Tolstoi osândit sau văduva lui Lenin și Gh. Niță

O știre din 1924 legitimează autocrația vicepreședintelui CJ Suceava Gheorghe Niță, care, cu biștari de la mămucuța lui, aprobă sau interzice cărți, fără să țină cont de manifestările pe care le anulează odată cu „operele cele mai vătămătoare”, pe care străbuna culturnicului Niță, „văduva lui Lenin”, i le-a încredințat în opis pentru a fi „îndepărtate din toate bibliotecile” viitorimii. Îi stau alături, în sabotarea „a tot ce are vreo legătură cu dictatura proletariatului” parvenit prin politică, cucoanele anticulturale din serviciul de piloase, angajate prin concursuri cu candidați unici în cadrul Serviciului de achiziții publice al Centrului Cultural „Bucovina”, care au avut nevoie de 4 luni de necugetare, până să organizeze licitația pentru vânzarea de abonamente la „Bucovina Rock Castle” și de măcar două luni, pentru fiecare carte în parte, pentru aflarea unei tipografii, care practică prețuri mici și ordinării tipografice mari.

În aceste condiții, categoric nu voi publica cele 4 volume cu mărturii total necunoscute despre Bucovina (pagubă-n ciuperci, pentru că neîncetata campanie electorală a lui Gheorghe Flutur pe neștiință, nu pe cunoaștere se bazează) și nici „vestirile” mele, prin care mă solidarizam cu Roman Istrati (dacă licitația pentru cartea lui Roman Istrati va continua să întârzie, voi găsi o soluție de tipărire a cărții prin eforturi proprii, astfel încât să nu ratăm evenimentul lansării din ziua de naștere a Poetului, 7 septembrie 2018). Iar ca argument suprem despre virusarea ucigașă a culturii de către pigmeii politici, vă aduc la cunoștință antecedentul din 1924, prin care a fost…

Tolstoi osândit. La tribunalul din Moscova s-a ţinut, de curând, o judecată asupra lui Tolstoi, acuzat de văduva lui Lenin. S-a adus următoarea sentinţă:

„L. N. Tolstoi, fost ofiţer ţarist, gentilom şi proprietar funciar, decedat acum 13 ani, este vinovat de a fi răspândit opere conţinând concepţii burgheze, în care a trecut cu tăcerea asupra asupra a tot ce are vreo legătură cu dictatura proletariatului. Având în vedere însă că Tolstoi a trăit într-o epocă de cultură burgheză şi că marile metode ale neuitatului Lenin i-au rămas necunoscute, tribunalul i-a recunoscut circumstanţe atenuante şi a hotărât:

Îndepărtarea din toate bibliotecile a operelor celor mai vătămătoare („Ana Karenina” şi „Reînvierea”);
Îndepărtarea tiparului de pe aceste opere şi
întrebuinţarea hârtiei din nou pentru editarea operelor lui Lenin, Zinoview, Bucharin şi altor fruntaşi ai revoluţiei mondiale.

Un apel contra acestei sentinţe nu este admisibil” (Renașterea, Anul II, Nr. 30, Cluj, 27 iulie 1924, p. 7)

Jurnalism, Urzica vieneza No Comments Jul 24

Roman Istrati, un destin al nuntirii cosmice

Roman Istrati s-a ivit pe „podeaua zodiei” sale pentru a-şi fereca „norocul în scripte de os” (7 septembrie), atunci când „a viscolit cu stele prin ogradă” (vorbă grea), iar el, poetul înnăscut, îşi dorea cu patimă un loc „în hora ce se cheamă nemurire” (ţară de sus), printr-o carte de poezie, la care a trudit ani în şir şi care urma să poarte titlul „Barbut”: am găsit printre manuscrisele şi dactilogramele poeziilor lui mai multe „coperte de gardă” cu acest titlu şi am înţeles, foarte curând, că din această viziune lirică s-au smuls ciozvârtele pentru „Miezul adânc”, o carte frumoasă de poezie, care a văzut lumina tiparului în 1978, la Editura „Eminescu”, cu Constanţa Buzea ca prefaţator şi redactor de carte, o carte în care „peste toate gândeşte steaua ta luminând / o linişte fără căderi şi elogii” (miezul adânc), dar o carte în care Roman Istrati nu se regăsea drept „pleoapa zilei despicată-n două” (vorbă grea).

