Vasile Pînzariu, „omul ca stare de conştiinţă”

Vasile Pînzariu n-a scris, ci a trăit poezie, a respirat-o cu nesaţ „de sub munţi, din noaptea subterană”, din „noaptea morţii şi-a-ngropării-n stâncă”, întrebându-se dacă „a răscolit cineva tăcerea, / s-a poticnit vreun duh în oseminte / rămase de la morţii de-nainte?”, dar întrebarea, vitală pentru el şi pentru „prietenii de suferinţă”, răsună retoric în „lumea de afară”, care, cel mai adesea, nici nu bagă de seamă cum, „în spaţiul mut, cum s-ar închide-o carte, / stârni căderea lunii un ecou / între pereţii marelui cavou, / iar morţii vii se-ntorc pe-o altă parte, // acoperindu-şi cu văpaia pală / scheletele înfăşurate-n răni, / în care intră cioturi de prin blăni / cu o durere aspră, infernală”.

În „lumea de afară”, cea atât de nepământeşte jinduită, drept maică, drept soră bună, dacă nu cumva însăşi Maica Domnului, suferinţa şi imenele-ţipăt sunt ignorate. „Aici, în timp, i-o straşnică risipă, / mor şi se nasc mereu şi-n orice clipă, / cresc pruncii, cresc sub soare şi sub lună / din pântecu-ţi fertil, măicuţă bună”. În „lumea de afară”, spre care Vasile Pînzariu va răzbi târziu, pentru a îndura noi umilinţe, noi prigoniri şi noi încarcerări, avea să se contureze în timp opera lui poetică, fără îndoială „iconaristă”, adică întemeiată pe trei tipuri de relaţionări (cu universul – prin credinţă, cu mitul – prin lut, şi cu prezentul – prin dragoste), dar tot aşa, „scrisă în minte”, dosită în memorie, pentru a nu fi descoperită de securişti sau de informatorii acestora. Singura fiinţă pământeană căreia i se mai destăinuia poetul a fost doamna Maria, singura femeie care-a avut eroismul de a se îndrăgosti de un „duşman al orânduirii socialiste multilateral dezvoltate”, o adevărată „nevastă de poet”, cum ar zice prietenul nostru budapestan Gaal Aron.

Obligat la oralitate – termenul este, totuşi, impropriu, pentru că zidirea în memorie tainică înseamnă mult mai mult –, Vasile Pînzariu nu şi-a putut schiţa o strategie de autor, care să ţină cont de evoluţia şi de discursului liric: „Eu nu pot să stropesc / obrajii firelor de iarbă / cu cerneala întâmplării / ca pe nişte pereţi, // lăsând să-şi închipuie privitorii / cam cu ce ar putea să semene / urma lăsată de fiecare strop, / motivând că acesta e stilul // adevărat şi la modă, / ce nu poate fi desluşit / şi savurat de oricine”. El avea şi are doar de comunicat, de mărturisit cu sinceritate, cel mai adesea fără înflorituri, deşi limbajul metaforic nu-i este străin, tot aşa cum nu-i este străin nici discursul modern, cel al formulărilor aforistice. Dar în cele mai multe dintre poemele lui Vasile Pînzariu este ceva de trăit, ceva care i s-a refuzat: „Prea timpuriu s-au stins florile pajiştii mele, / pe unele mi le-au rupt fetele, în dansuri de iele / … / pe altele mi le-au retezat sângerânde doar coasele, / le-au rămas printre ierburi tulpinile, oasele, / oasele împrăştiate prin celule amare / de călăi şi de zodii totalitare”.

Vasile Pînzariu, poetul care a avut „Revelaţia Trinităţii”, trăind un adevărat „coşmar în noaptea veacului”, s-a născut la Burdujeni, în 12 ianuarie 1930. Era tânăr, de-abia absolvise liceul, se ţinea departe de politică, dar nu putea admite să nu facă nimic împotriva ocupaţiei bolşevice, aşa că, în noaptea de 22 spre 23 august 1950, împreună cu Eugenia Donici şi Catrinel Popescu, a împrăştiat manifeste antibolşevice, în numele organizaţiei „Cetatea lui Ştefan cel Mare”, pe care el o înfiinţase în 1947. A fost arestat în noaptea de 26 august şi condamnat la muncă silnică cu decădere din drepturi, în 27 septembrie 1951. La Jilava, la Gherla, la Văcăreşti, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic şi în lagărul de muncă de la Poarta Albă, Vasile Pînzariu şi-a făcut ucenicia poetică.

