Muzica… oului încondeiat!

Oul încondeiat, însemna „în vremurile cărunte, ba poate și mai cărunte” ale omenirii, cea dintâi carte religioasă a civilizației pământești, prin care se omagiau, și cromatic, și prin simbolistică tridimensională Soarele (roșu, dar și partea de sus a oului încondeiat), Luna (alb, dar și partea de jos) și Pământul (negru, dar și banda din mijloc, a horirii echinocțiale). Iar interiorul oului scris, aidoma interiorului bisericii de mai târziu, este lăcașul tainic al Spiritului Universal, care întotdeauna ia forma lucrurilor și ființelor în care pătrunde – după cum spun toate cărțile religioase de mai târziu.

În timp, datorită absenței inițierilor, culorile și simbolurile s-au amestecat, dar dispunerile rămân în general aceleași, în vreme ce sporirea efectelor cromatice, inclusiv prin nuanțe de verde și de albastru, s-au furișat pe filieră slavă și, mai ales, huțulă.

Am scris, în ultimii ani, suficiente descifrări ale oului scris, toate bazate pe mărturii străvechi, iar exprimări figurative, precum cele din Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 70, în care partea de mijloc desemnează: „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, cea de jos: „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord”, nu infirmă cele susținute de mine.

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

„În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3).

One egg’s lower half transformed

And became the earth below,

And its upper half transmuted

And became the sky above;

From the yolk the sun was made,

Light of day to shine upon us;

From the white the moon was formed,

Light of night to gleam above us;

All the colored brighter bits

Rose to be the stars of heaven

And the darker crumbs changed into

Clouds and cloudlets in the sky.

adică, prin figurativul multiplu, pe care îl conține fiecare simbol al spiritualității ancestrale, în care nu există viziuni drept-liniare, ci tridimensionale, păstrate încă și în ornamentația exterioară a bisericilor ortodoxe,

Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,

Şi jumătate superioară s-a schimbat

Şi a devenit cerul de sus;

Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,

Lumina zilei să strălucească peste noi;

Din albuş, luna a fost închegată,

Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;

Toate fărâmele cojii, frumos colorate,

În stelele cerului s-au prefăcut

Şi firimiturile întunecate s-au schimbat

În nori şi în întuneric al cerului.

Descrierile, din secolul XIX, ale ziguratului de la Densus, anterior tuturor ziguratelor egiptene și asiatice, „zidire în munte” a muntelui Ceahlău, vorbesc despre îngusta deschidere cilindrică din perete, prin care preotul astral vestea, cu ajutorul buciumului, voința divinității. Iar acest ceremonial ancestral, deși laicizat drept horă, s-a păstrat, la români, până pe la 1852, formula cea mai expresivă fiind cea din hora notată de Dimitrie Cantemir, înainte de 1700, formulă în care vestirea voinței divinității (prin bucium) este prevestită și pecetluită de cele două atitudini astrale: bucuria lunară (calea părinților) și bucuria solară (calea zeilor). Nu pot posta linkuri audio în acest material (probleme tehnice nerezolvate), dar o să urc Hora Buciumul pe facebook, ca să puteți asculta, dacă doriți, și metafora sonoră a oului încondeiat.

Aşa vă place Istoria? No Comments Mar 29

Basarabia trăită în miraculoasa Corlata

Sunt mulţi la număr poeţii Europei, care şi-au exprimat uimirea că, an de an, cu prilejul Festivalului „Naţiunea Poeţilor”, în incinta Ateneului Popular „Florin Piersic” din Corlata se adună peste 500 de oameni, dintr-o populaţie totală de 700 locuitori. Ieri, însă, la retrezicea cântecelor pierdute ale Basarabiei, nu au fost decât vreo 200, în majoritate tineri, bătrânii, pentru că ţin postul cu severitate, abţinându-se şi de la „fruptul” muzicii, dar şi din pricina frigului, preferând să rămână acasă. Eu am o dragoste aparte faţă de satul acesta, în care numărul oamenilor aproape că îl egalează pe cel al locuitorilor. Cu vreun deceniu în urmă, când „Naţiunea Poeţilor” adunase personalităţi creatoare din Olanda, Belgia, Germania, Israel, Franţa, Anglia, Italia, Estonia, România şi… Brazilia, Serge van Duijnhoven m-a întrebat, în engleză, câţi locuitori are Suceava şi i-am răspuns rapid şi fără ezitare: 200! Roul Richelieu van Londerselle, fiind şi romancier cu faimă mondială, autor de romane poliţiste, a priceput că folosesc un joc de cuvinte, şi m-a întrebat ce populaţie are Suceva. Peste o sută de mii de locuitori, i-am răspuns fratelui meu olandez. Ulterior, pentru că poeţii din 10 ţări au constatat că doar la Corlata numărul oamenilor aproape că-l egalează pe cel al locuitorilor, poeţii lumii au proclamat Corlata Capitala Naţiunii Poeţilor, iar pe Violeta Ţăran – Primăriţa Naţiunii Poeţilor.