O altă construcţie, durată cu aceleaşi „cărămizi”, dar care nu aducea nici pe departe cu arhitectura întrezărită, desluşită şi vestită de Roman Istrati, care îşi simţea sufletul „o şatră… nomadă, pustie / cu pasul domol ca vuietul ierbii” (elegia ţiganilor), pentru că „pe la noi ar bate un vânt de proză” (colecţia de fluturi), iar discursul amplu şi conştient de sine, care să contureze o nouă mitologie românească printr-un expozeu lirico-epic trăit până la spaimă, până la „păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), îi fusese refuzat, în favoarea unui zigurat conceptual încropit de cenzura comunistă, în care „clopotu-şi sparge-n gură fluturi / lăptoşi ca osul sfânt / de păpădie” (somn), renunţând la statutul său de clopot şi la vibraţiile sale cosmice, în egală măsură misterioase şi mistice, mistice şi misterioase, iar reconstrucţia aceasta brutală l-a derutat pe poet, care a trăit cu amărăciune prădarea de sine, care nu-şi mai putea purta „fiinţa în izvoare cu cerbii” (elegia ţiganilor), sufletul său vibrant, reverberat cosmic, fiind turnat în formele clasicizate ale cenzurii comuniste (patrie, poezie, sat).

Fără îndoială, deşi nu s-a născut la sat, ci în teritoriul sacru al iconarismului bucovinean, Roman Istrati trăia şi dragostea de patrie, într-o înrudire cu iubirea de patrie trăită de Ioan Alexandru, dar trăia, mai presus de toate, cosmicitatea de deasupra acestui spaţiu sacru, în care un „fum albastru umple casa noastră / din nou îl simt prin sânge colindând” (nunta), iar „în cer mesteacănul palid aprinde / neliniştite trepte de untdelemn” (somn), translaţia Cer-Lut, atât de profund iconaristă şi atât de inspirat definită de un poet, pe cât de poet, pe atât de filosof, „dansează lutul gata să se-aprindă / cu furca mama-mpunge speriată / păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), pentru că doar Mama Terra, „doar mama ia-n lopată lutul morţii / cu care neştiut o să mă-nsor” (nunta). Da, asta urma să fie „Barbut”, de Roman Istrati, poeziei lui fiindu-i premeditat un destin al nuntirii cosmice, cu „lungi păsări (care) te cutreieră noaptea” (7 septembrie), cu un „munte, în trupul tău de lumină / cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară” (elegia ţiganilor) şi cu timpul vrăjmaş înfruntat în provocate şi nenumărate ocazii: „îmi intră un taur prin venele slabe / intră mugind adânc, obosit / cum intră frigul încet în silabe” (7 septembrie). Roman Istrati dorea să îşi facă din mister mistica lirică, deci „din noapte singura mea hartă, / altă poruncă nu mai împlinesc” (fratelui meu), pentru a nu ajunge, în cele din urmă, la dureroasa, deşi retorica, întrebare: „aceste vorbe cine mi le iartă?” (fratelui meu).

Încerc să-mi aduc aminte despre discuţiile noastre despre poezia lui, dar realizez că, întotdeauna, ca şi „acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele” (vorbă grea), Roman Istrati schimbând subiectul discuţiei, după obişnuinţa lui Constantin Ştefuriuc, „şi-n cer / caii de lut mai nechează” (însingurare II). Şi cu toate astea, a ţinut să-i lucrez eu cărţile de după, obligându-mă la o stare de veghe, prin care să ader „la înalta moralitate a florii” (poem împotriva poluării mediului înconjurător), o stare de veghe prin care „am tăiat din osia lungă a morţii / săbii cu care să baţi o cetate”, în vreme ce în „cameră fumul e ud de când zace / în candela scundă, uleiul se teme / şi arde în somn, fără pace // pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi / din care cu frică băut-am povara / războiul pornit se întoarce-napoi / şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara” (împotriva lui Sisif).