Primul mare dascăl de „ars poetica” i-a fost, timp de zece zile ale anului 1955, în spitalul penitenciarului de la Văcăreşti, poetul-martir Radu Gyr. La Baia Sprie şi la Poarta Albă, a avut alţi maeştri, pe Ion Caraion şi pe Ovidiu Papadima. Apoi, după ce deja scrisese în gând o primă carte de poezie, a fost eliberat, în 24 august 1960, şi încadrat în frontul muncii prost plătite.

După vreun deceniu de muncă, Vasile Pînzariu începe să frecventeze Cenaclul „Nicolae Labiş” din Suceava, iar Radu Mareş îi publică şase poezii în „Coordonatele literare” ale ziarului „Zori noi”, ediţia din 4 februarie 1970 (Notă de astăzi, 12 mai 2018: ulterior, dosarul luat de la CNA confirma că programarea pentru lectură şi cronica din „Zori noi” erau părţi ale unei înscenări securiste).

În 22 septembrie 1970, pentru că şi Academia Română, şi câţiva scriitori comunişti suceveni „descifraseră” în cele şase poezii un grav anticomunism, dibaci disimulat, Vasile Pînzariu a fost arestat, iar Radu Mareş demis din redacţia ziarului ((Notă de astăzi, 12 mai 2018: Dosarul lui Vasile Pînzaru avea să confirme o promovare la o editură din Cluj, pentru meritul deconspirării duşmanului comunismului) . Iarăşi Văcăreştii, apoi Aiudul, iarăşi alături de trei sute de martiri, până în 8 septembrie 1972, când regimul comunist, la presiunile Europei, se vede obligat să-i elibereze şi pe ultimii deţinuţi politici.

Şi n-a mai fost nimic altceva decât suferinţă, chiar dacă, începând cu anul 1994, când i se publică, la Hliboca, cărticica „Dincolo de Azi”, poeziile lui Vasile Pînzariu încep să-i despovăreze sufletul pentru a se aşeza între coperţi de cărţi. Au urmat celelalte cărţi de „mărturii (poetice) din noaptea oprimării”, „Coşmar în noaptea veacului” (1996). „Amprente pe Golgota lumii” (1998), „Revelaţia Trinităţii” (2003), apoi, în 2005, o antologie de autor, purtând titlul unei cărţi anterioare, „Coşmar în noaptea veacului”, toate apărute în editurile pe care le-am coordonat în aceşti ani (Ion Drăguşanul, Vasile Pînzariu, „omul ca stare de conştiinţă”, în „PlusSv”, număr promoţional, fascicola II din 24-30 martie 2008).

BUCOVINA - POEŢII POEŢI No Comments May 12

László Gergely Pál: Noi îngeri, ei nu

Câteodată, când vine vorba de istoria strămoșilor mei din Bucovina, nu știu dacă să scriu serios sau un fel de satiră. Căci ceea ce s-a întâmplat cu ei, la un moment dat, ar putea fi considerat satiră sau o glumă proastă, dacă nu am cunoaște vinovații sau responsabilii faptelor. Pentru a complecta această satiră, de vreo 20 de ani au apărut foarte mulţi specialiști în ale istoriei sau etnografiei, care nu numai că-şi dau cu părerea, dar mai scot și cărți, după ce au învățat cum funcționează metoda copiatului. Nu cunosc câți au permise la cel puţin 4-5 arhive, dar sunt sigur că, în două zile, au învățat 3-4 limbi străine, la nivel de traducător, prin niște cursuri cum sunt cele „în două ore, limba engleză nativ”. Dar să-i lăsăm pe acești mândri scriitori și să trecem la ale noastre.

