Cu suflet trist de şesul prea vast azi mă dezleg;
Prea sunt de lut aproape, zenitul prea e sus.
Din lanul alb de zile porni-voi să culeg
Neghina, aruncând-o în agonii de Apus…
*
Pe piscul nins de glorii mi-oi primeni privirea;
Un vis se rotunjeşte din ceaţă tot mai clar.
Şi, în colind cu şoimii, să fur nemărginirea
M-oi scutura de zgură, cenuşă şi amar…
*
(Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pg. 36)
Sub scutul vremii aspre îşi scutură hodina
Îngândurate slove din file de hrisov,
Se plimbă fără urme, melodică, lumina
De-amuguri sângerate şi infinituri mov.
*
Prin ierburi adormite în smirnele de munte
Pornesc molcom colindul şi creierii boemi,
În zare munţii paşnici cu crestele cărunte
Şi luna, luna plină ce-alună prin vremi.
*
Cu palmele-nspre stele ca să culeagă şoapte
Pe vârfuri se înalţă copacii trubaduri.
Adie dinspre coastă parfum de mure coapte
Şi rătăcesc balade sub streşini de păduri.
*
(Revista Bucovinei, nr. 9/1943, pg. 421)
În poarta de la drum, tata a dăltuit o cruce mare
Şi palmele aspre i-au sângerat adânc şi greu
Purta sub pleoape ude şi-amorţite destrămare.
Plângea. Îşi întorcea ochii să nu-l văd şi eu.
*
I se-mpietriseră în colţul gurii desnădejdi amare,
Iar obrajii i se scăldau în ape tulburi de curcubeu.
În poarta de la drum, tata a dăltuit o cruce mare
Şi palmele aspre i-au sângerat adânc şi greu.
*
Dus pe gânduri, am stat lângă el privind mereu:
– De ce faci, tată, crucea asta când ne urci în care?
– Plecăm în pribegie şi lăsăm stăpân pe Dumnezeu!
Lacrimile mi-au căzut în aşchie de lemn mustrare.
În poarta de la drum, tata a dăltuit o cruce mare.
*
(Dumitru Vătămanu, pseudonim pentru
Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pg. 29)
Autograf
Pentru Doina
S-au tulburat vremile, năpădind ceaţă
peste tot ce în noi se numeşte viaţă.
În mine simt azi
că viaţa mi-e-n creştet de-amiazi
şi că răsăritul vieţii nu l-am pipăit,
ci doar spre-un apus am de pornit…
*
Mâine, poimâine, merg
să iau flinta hotare nedrepte să şterg…
*
Mă doare atâta amar de aşteptare!
Cu sânge, din temelie, o să clădesc hotare,
voi pleca la luptă de răzbunare încins
hotare clădind pe aspre drumuri spre soarele aprins.
Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine –
căci cel ce luptă nu se teme de nime…
Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare,
dincolo de casa noastră muta-voi hotare.
Voi trece pe-acasă, pe glodosul drum,
s-adulmec copilăria prin fum,
să plâng o clipă lângă-un morman de scrum!…
*
Rămas bun, copilărie trecută,
şi voi, idealuri cu vreme pierdută;
rămas bun, visuri neîmplinite,
năzuinţi astăzi zdrobite!…
*
Rămas bun, mamă, tată şi fraţilor mei,
rămas bun, plopilor gingaşi şi-nalţilor tei!
Rămas bun, lume banală,
chinuită în hăul cu smoală!
Rămas bun, copilă mică şi albă
ce-ţi strângi iubirea în salbă,
şi să m-aştepţi, căci voi veni odată
când ţara va fi de alt soare scăldată!…
*
Vor creşte vieţile din apă, cer şi moină…
Numai fata albă mă va aştepta cu cânt de doină,
cu aceiaşi ochi verzi-căprui
ca ai nimănui!…
*
Rămas bun!… Pe drum aspru, dar trist,
trebuie să sânger pe urme de Crist,
mâine, poimâine, când merg
hotare nedrepte să şterg!…
*
August 1944 (Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pp. 21-22)
S-au deschis porţile albe de cetate,
Omul s-a scoborât din turn tăcut
Şi ca altădată a furat icoana unui frate
Pentru mâinile lui aspre de lut.
*
Şi a râs, şi a plâns lângă ea o noapte
Pe lespezile ude de calcar,
Dincolo de ziduri cădeau stele coapte
Şi creştea minunea albă la hotar.
*
Numai el, numai el plângea sub bolţi de vis
Peste oglindirea chipului pierdut,
Apoi porţile cetăţii s-au închis
Şi-nmugurea minunea-n mâinile de lut.
*
(Revista Bucovinei, nr. 7/1944, pg. 240)