Stăm la sfat adesea; de când el a plecat, sfătuim împreună, „stăm trişti şi ceru-i orb de stele / tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi” (vorbă grea), iar Roman Istrati veghează din Ceruri să nu mă împresoare „exacte / şi mari orologii… cu ochi tulburaţi / de ferigă” (miezul adânc). Şi totuşi, nu înţeleg de ce s-a desprins atât de brutal de poezie, deşi i-am oferit, de-a lungul deceniilor, o puzderie de motivaţii pentru reîntoarcere, inclusiv diplomele şi premiile care i-au fost acordate la propunerea mea şi de care, după cum văd într-un CV în manuscris, era cu adevărat mândru, pentru că, în fond, i se cuveneau pe deplin, eu fiind doar sortitul la a vedea, atunci când a fost nevoie de asta, că „o stea îşi arde lâna biruinţei, / prea mare-i nemurirea, noi fiind / doar sluga întâmplării şi-a voinţei” (gând 3). Îi recitesc, pentru a nu ştiu a câta oară poemele (pe care tot eu le-am şi cules), le las, apoi, să îşi dureze făgaşul liniştit şi prin sângele meu („şi când te vei stinge, gândule? – când / o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua? / căci văd în somn cum voi căuta aiurând / un nufăr / cu care să-ţi curăţ tejgheaua”) „şi vai, tu, sângele meu – neatinsule / lungi păsări te cutreieră noaptea / cum ar cutreiera singuratice insule” (7 septembrie), fără să aflu răspunsuri, ci doar o nepământească furie, din care zvâcnesc spre cer păduri întregi de pumni încleştaţi.

„Nelumite, mirosul de rouă te-a îmbătat / cana din care bei cearcănul lunii / şi cântecul simplu ruşinat ca un bănuţ / pe care ţi-l lasă în palmă tăunii” (celui nelumit) odihnesc pe masa mea de lucru, frunzărite febril şi de tine, de parcă am redescoperi împreună că „deasupra capului / steaua era coaptă ca un măr”, că în veşnicia ruralităţii „învățătorul vorbea frumos / în capătul celălalt al satului / auzeam glasul lui popa dondu / care striga: chiraleisa!” (colecţia de fluturi), iar în veşnicia veşniciei, „în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării / cuţite înalte aşteaptă botezul / când fecioare-aplecate-n gură cu crezul / cinstesc masa cu semnul uitării” (elegia ţiganilor). Fără să poţi păşi pe aceste urme, rătăcind sau fiindu-ţi interzisă calea, simţi nevoia să te dezbraci de soartă şi de viaţă, să te despovărezi de tot şi de toate şi să de abandonezi în sălbăticia şi cruzimea unui alt mister: „Pitic m-am născut / şi fraţii dădeau la barbut // o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput / mi-a ghicit în barbut // aurul moale şi sfânt / cu-un pahar de pământ / l-am băut la barbut // tata uscat şi amar // pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut).

Generaţia noastră a crescut într-o adevărată religie şi cosmicitate literară, desluşind şi vestind, în discursuri lirice distincte, revelaţii de care lumea, în dogmatismele ei ocazionale, nu mai avea nevoie de noi. Roman Istrati a refuzat adaptarea la dogmatismul vremii lui, în ciuda capacităţilor de a vedea, de a înţelege şi de a vesti totul prin metafore proaspete, printr-un pictural literar remarcabil. S-a rupt de sine cu o stranie pudoare, iar textele lui poetice au zăcut, vreme de decenii, neatinse nici măcar de el, în adâncul unei cutii de carton, în care înghesuise fel de fel de fleacuri: „o tabacheră palidă, căruntă, / un bob de aur, aşchii de piper / şi trandafiri de lemn se vând sau chiar / tablouri cât o unghie de cer // miros de oameni şi miros de cai / se-amestecă în gustul de argilă / un flutur ambulant îşi lasă solda / pe o cămaşă râncedă, umilă” (talcioc). În România contemporană nu mai este loc de noi. Nu ne mai găsim rostul şi predestinarea. „Şi lumea ţipă, caii, banii ţipă / aerul scuipă flori necunoscute / şi-ascuns într-un surtuc de vinilin / doar un bătrân posac / vinde minute” (talcioc), dar paginile în care au picurat suflete rămân, tainice şi misterioase, în adâncul unei cutii de carton – o realitate mai presus de tot şi de toate, cea a poeziei care, vorba lui Mircea Motrici, şi-a căutat şi şi-a aflat poetul. Roman Istrati este poet. Ştiu şi sunt încredinţat că este. Doar despre noi, ceilalţi, nu ştiu ce să mai cred (I. D.).