Noi, zicălaşii, o proclamăm şi Primăriţa Memoriei Româneşti. Înainte de a începe Concertul Cântecelor pierdute ale Basarabiei, un tânăr m-a întrebat dacă nu-i păcat să dansăm în post şi i-am răspund: „Fecioraş, cântecele acestea n-au mai răsunat de peste 140 de ani; ele nu sunt cântece, ci respiraţiile sacre ale strămoşilor. E ceva sfânt să te prinzi în hora strămoşilor, dar fă cum te îndeamnă sufletul, dar nu uita că Iisus Cristos ne-a povăţuit să nu bolborosim, toată ziua, rugăciuni ca fariseii, ci să ne arătăm dragostea prin fapte!”. Nu ştiu dacă tânărul acela s-a prins sau nu în horele de desluşire a dansurilor strămoşeşti – jucate mai pe vârfuri, în plutire lină, dar am trăit, la Corlata, în cea mai populată cu oameni localitate din lume, cea mai frumoasă şi mai adevărată împărtăşanie. De ieri, îmi simt sufletul atât de purificat, încât noaptea, târziu, când Răzvan Mitoceanu mă aducea acasă, am zărit pe cer surâsul tămăduitor al bunului Iisus. Iar în preajmă-i, străbunii şi strămoşii, aşezaţi lângă focuri, păreau fericiţi de această neaşteptată pentru ei reînviere.

BASARABIA No Comments Mar 28

Basarabia trăită la Suceava

Basarabia mi-a fost picurată în suflet, de-a lungul anilor, de Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Matei, Nicolae Glib, Marcel Bostan şi întreaga trupă „Alternosfera”, de formidabilul Octav Casian şi, nu în cele din urmă, ci poate că la fel de tulburător ca fratele Grigore Vieru, de muzicianul şi profesorul Petru Oloieru, starostele „Zicălaşilor” şi cel dintâi muzician muzician, care m-a ajutat să aud cântecele neamului meu, risipite de-a lungul veacurilor. Datorită lui Petrică, am încă o familie, din care fac parte, alături de el, Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotariu, Adrian Pulpă, Mihăiţă Hrincescu, Constantin Irimia, Viorel Chiriliuc, Dănuţ Lungu, Corina Scîntei, Lucian Căluşeriu, Nicolae Gabriel Sandu, Ioan Manole, Sorin Filip, Ramona Medeleanu, Gabriela Havriliuc, Elena Bădăluţă, Gheorghe Senciuc. O familie duioasă, o bucurie duioasă, care-mi dăruieşte, mereu şi mereu, puteri noi şi sporite.

Şi ar mai fi, în adâncul sufletului meu, „Povestirile dunărene” ale lui Maxim Gorki (cuprind şi povestirea „Luicu Zubar”, după care Emil Loteanu a făcut filmul „Şatra”), care mi-au desluşit o populaţie românească demnă şi eroică, formată doar din oameni liberi, proprietari de pământuri, pe care nu le-au pierdut nici după ocupaţia din 1812, drepturile lor fiind apărate cu succes de Constantin Hurmuzachi, care beneficia, mereu, de consilierea de specialitate din partea lui Titu Maiorescu. Dar am vrut să ştiu mai multe şi să izbutesc să trăiesc Basarabia; de asta am clădit micul meu altar iconografic, cu 120 de imagini din Basarabia secolului XIX, pe care l-am împodobit cu cântecele ei, pierdute în acelaşi veac, dar pe care le-am recuperat, partitură cu partitură, din Biblioteca Congresului SUA, din Bibliotecile Naţionale ale Franţei, Austriei şi României, dar şi din ziarul basarabean „Răsăritul”, care publicase câteva cântece, adunate în 1880, de către un preot Basarabean, pe nume Vulpescu.

Spre minunaţii lăutari de odinioară ai Basarabiei (Lomiş, Dinicu, Ciolacu) am răzbit mai greu, dar, în cele din urmă, tulburătoarele poveşti ale vieţilor lor au ajuns să-mi fie strop cu strop adunate în suflet şi în minte. Sunt un om stăruitor, uneori până la a enerva pe toată lumea, dar, în cinstea Basarabiei şi ai fiiilor ei, pe care îi cunosc sau nu, unionişti sau antiunionişti (cine mi-ar da dreptul mie să-i judec, în condiţiile în care nu am trăit ca ei, decât printr-un singur străbun, călăraş de Coţmani, care, înainte de a veni încoace, avusese nişte pământuri de apărat cu demnitate basarabeană, la Revcăuţi şi, pe cestălalt mal al Prutului, la Boian?), am izbutit o trăire ciudată, care acoperă vreo două veacuri: trăirea prin imagini şi cântece, prin respiraţie.

