Martirii lăutari ai martirei Basarabiei

Admiraţi şi recompensaţi cu ruble şi şepci militare, în 1814, de însuşi Ţarul Rusiei, care trecea în revistă noua cucerire, Basarabia, lăutarii dintre Nistru şi Prut au refuzat să abandoneze cântecul românesc, până au fost zvârliţi peste Prut de autorităţi. Cel mai fanatic apărător al muzicii ancestrale era un oarecare Lomiş, care a primit şi pedepse pe măsură, dar de cântecul românesc nu s-a lăsat şi pace, nici măcar după niscaiva schingiuiri. Bun român, mare patriot!, veţi exclama, dacă nu vă spune nimeni că lăutarul basarabean Lomiş, care iubea nepământeşte, până la pedeapsa deportării, cântecul românesc, era evreu.

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Izgoniţi din Basarabia sau doar presimţind pericolul, lăutarii s-au adunat la Iaşi, acolo unde venise şi Năstase din Botoşani, şi Picu din Bucovina, dar nu după multă vreme, pentru că s-a făcut prima unire şi boierimea moldoveană a plecat la Bucureşti (între timp, Picu, reîntors în Suceava, murise), lăutarii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului s-au aciuat în mahalale. Erau atât de incredibili ca muzicanţi, încât, la Paris, în 1889, un puşti, pe nume Cristache Ciolacu, a primit 2.000 de franci din mâna Preşedintelui Franţei şi 5.000 de ruble, din partea Ţarului Rusiei, care îl ştia pe Radu Ciolacu, fratele lui Cristache, care cânta, de vreo doi ani, la Petersburg. De altfel, lăutarilor Dinicu şi Cuiolacu li se spunea, în Bucureştui, “muscalii”, cu trimitere nedelicată la originea lor basarabeană.

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

Din nefericire, soarta artistului cu geniu este întotdeauna tristă; şi Cristache Ciolacu, şeful tarafului care a cântat la nunta lui Ferdinand şi la nunta de argint a lui Carol I, a sfârşit atât de sărac şi de ignorat de toată lumea, încât a fost îngropat în zdrenţele în care murise.

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

*