Acum mai bine de trei decenii, când a început să mă preocupe istoria familiei și a neamului meu, pot să zic că am avut noroc cu copia unui manuscris al bunicului meu[1], care mi-a oferit un punct de plecare important. Cum bine știu cei care mi-au folosit traducerile, manuscrisul se compune din două părţi distincte: partea istorică, inspirată de Kis-Várday și Szádeczky, iar partea a doua descrie propriile experiențe sau relatările bătrânilor. Multă vreme, am avut doar câteva cărți în limba maghiară (sau cărți copiate la xerox), care se referau la maghiarii bucovineni, majoritatea aduse din Ungaria, căci la noi, în județ, dispăreau cărțile maghiare ca și secția maghiară de la școală, iar alții nu scriau despre noi. Aceste cărți le-am citit de mai multe ori și am ajuns la o singură concluzie: maghiarii din cele cinci sate bucovinene erau cei mai săraci, de aceea au ales emigrarea. La un moment dat, m-am hotărât să studiez și alţi scriitori sau istorici, români, germani, care au scris despre Bucovina, și ce am aflat? Și alte neamuri au fost sărace, și familiile lor aveau mulți copii, era penurie de pământ, și ei lucrau în Moldova la boieri, și ei au fost afectați de boli, practic toți erau în aceeași situație, dar care situație i-a lăsat indiferenți pe istoricii maghiari. Practic, fiecare istoric s-a axat mai mult pe neamul său, omițându-i pe ceilalți. Însă nu poți avea o istorie a neamului complectă, dacă nu studiezi și neamurile vecine. Căci, vrând-nevrând, la un moment dat istoria lor s-a interconectat ori s-a influențat reciproc.

Motivele plecării maghiarilor din Bucovina sau, mai precis, motivele cunoscute până acum sunt descrise de istorici: ca guvernul să-i scape de sărăcie, să nu mai fie slugi la boierii moldoveni și nu în ultimul rând să se întoarcă, cum s-a scris, în „sânul patriei mamă”. Însă patria mamă s-a dovedit a fi mama vitregă, care, după ce s-a folosit de „copii săi”, i-a abandonat.

Prin anii 1850, deja s-au notat copii cerșetori de origine maghiară la Suceava. Aceştia puteau fi originari din Vorniceni, având în vedere distanța mică dintre localități, dar și suceveni. În registrele catolice de la Suceava, am găsit (în perioada 1786-1802) nume ca Nagy, Mészáros, Beréti, Varga, Györffy, Gegő, Lőrinc etc. Foamea și plânsetul acestor copii nu s-au auzit la Budapesta, nici măcar după marea împăcare dintre austrieci și maghiari, din 1867. Că foametea și sărăcia era generalizată, e destul dacă studiem Arhiva Parohiei Ortodoxe Marginea, Condica cronicală, pagina 2, sau Arhiva Parohiei Ortodoxe Pârteștii de Jos, Condica cronicală, paginile 7-17.

Prin anii 1880, profesorul László Mihály, originar din Țibeni și fratele preotului László István[2], ctitorul bisericii din Ţibeni, a scris o carte, Keleti testvéreink (Frații noștri din est), care a atras atenția guvernului maghiar asupra maghiarilor lăsați de izbeliște în Bucovina. Interesant este că, până atunci, maghiarii nu au solicitat de la guvern decât cărți, calendare, preoți sau dascăli.

Deci, László Mihály a ajuns la Budapesta, fiind trimis de către preotul Drujbatzky la studii, și acolo a rămas. Cu toate că, acum vreo 2-3 ani, s-a încercat, printr-o carte dedicată lui, să i se ridice un piedestal, eu am ajuns la concluzia că marele oraș, cu ispitele sale, a avut o influență nefastă asupra sa și toate scrierile sale erau pentru cariera sa, și nu pentru a-și ajuta consătenii. În manuscrisul său, scriitorul László János, la capitolul „Motivele emigrării în Canada”, notează: „Aveam de gând ca, la Budapesta, să apelăm la directorul gimnaziului din strada Hold, László Mihály, născut la Țibeni. Dar preotul László István ne-a zis: Nu mergeți la fratele meu, că e un om nervos… După cum ne-am dat seama mai târziu, lui László Mihály nu-i făcea plăcere să stea de vorbă cu cei din neamul său. Poate că-i ura sau se rușina de originea sa, nu se poate știi”. De menționat că cei trimiși la studii în Ungaria trebuiau, la un moment dat, să se întoarcă în comunitățile lor din Bucovina. László Mihály nu s-a întors și s-a căsătorit cu o străină, ieșind definitiv din circuitul bucovinean.

