Ospăţ în veacul al XVI-lea
Pentru că „există, cum ştie toată lumea, şi o cultură a mâncării”, teoretizată „în toate manualele de istorie a culturii” de celebrităţi gurmande, precum vicontele d’Avenelle – primul exeget al felului de a mânca în public, autorul lucrării de referinţă „Le nivellement des Juissances”, mi-am zis că nu ar fi rău să vă prezint parţial studiul lui Brănişteanu, pentru ca mititeii şi găluştele electorale să ne lunece cât mai delicat pe esofagele des împrospătate cu afinată şi cu berea reginei blonde şi brunete a Bucovinei. Pentru că românul, dacă află cum vine treaba, apoi e de neîntrecut în maniere elegante. Vorbim, desigur, de masa în public, pentru că masa în casa ţăranului român înseamnă, dintotdeauna, altceva, adică un ritual, o ceremonie sacră demnă de a fi luată în discuţie odată şi odată.
*
Cică, până spre sfârşitul secolului XVII, când încep „oamenii să se aşeze la o masă, pe care să fie pregătite tacâmuri”, ei veneau cu brişca şi furculiţa de acasă, prinse ardeleneşte în lănţucuri, iar „farfurii nu puneau în faţa fiecăruia, ci, pe o bucată de pâine, convivii îşi puneau bucata de carne sau peşte; dacă se servea o mâncare cu sos, toţi întingeau, cum spune la noi proverbul, din aceiaşi strachină”, pasul uriaş în arta şi securitatea mâncatului reprezentându-l căzănelul cu apă, în care invitaţii îşi spălau doar vârfurile degeţelelor.
Ospăţ vienez în 1705
„E drept că cultura mâncării implică nu numai uneltele mâncării, ci şi compunerea ei. Omul se deosebeşte de animal prin faptul că el, graţie focului, pe care numai el şi-l stăpâneşte, prepară bucatele şi prin faptul că ştie să dozeze gustul şi compunerea lor. În această privinţă există o literatură foarte bogată.
*
Cea mai celebră nu e, cum se crede în general, cartea lui Brillat Savarin, pe care a intitulat-o „Fiziologia gustului”. Cea mai celebră e opera lui Grimod de la Reyniere, intitulată „Almanac des Gourmands”, care a apărut în nenumărate ediţii şi despre care ducele de York a spus că e cea mai agreabilă carte ce a ieşit vreodată de sub tipar, pe când marele critic englez Macaulay ştia pe derost o bună parte a ei.
*
Cartea lui Brillat Savarin şi mai ales numele lui sunt azi mai cunoscute, dar, de la dânsul şi până în zilele noastre, mulţi oameni celebri s-au încercat în această direcţie. Nu de mult, Paul Reboux, în Franţa, domnul Păstorel Teodoreanu, la noi, iar acum, de curând, domnul Maurice des Ombiaux a publicat o carte, care nu dispreţuieşte nici savantlâcul şi pe care a intitulat-o „Arta de a mânca şi istoricul ei”. Şi el este, deci, de părere că există o artă de a mânca”, i-auzi, măi!
*
În afară de exegeţi ai mâncatului, există şi campioni greu de egalat şi care şi-au câştigat o largă notorietate în spaţiu şi timp, deşi nu-i de ici, de colea nici capacitatea halitoare a românilor electorali, care, dacă-i pe pleaşcă, pot mânca şi bea orice şi oricât, spulberând – ce-i drept anonim – orice performanţă mondială absolută în branşa ingurgitatului.
Ospăţ bucureştean în 1935
De pildă, de la Paul Reboux citire, Ludovic al XIV, „fratele său, Delfinul, şi ducele de Berry au fost foarte mâncăcioşi. L-am văzut adesea pe rege mâncând patru farfurii de supă, fiecare supă de alt fel, un fazan întreg, o prepeliţă, o farfurie mare cu salată, o bucată de berbec cu sos de usturoi, două felii groase de şuncă, o farfurie cu prăjituri, iar la urmă fructe şi dulceaţă”.
