Jefuirea României prin „drepturi litigioase” (I)

Ştiam că, prin Legea Agrară, cu regulamente speciale de aplicare pentru fiecare ţinut istoric românesc (Regatul României; Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş; Bucovina şi Basarabia) expropriase marile proprietăţi, prin cumpărarea moşiilor expropriate de către statul român, care recupera jumătate din preţul terenurilor de la împroprietăriţi, lăsând marilor proprietari, în echivalent, doar câte maximum 100 de hectare, în locaţii alese de proprietar. Şi, cum legea a funcţionat pe tot parcursul perioadei interbelice, cum nici un mare proprietar nu mai putea cumpăra surplusuri la moşia de 100 de hectare, este de neînţeles cu se face, astăzi, că descendenţi îndoielnici ai proprietarilor despăgubiţi odinioară, precum şi cumpărători ai unor „drepturi litigioase” obţin, în justiţie, drepturi de proprietate asupra a mii şi mii de hectare, în dauna sătenilor de toate etniile care, prin antecesorii lor, cumpăraseră pământurile pe care le-au stabilit până la colectivizare.

Nu ştiu unde se află dosarele cu hotărârile de expropriere rămase definitive, dar o să aflu mâine facă la arhive sau la judecătorii, dar ştiu singur că toate acele dosare ar trebui cercetate de DNA, care, în scurtă vreme, ar putea recupera o jumătate de ţară, proprietate a statului român, şi ar putea băga acolo unde li-i locul întreaga mafie trădătoare de Neam şi Ţară, mafia retrocedărilor.

În faţa instanţelor nu ar trebui să ajungă drept probe asupra proprietăţilor de odinioară decât hotărâri definitive ale judecătoriilor locale asupra exproprierii – hotărâri care conţin şi hotărnicirile marilor proprietăţi, de sub 100 de hectare, dar şi hotărniciri ale împroprietăriţilor cu plata a jumătate de preţ, eventual, doar în cazul împroprietăriţilor, a succesiunilor ulterioare (moşteniri, cumpărări). Marea proprietate nu a mai depăşit niciodată 100 de hectare, mulţi boieri, pentru că nu mai aveau cui vinde (nimeni nu putea spori proprietatea funciară peste 100 de hectare), au donat moşii statului român, precum un oarecare Stroescu, din Basarabia, de care am dat din întâmplare.

În Ardeal, pentru că proprietarii maghiari de moşii, stabiliţi la Budapesta, aşa-zişii optanţi[1], au provocat o adevărată bătălie politică în Europa, România, reprezentată mai ales de Nicolae Titulescu, câştigând toate procesele, aplicarea Legii Agrare s-a făcut ceva vai anevoios, în cazul anumitor moşii, dar s-a făcut[2] în baza următoarelor extensii aplicative ale Legii:

„MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR

Jurnal al consiliului de miniştri

Consiliul de miniştri în şedinţa sa de la 25 Ianuarie 1924,

Luând în deliberare referatul d-lui ministru al agriculturii şi domeniilor sub No. 950 din 1924, privitor la încasarea preţului loturilor şi la plata preţului exproprierilor făcute în baza legii pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş;

Văzând şi motivele din acel referat:

Decide:

Art. I. Aprobă acel referat şi autoriză pe d. ministru al agriculturii şi domeniilor ca pentru exproprierile rămase definitive în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în baza legii pentru reforma agrară, să înceapă în condiţiunile arătate mai jos lucrările pentru plata preţului de expropriere şi pentru încasarea la Stat a preţului loturilor de la cei împroprietăriţi pe terenurile expropriate.

Din punctul de vedere al executării operaţiunilor prevăzute mai sus, exproprierea se socoteşte definitivă acolo unde hotărârile de expropriere sunt rămase definitive, fără ca proprietarul expropriat să fi introdus cerere de revizuire contra lor, sau în cazul că s-au făcut asemenea cereri de revizuire de către proprietari, ca ele să fie judecate de comitetul agrar.

Art. II. La exproprierile rămase definitive până la 31 Decemvrie 1923 Statul va face plata preţului de expropriere cuvenit foştilor proprietari expropriaţi, consemnând renta cu cupoanele de 1 Mai 1924.

Totodată Statul va stabili pe 1 Ianuarie 1924, asupra sătenilor împroprietăriţi pe aceste terenuri, debite pentru încasarea preţului loturilor prin administraţiunile financiare.

Art. III. Pentru exproprierile care rămân definitive după 1 Ianuarie 1924, operaţiunile se vor face astfel: renta ce se va consemna de Stat drept preţ al exproprierii va purta întotdeauna cuponul de 1 Mai imediat următor anului definitivării exproprierii, totdeodată Statul va stabili pe 1 Ianuarie al aceluiaşi an (anul următor aceluia al definitivării exproprierii) debite asupra sătenilor împroprietăriţi pentru încasarea preţului loturilor.