Digul de lângă Skorenovac

Dacă luăm la rând emigrările maghiarilor din Bucovina, vom vedea ce nu s-a scris. În prima plecare, în 1883, guvernul avea nevoie de muncitori, ca să construiască digul în Josul Dunării, pentru a putea asana anumite terenuri, lucrare pe care au refuzat-o cei de acolo. Cei din Bucovina, aflați la 800 de kilometri de Skorenovac, înainte de colonizare au ştiut doar ce li s-a spus: că vor avea de lucru, 1 iugăr loc de casă, 10 iugăre arabil, 2 iugăre fânețe, deci Raiul propriu-zis. Au ajuns, în aprilie, și, la 2 iulie 1883, deja solicitau să fie mutați de acolo, datorită condițiilor. O parte din ei au fost mutați la Ghioroc, lângă Arad, alții au venit la Deva, mulți s-au întors în Bucovina (cei prevăzători, care nu și-au vândut gospodăriile).

La Hunedoara, în 1892, scopul guvernului era să întărească populația maghiară din oraș cu 19 familii și vreo 20 de flăcăi din Dornești. Prin 1890, populația etnică a orașului arăta astfel: total 3.037, români 1.610, maghiari 904, germani 360, alții 163, țigani 139, slovaci 27 etc. Fără comentarii.

Prima colonizarea la Deva (1889-1892) a fost o reușită inițial, cu 54 de familii de coloniști.

La colonizarea din Luduș (1902-1905) se putea înscrie numai cine avea 2 mii de coroane, și maghiarii din Bucovina fiind săraci, prea puțini au reuşit să plece și să scape de sărăcie. Au plecat deci 13 familii. Istoricii și cercetătorii nici acuma, după mai bine de 100 de ani, nu-și dau seama cu ce scop s-a făcut această colonizare.[3]

La Babșa și la Nimigea coloniștii nici nu au reuşit să gătească de câteva ori, că s-au și răspândit în lume. La Vița, coloniștii au primit vreo 20 de iugăre de pământ, dar era de foarte slabă calitate. După câte știu, din 10 familii a rămas în sat una.

Mormântul preotului László István din Ţibeni

A doua colonizare la Deva, în 1910, deja scârțâia. Au fost aduse 74 de familii, dar mulți nu au primit pământ, erau la statutul de jeleri. Tot atunci s-au stabilit 54 de familii la Streisângeorgiu, iar în 1911, la Cristur. De la Sângeorgiu, în 10 ani, au plecat jumătate din familii în Brazilia sau prin lume, și nici măcar o casă promisă nu i-a așteptat. Dar au revenit „fericiții colonizați” în Skorenovac și Ivanovo. Aici și la Cristur doi oficiali maghiari, unul expert contabil (Szabó Imre) și celălalt notar (Farkas Béla), au delapidat 63.000 de coroane din avansul plătit de maghiarii bucovineni. Aceste două colonizări erau organizate de către privații care au și delapidat.

Și urmează marea plecare din 1940-41. Aici e simplu. Conform obiceiului, dăm vina pe alții: că s-a schimbat administrația, s-au schimbat dascălii, s-a făcut Reforma Agrară, că erau șicanări și altele. Pe aceștia eu întotdeauna i-am întrebat: credeți că pentru maghiarii, secuii și sașii din Ardeal a fost altfel? Și ei erau supuși la aceleași presiuni, dar nimeni nu și-a luat satul în poală și a plecat. Atunci era un curent de schimb de populații, ungurii făceau schimb cu cehii, cehii cu ucrainenii, șvabii din Ungaria erau duși în Germania etc. Și atunci, de ce sunt alții de vină tot timpul? Că învingătorul face regulile jocului? Aşa este de mii de ani, nu din 1921 sau 1940. Și la toţi.