Cronici sentimentale, poezie de roman istrati No Comments Jul 23

Jefuirea României prin „drepturi litigioase” (I)

Ştiam că, prin Legea Agrară, cu regulamente speciale de aplicare pentru fiecare ţinut istoric românesc (Regatul României; Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş; Bucovina şi Basarabia) expropriase marile proprietăţi, prin cumpărarea moşiilor expropriate de către statul român, care recupera jumătate din preţul terenurilor de la împroprietăriţi, lăsând marilor proprietari, în echivalent, doar câte maximum 100 de hectare, în locaţii alese de proprietar. Şi, cum legea a funcţionat pe tot parcursul perioadei interbelice, cum nici un mare proprietar nu mai putea cumpăra surplusuri la moşia de 100 de hectare, este de neînţeles cu se face, astăzi, că descendenţi îndoielnici ai proprietarilor despăgubiţi odinioară, precum şi cumpărători ai unor „drepturi litigioase” obţin, în justiţie, drepturi de proprietate asupra a mii şi mii de hectare, în dauna sătenilor de toate etniile care, prin antecesorii lor, cumpăraseră pământurile pe care le-au stabilit până la colectivizare.

Nu ştiu unde se află dosarele cu hotărârile de expropriere rămase definitive, dar o să aflu mâine facă la arhive sau la judecătorii, dar ştiu singur că toate acele dosare ar trebui cercetate de DNA, care, în scurtă vreme, ar putea recupera o jumătate de ţară, proprietate a statului român, şi ar putea băga acolo unde li-i locul întreaga mafie trădătoare de Neam şi Ţară, mafia retrocedărilor.

În faţa instanţelor nu ar trebui să ajungă drept probe asupra proprietăţilor de odinioară decât hotărâri definitive ale judecătoriilor locale asupra exproprierii – hotărâri care conţin şi hotărnicirile marilor proprietăţi, de sub 100 de hectare, dar şi hotărniciri ale împroprietăriţilor cu plata a jumătate de preţ, eventual, doar în cazul împroprietăriţilor, a succesiunilor ulterioare (moşteniri, cumpărări). Marea proprietate nu a mai depăşit niciodată 100 de hectare, mulţi boieri, pentru că nu mai aveau cui vinde (nimeni nu putea spori proprietatea funciară peste 100 de hectare), au donat moşii statului român, precum un oarecare Stroescu, din Basarabia, de care am dat din întâmplare.

În Ardeal, pentru că proprietarii maghiari de moşii, stabiliţi la Budapesta, aşa-zişii optanţi[1], au provocat o adevărată bătălie politică în Europa, România, reprezentată mai ales de Nicolae Titulescu, câştigând toate procesele, aplicarea Legii Agrare s-a făcut ceva vai anevoios, în cazul anumitor moşii, dar s-a făcut[2] în baza următoarelor extensii aplicative ale Legii:

„MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR

Jurnal al consiliului de miniştri

Consiliul de miniştri în şedinţa sa de la 25 Ianuarie 1924,

Luând în deliberare referatul d-lui ministru al agriculturii şi domeniilor sub No. 950 din 1924, privitor la încasarea preţului loturilor şi la plata preţului exproprierilor făcute în baza legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş;

Văzând şi motivele din acel referat:

Decide:

Art. I. Aprobă acel referat şi autoriză pe d. ministru al agriculturii şi domeniilor ca pentru exproprierile rămase definitive în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în baza legii pentru reforma agrară, să înceapă în condiţiunile arătate mai jos lucrările pentru plata preţului de expropriere şi pentru încasarea la Stat a preţului loturilor de la cei împroprietăriţi pe terenurile expropriate.

Din punctul de vedere al executării operaţiunilor prevăzute mai sus, exproprierea se socoteşte definitivă acolo unde hotărârile de expropriere sunt rămase definitive, fără ca proprietarul expropriat să fi introdus cerere de revizuire contra lor, sau în cazul că s-au făcut asemenea cereri de revizuire de către proprietari, ca ele să fie judecate de comitetul agrar.

Art. II. La exproprierile rămase definitive până la 31 Decemvrie 1923 Statul va face plata preţului de expropriere cuvenit foştilor proprietari expropriaţi, consemnând renta cu cupoanele de 1 Mai 1924.

Totodată Statul va stabili pe 1 Ianuarie 1924, asupra sătenilor împroprietăriţi pe aceste terenuri, debite pentru încasarea preţului loturilor prin administraţiunile financiare.