*
Recordul regal francez e un fleac pentru electoratul român, antrenat încă din vremurile interbelice, cu „icre, salată de vinete, peşte, mititei, pui la frigare şi un muşchi lung, interminabil, crustat şi pus la grătar, cu respectivii castraveţi la gheaţă, prăjituri, brânză, fructe, totul udat de un vin generos şi de nişte şpriţuri cum numai sucul strugurilor noştri le poate da, plus cafeluţele inevitabile… Şi, la urmă, numai bine ne-am simţit”. Ei, vedeţi dumneavoastră de ce iubesc românii atât de adânc democraţia pluripartită şi votul universal?
*
Încă din 1935, personalităţi ale medicinii, precum Raymond Pearl, profesor la Facultatea de medicină a Universităţii John Hopkins din Baltimore, avertizau că abuzurile gastronomice şi bahice dăunează, dar şi la noi, românii, „fiecare ştie că au fost şi sunt oameni bătrâni, care pot înfrunta încă cele mai grele încercări ale stomacului şi nu cer decât să fie ispitiţi” cu câte un produs în Bucovina, de Crăciun, de Paști şi, dacă se poate, şi în toate celelalte zile ale anului în Bucovina. Horite sau nu, dar cu potol şi strapazol de pleaşcă, cinsite mioritic de către românii născuţi poeţi cu bijuterii folclorice de genul „Flutur, Lungu, nu uita, / Bucovina e a ta!”, de li se strepezesc stomacurile de invidie tuturor celorlalţi rânduielnici la arta de a ne hali timp de câte 4 ani – ieşi-ne-ar mititeii, găluştele, hamsiii, afinatele şi berea pe nas!
Ospăţ câmpenesc în 1935
„Evident că o masă copioasă şi abundentă nu ar fi avut haz, dacă nu ar fi domnit, în tot timpul ei, o animaţie, făcută din mulţumirea stomacului şi recunoştinţa inimii şi a inteligenţei, pentru nişte comeseni atât de citiţi şi de duhlii. Căci aşa erau simpozioanele la greci, festinurile la romani, prânzurile pe vremea Regelui Soare” şi Zilele oraşului sau comunei Pârţâita, aflate sub înaltul patronaj al prefectului, preşedintelui cj şi al primarului, toţi pârţâiţi fără nume, ci doar cu identităţi ale funcţiilor, sortiţi uitării definitive în banalitatea vieţii lor de zi cu zi pârţâită de după pârţâita (adică face „fâs!” în presa obedientă) politică politrucă (Almanahul „Adevărul” şi „Dimineaţa” pe 1936, pp. 35-40).
„Zicălaşii” nu s-au constituit, în urmă cu trei ani şi ceva, pentru a participa la festivaluri, ci pentru recuperarea cântecelor pierdute ale românilor (2-300 – credeam noi, dar numai eu am în memoria computerului 6724 de partituri, din care am fonotecat video 623, iar audio 300… plus încă 40, cântecele Berchişeştilor şi ale Calafindeştilor, adică ale comunelor care au primari, nu preţiozităţi parvenite). Iar când retrezeşti la viaţă 963 de cântece vechi româneşti, peste care incultura şi făloşenia a dat cu târnul, nu-ţi mai arde de „festivale”, într-o societate croită după minţişoarele mezinei Băsescu. Şi, totuşi, am acceptat să mergem la Botoşani, pentru că profesorul Petru Oloieru şi Ionuţ Chitic au cântat în taraful lui Constantin Lupu, la o manifestare culturală în Iaşi, iar despre omul acela cu vioară roşie, care nu a trăit nimic altceva decât cântece, fiind şi el un veşnic răzvrătit şi, tocmai de aceea, plin de umor şi de farmec, au trăiri de spus şi altora şi mai ales celor care tot tind să se regăsească.