[1] Manuscriul original de 300 de pagini se afla la Völgységi Múzeum din Bonyhád, Ungaria, dus acolo din anumite motive din 1947.

[2] Până în 2005 nu s-a știut la Țibeni cine e înmormântat în spatele bisericii și călcau într-o veselie unii pe mormânt, crezând că acolo s afla e un boier. După ce le-am dat informații și surse traduse, s-a hotărât restaurarea mormântului.

[3] A marosludasi telepek 110 éve

BUCOVINA UNUI MAGHIAR No Comments May 11

Vatra Dornei: Bucovina Acoustic Park 2018

Oricâtă încredere am (şi am!) în partenerii dorneni ai Centrului Cultural „Bucovina” – primarul Ilie Boncheş, viceprimarul Marius Râpan şi Violeta Codorean, director al Casei de Cultură – oricât şi oricâtă vreme ne-am tot sfătuit noi, în ultimele luni, tot era necesară o călătorie în petecul de rai pământesc, numit Vatra Dornei. Nu doar pentru că urmau să fie semnate actele de parteneriat şi să se stabilească detalii tehnice pentru ediţia actuală, ci şi pentru a vedea şi decide împreună locaţia ediţiei de anul viitor, 2019, pentru că, destul de curând după ediţia din acest an (6-8 iulie 2018), în preajma ruinatului Cazinou se vor amplasa organizările de şantier şi va începe munca migăloasă la recuperarea unui monument unic, dar cumplit de compromis din pricina unor puzderii de vinovăţii individuale şi de grupări, de care nu e nevoie să mai vorbesc. Deci, în acest an, festivalul se va desfăşura pe vechea locaţie, din parc, iar în anii care vor urma, până la finalizarea Cazinoului, la baza pârtiei „Veveriţa”.

Pârtia „Veveriţa” şi Violeta Codorean

Mi-am dorit mult, în ultimele decenii, să contribui la o mai mare apropiere a tinerilor din Ardeal şi din Moldova, dar prima mea tentativă, cea a unei înşiruiri de statui, de la Reuseni, la Bistriţa, care să marcheze Calea lui Ştefan cel Mare şi a lui Vlad Ţepeş, după asasinarea lui Bogdan Vodă, nu s-a mai putut împlini. Şi-atunci am căutat altceva, iar ediţia din 2017 mi-a demonstrat că, dacă o ţinem tot aşa, avem toate şansele să facem din Bucovina Acoustic Park o deschidere a Moldovei către Ardeal şi a Ardealului către Moldova, muzica fiind, prin rosturile sale dumnezeieşti, o fereastră spre universal. De data asta, am avut noroc, pentru că primarul oraşului Vatra Dornei, domnul Iliuţă Boncheş, e croit din stofa aceea a bărbăţiei care face să conteze o strângere de mână cât o sută de proiecte şi de contracte; îi seamănă, deşi mult, mult mai tânăr decât noi (eu sunt de-un leat cu Iliuţă Boncheş, deci e normal să fim prieteni), viceprimarul Marius Râpan, al cărui nume vine de la cel străvechi al Carpaţilor (Riphae) şi care, ca tânăr intelectual, şcolit la Cluj-Napoca, chiar îţi stârneşte ideea de stâncă în calea vremii; îi seamănă şi Violeta Codorean, olteanca devenită „fata de la munte”, cu un înnăscut sentiment al îndatoririlor faţă de identitatea spirituală românească, pe care şi-l asumă entuziastă, ca să evite tragedia de a auzi cum i se prăbuşesc luminile prin suflet.

Marius Râpan, viceprimarul oraşului Vatra Dornei

Ţin mult la oamenii ăştia, ţin şi la doamna Rodica Boncheş (nu pentru că e soţia primarului, ci pentru că este prietenul meu), ţin atât de mult la tinerii, la bătrânii şi la cărturarii dorneni (ce splendidă lume creatoare de literatură şi de artă plastică are acest ţinut!) încât vreau să le rămân o amintire duioasă. Eu, nu festivalul, care are viitor şi prin fiul meu Andi, şi prin prietenul nostru Mihnea Blidariu, de la Luna Amară, dar mai ales prin tinerii dorneni. Şi m-am bucurat, astăzi, în drum spre Primărie, să întâlnesc trei fete cu tricourile festivalului lor întâmpinând soarele.