Art. III. Pentru exproprierile care rămân definitive după 1 Ianuarie 1924, operaţiunile se vor face astfel: renta ce se va consemna de Stat drept preţ al exproprierii va purta întotdeauna cuponul de 1 Mai imediat următor anului definitivării exproprierii, totdeodată Statul va stabili pe 1 Ianuarie al aceluiaşi an (anul următor aceluia al definitivării exproprierii) debite asupra sătenilor împroprietăriţi pentru încasarea preţului loturilor.

Art. IV. Raporturile dintre foştii proprietari expropriaţi şi săteni care folosesc terenurile expropriate, încetează în anul agricol în care trebuie să se facă plata preţului de expropriere şi stabilirea debitelor de către Stat asupra celor împroprietăriţi; prin urmare pentru anul în cursul căruia exproprierea rămâne definitivă, precum şi pentru anii din trecut, sătenii sunt datori a plăti fostului proprietar expropriat şi acesta este în drept de a le pretinde arenda anuală stabilită de comisiunile judeţene pentru folosinţa terenurilor expropriate după normele obişnuite până acum.

Art. V. Consemnarea preţului de expropriere se va face după următoarele reguli:

Preţul va fi consemnat în întregime acolo unde s-a făcut măsurătoarea şi ea este rămasă definitivă.

Dacă nu există încă titlu definitiv de măsurătoare, Statul va consemna deocamdată numai 80 la sută din preţ, reţinând restul de 20 la sută spre a-l consemna după ce se va face măsurătoarea definitivă.

Până atunci la acest rest Casa centrală a împroprietăririi va plăti proprietarului expropriat, semestrial, la 1 Mai şi 1 Noiembrie al fiecărui an, o dobândă de 5 la sută pe an.

Art. VI. La calcularea şi stabilirea debitelor asupra celor împroprietăriţi, preţul loturilor va fi sporit cu cheltuielile necesare măsurătorii şi parcelării şi cu valoarea terenurilor rezervate pentru îndestularea intereselor locale cu caracter obştesc.

Art. VII. D. ministru al agriculturii şi domeniilor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prevăzute în acest jurnal.

Ion I. C. Brătianu, General de corp de armată Artur Văitoianu, Vintilă I. Brătianu, G. G. Mârzescu, General Traian Moşoiu,

General de divizie George Mărdărescu, Al. Lapedatu, N. D. Chirculescu, I. Inculeţ. / No. 92” (MO. No. 22, joi 31 ianuarie 1924, p. 878).

„MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR

Casa centrală a cooperaţiei şi împroprietăririi

Plata preţului exproprierilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi încasarea de la împroprietăriţi a preţului loturilor.

COMUNICAT

Se face cunoscut prin aceasta proprietarilor din Ardeal, ale căror proprietăţi imobiliare au fost expropriate în baza legii pentru reforma agrară şi sătenilor împroprietăriţi pe aceste proprietăţi că, prin jurnalul consiliului de miniştri cu No. 92/924, publicat în Monitorul Oficial No. 22 din 31 Ianuarie 1924, de al cărui conţinut sunt invitaţi cu toţii a lua cunoştinţă, s-a decis a se începe lucrările pentru plata de către Stat a preţului de expropriere şi încasarea în acelaşi timp la Stat a preţului loturilor de la cei împroprietăriţi pe terenurile expropriate.

Plata exproprierilor şi încasarea la Stat a preţului loturilor se va face numai acolo unde exproprierile sunt deja definitive sau pe măsură ce ele vor rămâne definitive.

Exproprierea se socoteşte definitivă din punctul de vedere al facerii plăţii, acolo unde hotărârile de expropriere sunt rămase definitive, fără ca să existe contra lor cerere de revizuire făcută de fostul proprietar expropriat sau, în cazul că s-a făcut asemenea cerere de revizuire, ca ea să fie în acel moment definitiv rezolvată.

Potrivit dispoziţiunilor art. II din jurnalul Consiliului de miniştri, mai sus amintit, Statul va face, în cursul anului 1924, consemnarea rentei cu cuponul de 1 Mai 1924, cuvenită proprietarilor expropriaţi, drept preţ, numai pentru exproprierile care au rămas definitive până la 31 Decembrie 1923.

Pentru exproprierile care vor rămâne definitive după data de 1 Ianuarie 1924, plata se va face în cursul anilor următori, conform regulilor prevăzute în art. III al jurnalului consiliului de miniştri.

