat „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, înrudit cu „Ciobănașul” și „Hora Buciumul”, notate de Dimitrie Cantemir, până în anul 1700, merită o reînviere, pentru că, la fel ca „Miorița”, vorbește despre „Marele Păstor”, deci despre marele inițiator, care și-a pierdut „turma”. Al doilea cântec nu este decât cântecul din 1502, cunoscut, după anul 1650, când se reîntoarce în 3 părți, din 6, de la Paris, drept „Banul Mărăcine”, iar mai nou, drept „Bătuta Ardeleneacă”.