Prietenul meu Marius Râpan

Prietenul meu Violeta Codorean

Pârtia „Veveriţa”, aşteptând Bucovina Acoustic Park 2019

Vatra Dornei, privită din parcarea Pârtiei „Veveriţa”

Despre ce va fi pe scena festivalului Bucovina Acoustic Park de la Vatra Dornei, în serile de 6-8 iulie 2018, prefer să nu vorbesc, ci doar să-mi pun sufletul garanţie. Ştiu ce pregătim noi de luni de zile, ştim ce vor pierde cei care nu vor alege să petreacă primul sfârşit de săptămână a lunii iulie la picioarele lui Dumnezeu, acolo unde încă se va mai auzi muzica astrelor – după cum povestea Pithagoras, cu trimitere la minunata vechime a vechimii.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2018 No Comments May 11

Bucovina Rock Castle, la două scene

Impresionat de calitatea muzicii celor 39 de trupe tinere de rock, înscrise în concursul Bucovina Rock Castle pentru un loc, din 9, dar şi cu speranţa că în anul următor, unele dintre ele vor coborî în şanţul Cetăţii, pentru evoluţii în deschiderea celor 3 nopţi de concerte, am fost să văd locaţia celei de-a doua scene, din megieşia locului de campare. Şi am trăit emoţii tulburătoare, în perspectiva celui mai mare ou încondeiat din lume, fără să mă pot apropia prea mult, din pricina emoţiilor evlavioase, pentru că ştiut este că Elena Udrea a trudit anume, până-a aflat în zări bucovinene cel mai frumos şi mare ou din lume, cică păstrat de Flutur în… izmene!

Aici, lângă acest formidabil monument (de ce anume – încă nu spun), va fi amplasată scena a doua, iar în fiecare seară, între orele 17-20, vor cânta câte 3 trupe tinere, pe care şi eu le voi asculta cu mare atenţie. Primele trei trupe în clasamentul fanilor, care vor cânta, între orele 19-20, vor avea, în şanţul Cetăţii, concurenţă pe măsură, iar trupa din prima seară (a treia în clasamentul concursului) va trebui să rupă masiv din publicul trupei care deschide gala festivalului Bucovina Rock Castle. Iar ediţia 2018 va începe în forţă, fiind deschisă de concertul trupei… RELATIVE.

E drept, trupa de pe platoul Cetăţii va avea şi un aliat persuasiv în monumentul celui mai mare ou încondeiat din lume. Eu, care l-am mai văzut, am rămas blocat de uimire şi astăzi, timp de vreun ceas şi jumătate, în faţa acestui monument de prostie, pecete şi convingător argument al influenţei nocive pe care o are politicul, atunci când se vrea cultură. Dacă nu mă goneau puhoaiele de ţânţari, care ies la vânătoare din balta de 70 de miliarde a lui Ion Lungu – de sub Tătăraşi, cred că mă prindea miezul nopţii, cu ochii pironiţi pe kitsch-ul încondeiat.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2018, Concurs BUCOVINA ROCK CASTLE 2018 No Comments May 5

Penal din 2015, pentru 21 de ore

Ieri, 3 mai, pe la ora 12,30, nevastă-mea, care se întorcea din haosul vrăjmaşelor schimbătoare de cărţi de identitate ale bramburelii prefecturiste, găseşte în uşă o înştiinţare macabră şi, înainte de a i se declanşa toate bolile, pe cale de ameliorare, după o serie de îndelungate tratamente, apucă să mă sune şi să mă întrebe cu glas sfârşit:

– Ce proces penal ai tu la Dorohoi şi încă din 2015, fără să ne spui şi nouă?

– La Dorohoi? Păi, eu nu am fost niciodată la Dorohoi, deşi am trecut prin oraş, de vreo 3 ori, dar cu şofer în stânga, când lucram monografia satului Rădăuţi-Prut… Aaa, şi-am mai trecut, în august 2014, cu Toy Machines, care aveau de cântat la „Zilele Nordului”, în Pădurea Teioasa, de la Darabani. Atunci am şi păşit pe trotuarul Dorohoiului, în faţa unui butic, şi am fumat o ţigară, până ce băieţii şi-au cumpărat apă plată.