În ce priveşte stabilirea debitelor prin administraţiile financiare asupra sătenilor împroprietăriţi, pentru încasarea la Stat a preţului loturilor, ea se va face pe ziua de 1 Ianuarie 1924, de asemenea numai pentru moşiile unde exproprierea este rămasă definitivă până la 31 Decembrie 1923.

Faţă de cele mai sus arătate, se aduc la cunoştinţă următoarele:

Pentru proprietarii expropriaţi

Toţi proprietarii expropriaţi care intră în prevederile articolului II al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, adică acei faţă de care exproprierea este rămasă definitivă în condiţiunile mai sus arătate, vor înainta de îndată consilieratului agricol, unde se găseşte moşia expropriată, de preferinţă în plic recomandat, o cerere scrisă şi semnată în care vor arăta: numirea proprietăţii, comuna şi judeţul unde se găseşte proprietatea, suprafaţa expropriată pe categorii (teren arabil, păşune, pădure etc.), preţul de expropriere fixat prin hotărârile definitive pe categorii şi în total şi în fine, domiciliul real unde doresc a primi diversele comunicări privitoare la plata exproprierii.

Dacă persoana care cere plata este alta decât aceea care figurează în hotărârea definitivă de expropriere sau dacă este mandatară, cererea va fi însoţită de copii legalizate de autorităţile în drept, după actele de transmisiune, după procură sau actele din care rezultă o nouă stare civilă.

În cazuri de succesiuni deschise după expropriere, se vor alătura copii legalizate de judecătoria competentă după deciziunile de predare a succesiunii rămasă definitivă, eventual după actul sau hotărârea de împărţeală.

La cererea de plată se vor mai alătura în mod obligatoriu şi următoarele acte:

Copii legalizate după hotărârile de expropriere şi de fixarea preţului rămase definitive.

Certificat liberat de consilieratul agricol al judeţului prin care să se arate:

1) Că tot ceea ce s-a expropriat prin hotărârile de expropriere se găseşte efectiv la dispoziţia Statului, fără a se fi retrocedat nimic proprietarului expropriat;

2) Că proprietarul expropriat nu a încasat, pentru anul agricol 1924, arendă de la cei care folosesc terenurile expropriate.

Certificat liberat de comitetul agrar prin care să se arate că în contra hotărârilor de expropriere nu s-a făcut, în termenul legal, cerere de revizuire de către proprietarul expropriat, sau, în cazul că s-a făcut cerere, că ea a fost definitiv rezolvată până la data de 31 Decembrie 1923;

Actul public doveditor al cetăţeniei sale române sau, eventual, al supuşeniei către un alt Stat;

În fine, o declaraţiune cuprinsă în document public notarial, prin care proprietarul expropriat va declara că nu este pendinte nici o cerere de revizuire dată de dânsul personal sau prin mandatar, împotriva hotărârilor de expropriere pronunţate în baza legii agrare pentru moşia sa, ori, de a există o asemenea cerere, că o consideră revocată şi totdeodată că renunţă la dreptul de a introduce, de acum înainte, cerere de revizuire.

Consilieratul agricol de îndată ce va primi cererea şi actele prevăzute mai sus, le va înainta Casei centrale de împroprietărire, direcţiunea creditului ipotecar, împreună cu referatul întocmit conform instrucţiunilor date.

Pe baza acestor acte, Statul va face pentru fiecare moşie în parte consemnarea preţului în rentă la Casa de depuneri şi consemnaţiuni, înaintând recipisele judecătorului de ocol de la secţia cărţii funduare competinte, care, la stăruinţa celor interesaţi, va pronunţa ordonanţa şi va da ordin Casei de depuneri pentru liberarea preţului celui sau celor în drept a-l primi.

Odată cu trimiterea recipiselor judecătorului de ocol, Casa de împroprietărire va încunoştinţa despre aceasta şi pe proprietarul expropriat, pentru ca acesta să poată face demersurile necesare spre a obţine pronunţarea ordonanţei pentru liberarea valorilor.

Este de la sine înţeles că pentru proprietarii expropriaţi, care intră în prevederile de mai sus, încetează dreptul lor de a mai încasa arenda odată cu începerea anului 1924 de la sătenii care folosesc terenurile.