BASARABIA No Comments Mar 28

Liliana Widocks, David Croitor, Basarabia

Astăzi, când noi, „Zicălașii”, omagiem, prin iconografie necunoscută și prin cântece pierdute, Basarabia, doi prieteni, poetesa Liliana Widocks și pictorul David Croitor, își sărbătoresc ziua ivirii în lumină și în iluminare. Am o zi complicată, astăzi, cu două concerte cu cântecele pierdute ale Basarabiei, am propriile mele închinări de trăit la piedestalul eroicei și martirei Basarabii, dar nu pot trece peste operele cu care, și Liliana Widocks, și David Croitor, își încrustează în memorie ziua lor de naștere. În memorie, chiar dacă noi, românii suntem insensibili la memorie, pentru că spiritualitatea neamului există și durează dincolo de noi, de pășitorii grăbiți prin generații.

Liliana Widocks, poet neconvențional, cu frazări arborescente într-un lexic propriu bine chibzuit, trăiește mitul și recursul la mit în moduri atât de surprinzătoare încât își dobândește pe merit locul ei în iconarismul modern bucovinean. În vară, în luna diasporei, își va lansa la Suceava, în orașul ei natal, prima carte de poezie, pe care, deși o cunosc în bună parte, o aștept cu firească emoție.

Pictorul dornean David Croitor, sigiliu sacru al luminii pe pânzele vremuirilor, înseamnă atât de mult pentru Bucovina contemporană, încât o copleșește până la a nu fi observat (furnicile, cică, nu pot zări un stejar). Este un om plin de sfințenie, în ciuda puzderiei de răni care îi zdrențuiesc sufletul, fără să îl poată clinti din matricea ursită. David Croitor pictează lumina în toate întruchipările dumnezeiești care ne înconjoară, de la firul de iarbă, până la cer. Este un artist monumental pictorul David Croitoru, în pofida aparenței de cult al miniaturalului din care recompune astralul, ceea ce există dincolo de spațiu și de timp.

Basarabia, ruda noastră cu adevărat bogată, la care cătăm cu iresponsabilă făloșenie, înfășurați în primurile noastre de dihor, se va dezvălui, astăzi, în superba ei verticalitate, celor care au urechi, văz, minte și suflet. Celor care și există.

La mulți ani și Dumnezeu să vă ție numai întru bucurie,

Liliana Widocks, David Croitor, tulburătoare Basarabia!

Cronici sentimentale No Comments Mar 27

Martirii lăutari ai martirei Basarabiei

Admiraţi şi recompensaţi cu ruble şi şepci militare, în 1814, de însuşi Ţarul Rusiei, care trecea în revistă noua cucerire, Basarabia, lăutarii dintre Nistru şi Prut au refuzat să abandoneze cântecul românesc, până au fost zvârliţi peste Prut de autorităţi. Cel mai fanatic apărător al muzicii ancestrale era un oarecare Lomiş, care a primit şi pedepse pe măsură, dar de cântecul românesc nu s-a lăsat şi pace, nici măcar după niscaiva schingiuiri. Bun român, mare patriot!, veţi exclama, dacă nu vă spune nimeni că lăutarul basarabean Lomiş, care iubea nepământeşte, până la pedeapsa deportării, cântecul românesc, era evreu.

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Izgoniţi din Basarabia sau doar presimţind pericolul, lăutarii s-au adunat la Iaşi, acolo unde venise şi Năstase din Botoşani, şi Picu din Bucovina, dar nu după multă vreme, pentru că s-a făcut prima unire şi boierimea moldoveană a plecat la Bucureşti (între timp, Picu, reîntors în Suceava, murise), lăutarii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului s-au aciuat în mahalale. Erau atât de incredibili ca muzicanţi, încât, la Paris, în 1889, un puşti, pe nume Cristache Ciolacu, a primit 2.000 de franci din mâna Preşedintelui Franţei şi 5.000 de ruble, din partea Ţarului Rusiei, care îl ştia pe Radu Ciolacu, fratele lui Cristache, care cânta, de vreo doi ani, la Petersburg. De altfel, lăutarilor Dinicu şi Cuiolacu li se spunea, în Bucureştui, “muscalii”, cu trimitere nedelicată la originea lor basarabeană.

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

Din nefericire, soarta artistului cu geniu este întotdeauna tristă; şi Cristache Ciolacu, şeful tarafului care a cântat la nunta lui Ferdinand şi la nunta de argint a lui Carol I, a sfârşit atât de sărac şi de ignorat de toată lumea, încât a fost îngropat în zdrenţele în care murise.

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Jurnalism No Comments Mar 26