– Şi-atunci cum îţi explici că ai dosar penal deschis de Poliţia oraşului Dorohoi?

– Păi, Poliţia nu deschide dosare penale, ci Parchetul…

Panicoasă cum este din fire (vibrează de emoţii şi la cele mai obişnuite evenimente ale copiilor şi nepoţilor noştri), nevastă-mea îmi citeşte cu glas tremurat:

„Înconformitate cu art. 260 şi art. 261 din Codul de procedură penală, vă înştiinţăm că la data de 03 V 2018 ora 12 am procedat afisarea prezentei, nefiind îndeplinite condiţiile de înmânare a următoarelor acte de procedură: _______, în legătură cu dosarul cu nr. 831/P/2015, aflat pe rolul IPJ Botoşani cu sediul în Botoşani, Bld. Mihai Eminescu, nr. 57, jud. Botoşani. / Vă comunicăm că sunteşi în drept să vă prezentaţi după o zi de la afisarea prezentei, dar nu mai mult de 3/7 zile, pentru înmânarea actelor de procedură la sediul Poliţiei mun. Dorohoi, camera 3, în zilele lucrătoare, între orele 8-16. De asemenea, menţionăm că, în cazul în care, fără motive temeinice, nu vă prezentaţi pentru comunicarea actelor în termenul de 3/7 zile, actele de procedură se vor considera comunicate la împlinirea acestui termen”…

Nu-mi venea să-mi cred auzului: să fi reînviat cu adevărat statul poliţienesc discreţionar, despre care se vorbeşte atâta, în ultimul timp? Las totul baltă, fug acasă şi când văd biletul acesta redactat semidoct şi în sictirul limbii române, fără menţionarea oficiului poştal care mi l-a înfipt în uşă, merg la oficiul de care aparţin (6, de pe Mărăşeşti), să văd dacă am sau nu vreo citaţie. Acolo, două ţaţe tinere şi frumoase, dar sictirite şi vrăjmaşe, mă trimit la oficiul de lângă fosta Baie Comunală. Intru, întreb, iar tipul de la ghişeu îmi zice că trebuie să întreb la etaj, unde nu voi găsi pe nimeni, dar pot suna mâine, dacă vreau ceva precizări. Apoi, ca orice român care adoră să-i aibă pe ceilalţi la cherem, mă ia abrupt:

– Da’ ce-i făcut, oi? Ai fluierat în bisericî?

Nu am păscut oile împreună şi-mi vine să cred că parvenitul de la ghişeu nici nu a păscut oi vreodată, dar nu am când să-i răspund, pentru că un factor poştal, care şi ăsta tot în „oi” mă ţine, mă lămureşte că, în ziua următoare, după ora 9, pot găsi citaţia la oficiul poştal de care aparţin. Bunăvoinţa specimenului urmărea, de fapt, să-i rezolve o curiozitate, aşa că mă întreabă, rânjind parşiv şi complice:

– Da’ spuni drept, oi: ai caftit pi ciniva, ai pârlit vreo gagicî, ori ai dat cu maşâna pisti vriun tont ş-ai dat bir cu fugiţii?

Revin la vrăjmaşele publice de la Oficiul poştal 6, care o ţin pe a lor, că nu voi primi nici o citaţie, apoi mă întorc, frânt de întrebări, acasă şi scriu Poliţiei municipiului Dorohoi, următorul mail, însoţit de fotocopia înştiinţării: „Domnule Comandant, / am găsit, astăzi, în cutia poştală o înştiinţare, pe care o ataşez, din care aflu că figurez în dosarul penal 831/P/2015, şi sunt somat să mă prezint la camera 3 a Poliţiei municipiului Dorohoi, în 3/7 zile, ca să mi se prezinte actele. / Cum nu am fost în Dorohoi decât o singură dată şi am traversat oraşul de vreo 5 ori, dar nu şi în 2015, vă rog să-mi confirmaţi că înştiinţarea nu reprezintă o farsă a cuiva, iar dacă este adevărată, poate îmi puteţi comunica în ce dată aş fi comis vreo infracţiune în Dorohoi, ca să pot veni cu probe şi înscrisuri că, în ziua menţionată, am trecut sau nu prin Dorohoi”.