Pentru sătenii care folosesc pământurile expropriate

S-a arătat mai sus că, acolo unde exproprierea este rămasă definitivă până la data de 31 Decembrie 1923, Statul va lua dispoziţiuni a plăti preţul de expropriere, consemnând la dispoziţia proprietarilor expropriaţi renta cuvenită cu cuponul de 1 Mai 1924. La toate aceste moşii se vor lua măsuri a se calcula preţul de vânzare a loturilor şi stabili la timp, asupra celor împroprietăriţi, debite, cu începere de la 1 Ianuarie 1924, pentru încasarea la Stat prin administraţiile financiare a preţului de vânzare a acestor loturi.

Se face dar cunoscut sătenilor care folosesc terenuri (exproprieri rămase definitive până la 31 Decembrie 1923), că, potrivit dispoziţiunilor art. 4 al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, dânşii nu mai sunt datori a plăti foştilor proprietari expropriaţi şi nici aceştia nu mai au dreptul a le pretinde, odată cu începerea anului 1924, arenda cuvenită pentru folosinţa acestor terenuri.

În ce priveşte exproprierile care vor rămâne definitive după data de 1 Ianuarie 1924, Statul neputând face în anul acesta plata preţului de expropriere, nici stabili debit asupra împroprietăriţilor de pe aceste moşii pentru încasarea preţului de vânzare al loturilor, urmează dar ca sătenii cari folosesc aceste terenuri să continue a plăti mai departe, deci şi pe anul 1924, foştilor proprietari expropriaţi, arenda în condiţiunile de până acum. Conform dispoziţiunilor articolului IV al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, această situaţiune va fi păstrată la fiecare moşie până la finele anului înăuntrul căruia va avea loc definitivarea exproprierii. Pentru orice alte lămuriri, cei interesaţi se pot adresa consilieratelor agricole respective” (MO, No. 74, joi 3 aprilie 1924, pp. 3852 şi 3853)

[1] Cutcutache, Const. D, Un mare conflict internaţional: / Optanţii unguri / ai Transilvaniei şi Reforma agrară din România, Bucureşti, 1931

[2] Antonescu, Mihai A., Regimul Agrar Român şi chestiunea optanţilor unguri / cu o prefaţă a domnului Prof. Univ. G. Taşcă, Bucureşti, 1928

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 22

Ţara lui Cuza Vodă, în 14 imagini

Cromolitografia „1864: Proclamaţiunea Înălţimei Sale Domnitorului cătră sătenii clăcaşi”, păstrată în arhivele Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, „editor şi compuitor mru. D. Papasoglu”, are câteva ilustraţii interesante despre cum arăta „ţara lui Cuza Vodă”, ilustraţii pe care nu le-am văzut vehiculate în spaţiul virtual, deşi înseamnă mărturii importante despre trecutul nostru apropiat (154 de ani înseamnă extrem de puţin în istoria unui popor). Între cele 14 instantanee, se află şi unul cu o horă sătească, în care grupul zicălaşilor şi hora în sine încă mai conservau elemente ale Datinii primordiale.

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 21

Anton Achiţei sau „şi aici durerea naşte flori”

Anton Achiţei m-a vizitat ieri, la birou, doar ca să-mi aducă două cărţi de poezie: „Zbor în anotimpuri” (Editura Plumb, Bacău, 2000) şi „Iscălitura mamei” (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2012). Îl cunoscusem, cu decenii în urmă, când am făcut câte un interviu, pentru „Zori noi”, cu Anton Achiţei şi cu Benone Sinulescu, Anton bucurându-se de largă notorietate, pe atunci, datorită cântecelor „Moldovă, Moldovioara mea”, „Stejărel de la Guranda” şi un cântec al Soarelui, în care, spre uimirea mea, am identificat versul „Luna-i numai un lut rece”, deci materie („Soarele este viaţă, iar luna este materie” – s-a scris, cu milenii în urmă, în „Întrebările” din „Prashna-Upanishad”). Dovadă că în subconştientul oamenilor încă mai supravieţuiesc fragmente din mărturii ancestrale, pe care numai harul liric le mai poate scoate la iveală.

Prima carte, „Zbor în anotimpuri”, adună poezii adolescentine, scrise la Câmpulung Moldovenesc şi supuse, tot pe atunci, judecăţii cenaclului din Suceava, condus de Platon Pardău, poezii care, începând cu prima pe care a scris-o, „Toamna”, conturează nu doar o uşurinţă a versificării, ci şi un instinct vizual al miticului, care avea să-l călăuzească spre esenţializări moderne surprinzătoare: „Ferestre largi / prin care păsări / se-aud cum mă cheamă, / ferestre luminoase / prin care cântecele mele / vor zbura către inimi. // Aromă proaspătă / de var şi vopsele, /grăunţe de cristal / clipesc în mozaicuri, // Aici vor cuibări / doruri şi vise / în cântec de privighetori, / iar curcubeie se vor adăpa / cu roua florilor de la ferestre” (Casa nouă). Am citat integral acest poem (şi sunt câteva zeci care merită o astfel de recunoaştere), ca să înţelegeţi singuri cât de liric, de profund liric, putea saluta condiţia umană un tânăr elev al Şcolii profesionale de construcţii din Câmpulung, pe nume Anton Achiţei, care doar din căldura sufletului crea şi se bucura de un adevărat univers mitic al cotidianului: „Ca o năframă de borangic / ţesută în luceferi / noaptea se strecoară uşor / printre florile de cărămidă / ale oraşului / înfierbântat de macarale / şi mistrii. // În seara asta / am să rămân deasupra, / aici, pe coama blocului înalt, / o să ascult cum vorbesc cărămizile, / cum zâmbesc aştrilor / aprinzându-se mai tare în ziduri. / Suspendat între pământ şi stele, / voi simţi sărutul universului” (Sărut).

Fără îndoială, cea mai proaspătă inspiraţie lirică ţine de vârsta fragedă a fiecărui om, dar eu, care ştiu ce şi cum se scria, discuta şi publica pe la cenaclul sucevean al lui Platon Pardău, frecventat de Traian Chelariu, Teofil Lianu, Eugen Fetchin-Frunză, Pan Solcan, Eusebiu Camilar, George Sidorovici, Traian Filip, Dragoş Vicol, Arcadie Arbore, George Damian, Constantin Ştefuriuc, de tânărul evreu Norman Manea, întors din lagărele de exterminare transnistrene, nu pot să nu apreciez lirica vie şi curată a tânărului, pe atunci, Anton Achiţei, care vizualiza splendidul pictural al condiţiei umane, în respiraţii pline de sinceritate, dar şi de imaginaţie: „Oaze albastre / de dor şi lumină / sunt cântecele mele / ce-n suflet le port, // E arşiţă-n suflet, / e vânt şi furtună, / dar păsări măiastre / se-aud peste tot” (Păsări măiastre).

Cea de-a doua carte de poezie a lui Anton Achiţei, care beneficiază şi de o prefaţă inspirată, „Un om-fluviu”, semnată de Petre Isachi, conţine doar poeme scrise cu o maturitate lirică remarcabilă, în care „fiecare lacrimă e o stea” (Poveste nepereche), dar şi un impuls mitic de nestăvilit: „Un gând mă îndeamnă / să mă ascund / sub aripa Păsării Timpului, / să zbor cu ea / pe tărâmuri albastre, / să văd de aproape / minunea lumii, / izvorul vieţii” (Pasărea Timpului). Aici, în această carte există elemente de unitate a vieţii şi a universului, sintetizate sacerdotal în trăsăturile inconfundabile ale Mamei, în care se unesc Cerul şi Pământul, în care interacţionează cosmogonii primordiale (nicidecum arhetipale, pentru că presupun făptuiri stilistice şi nu instincte), în formulări care nu s-a mai folosit: „Tu nu ştiai, mamă, să scrii / frumosul tău nume Anica / dar atingeai / cu un deget hârtia / şi cu lumina sufletului tău / îţi scriai povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta” (Iscălitura mamei).

Există un adevărat diametral între creaţia folclorică a lui Anton Achiţei, marcată de nostalgie, şi creaţia lui poetică, profund vizionară în reverberaţiile imaginaţiei. Poezia lui are o „sfinţenie de sanctuar celest, / cuvintele-nfloresc în nopţi de dor” (Casa Pogor), are „Viaţa – calendar / cu file de vânt răsfirate / din care / nu ştim niciodată / când ia vântul ultima filă” (Calendar), are „lumină de ruguri aprinse” (Amarul geniului), are, „pe cărări lumină / şi lacrimă” (Gânduri pentru părinţi), concluzivul pentru acest scurt material despre minunata lirică a lui Anton Achiţei existând, fireşte, tot în filele cărţii lui: „Puteri nu am / să zbor spre mai înalt, / dar şi aici / durerea naşte flori” (Flori).

Cronici sentimentale No Comments Jul 20