Între timp, alarmaţi de nevastă-mea, copiii vor să ştie dacă am vreo bănuială asupra celor care mi-au înscenat vreo infracţiune. Doar Andi e calm şi încrezător şi încearcă să îmi provoace un zâmbet: „Vezi, tata, dacă ai refuzat să mergi cu noi la masă, în Darabani, şi ai rămas în pădurea din Teioasa, noi nu-ţi putem fi martori; şi-apoi, cine ştie ce-ai făcut în ora şi jumătate, cât noi am lipsit”. Râd, într-adevăr, şi-i spun: „Am un martor; mi-era aşa de foame, iar gratargiii încă ţineau cărbunii la foc mocnit, încât, până v-aţi întors, am sporovăit cu Attila, sunetistul lui Merca-junior, şi pe el îl am martor; dar noi ne aflam la Darabani, unde există poliţie, nu la Dorohoi”. Nu am băgat de seamă că fusesem apelat de un număr necunoscut, în vreo trei rânduri, aşa că am avut o noapte pestriţă.

Astăzi, pe la 9,30, m-a apelat, iarăşi, telefonul necunoscut, iar un tânăr poliţist din Dorohoi, economist cu studii superioare, m-a dumirit despre ce-i vorba: dosarul penal cu nr. 831/P/2015 nu mă vizează pe mine, cum insinuează iresponsabilii de la Poşta Română în „înştiinţare”, ci pe o firmă de transport din Dorohoi, denunţată de nu ştiu cine prin 2011. În evidenţele firmei, poliţiştii au găsit foile de transport pentru un microbuz, confirmate de mine, şi lista celor care au călătorit cu mine, de la Suceava, până la Vatra Dornei şi retur, timp de… 5 zile. Domnul poliţist, domn înnăscut, începe să-mi citească lista şi, când aud numele poeţilor Vasile Tărâţeanu, Anatol Viere, Menachem Falek şi aşa mai departe, înţeleg despre ce-i vorba şi-i spun domnului poliţist că Festivalul „Naţiunea Poeţilor” 2011, cu câte două manifestări pe zi, a început la Dorna Candreni şi Vatra Dornei şi a continuat, prin Breaza, Câmpulung, Gura Humorului şi Suceava, până la Corlata, timp de 5 zile aflându-se la dispoziţia noastră microbuzul închiriat de Centrul pentru promovarea culturii tradiţionale. Pe vremea aceea, nu se urca prostia pe SEAP, dar contabilii instituţiei noastre căutau cele mai avantajoase oferte, pe care de regulă doar în judeţul Botoşani le poţi afla. Botoşănenii, mult mai săraci decât bucovinenii, dar incomparabil mai de cuvânt, mai harnici şi mai plini de spirit, nu includ în ofertele lor şi brendul primului de dihor, pentru că moldovenii se trag din pui de leu, nu din pui de dihor, precum parveniţii judeţului Suceava.

Nu pun întrebări referitoare la iresponsabilitatea celor de la poştă, care „elaborează” înştiinţări precum cea de mai sus, texte care pot omorî oameni şi, mai ales, cardiaci. Consider că iresponsabilitatea lor e criminală şi că trebuie sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava, pentru a se preîntâmpina viitoarele tentative inconştiente de omor asupra sucevenilor. Dar cu poliţistul de la Dorohoi vreau să mă văd, joi, când va veni la Suceava, ca să audieze şi alţi martori. Vreau să-l cunosc şi să-i strâng mâna. Ştiu mulţi poliţişti şi la Suceava care seamănă cu domnia sa (îi ştiu numele, dar nu-l spun, ca să nu-i fac rău), care merită acelaşi respect. Pentru că, din punctul meu de vedere, Poliţia Română a devenit, în ultimii ani, cea mai prestigioasă instituţie din România.

Jurnalism No Comments May 4