Art. IV. Raporturile dintre foştii proprietari expropriaţi şi săteni care folosesc terenurile expropriate, încetează în anul agricol în care trebuie să se facă plata preţului de expropriere şi stabilirea debitelor de către Stat asupra celor împroprietăriţi; prin urmare pentru anul în cursul căruia exproprierea rămâne definitivă, precum şi pentru anii din trecut, sătenii sunt datori a plăti fostului proprietar expropriat şi acesta este în drept de a le pretinde arenda anuală stabilită de comisiunile judeţene pentru folosinţa terenurilor expropriate după normele obişnuite până acum.

Art. V. Consemnarea preţului de expropriere se va face după următoarele reguli:

Preţul va fi consemnat în întregime acolo unde s-a făcut măsurătoarea şi ea este rămasă definitivă.

Dacă nu există încă titlu definitiv de măsurătoare, Statul va consemna deocamdată numai 80 la sută din preţ, reţinând restul de 20 la sută spre a-l consemna după ce se va face măsurătoarea definitivă.

Până atunci la acest rest Casa centrală a împroprietăririi va plăti proprietarului expropriat, semestrial, la 1 Mai şi 1 Noiembrie al fiecărui an, o dobândă de 5 la sută pe an.

Art. VI. La calcularea şi stabilirea debitelor asupra celor împroprietăriţi, preţul loturilor va fi sporit cu cheltuielile necesare măsurătorii şi parcelării şi cu valoarea terenurilor rezervate pentru îndestularea intereselor locale cu caracter obştesc.

Art. VII. D. ministru al agriculturii şi domeniilor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prevăzute în acest jurnal.

Ion I. C. Brătianu, General de corp de armată Artur Văitoianu, Vintilă I. Brătianu, G. G. Mârzescu, General Traian Moşoiu,

General de divizie George Mărdărescu, Al. Lapedatu, N. D. Chirculescu, I. Inculeţ. / No. 92” (MO. No. 22, joi 31 ianuarie 1924, p. 878).

„MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR

Casa centrală a cooperaţiei şi împroprietăririi

Plata preţului exproprierilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi încasarea de la împroprietăriţi a preţului loturilor.

COMUNICAT

Se face cunoscut prin aceasta proprietarilor din Ardeal, ale căror proprietăţi imobiliare au fost expropriate în baza legii pentru reforma agrară şi sătenilor împroprietăriţi pe aceste proprietăţi că, prin jurnalul consiliului de miniştri cu No. 92/924, publicat în Monitorul Oficial No. 22 din 31 Ianuarie 1924, de al cărui conţinut sunt invitaţi cu toţii a lua cunoştinţă, s-a decis a se începe lucrările pentru plata de către Stat a preţului de expropriere şi încasarea în acelaşi timp la Stat a preţului loturilor de la cei împroprietăriţi pe terenurile expropriate.

Plata exproprierilor şi încasarea la Stat a preţului loturilor se va face numai acolo unde exproprierile sunt deja definitive sau pe măsură ce ele vor rămâne definitive.

Exproprierea se socoteşte definitivă din punctul de vedere al facerii plăţii, acolo unde hotărârile de expropriere sunt rămase definitive, fără ca să existe contra lor cerere de revizuire făcută de fostul proprietar expropriat sau, în cazul că s-a făcut asemenea cerere de revizuire, ca ea să fie în acel moment definitiv rezolvată.

Potrivit dispoziţiunilor art. II din jurnalul Consiliului de miniştri, mai sus amintit, Statul va face, în cursul anului 1924, consemnarea rentei cu cuponul de 1 Mai 1924, cuvenită proprietarilor expropriaţi, drept preţ, numai pentru exproprierile care au rămas definitive până la 31 Decembrie 1923.

Pentru exproprierile care vor rămâne definitive după data de 1 Ianuarie 1924, plata se va face în cursul anilor următori, conform regulilor prevăzute în art. III al jurnalului consiliului de miniştri.

În ce priveşte stabilirea debitelor prin administraţiile financiare asupra sătenilor împroprietăriţi, pentru încasarea la Stat a preţului loturilor, ea se va face pe ziua de 1 Ianuarie 1924, de asemenea numai pentru moşiile unde exproprierea este rămasă definitivă până la 31 Decembrie 1923.

Faţă de cele mai sus arătate, se aduc la cunoştinţă următoarele:

Pentru proprietarii expropriaţi

Toţi proprietarii expropriaţi care intră în prevederile articolului II al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, adică acei faţă de care exproprierea este rămasă definitivă în condiţiunile mai sus arătate, vor înainta de îndată consilieratului agricol, unde se găseşte moşia expropriată, de preferinţă în plic recomandat, o cerere scrisă şi semnată în care vor arăta: numirea proprietăţii, comuna şi judeţul unde se găseşte proprietatea, suprafaţa expropriată pe categorii (teren arabil, păşune, pădure etc.), preţul de expropriere fixat prin hotărârile definitive pe categorii şi în total şi în fine, domiciliul real unde doresc a primi diversele comunicări privitoare la plata exproprierii.

Dacă persoana care cere plata este alta decât aceea care figurează în hotărârea definitivă de expropriere sau dacă este mandatară, cererea va fi însoţită de copii legalizate de autorităţile în drept, după actele de transmisiune, după procură sau actele din care rezultă o nouă stare civilă.

În cazuri de succesiuni deschise după expropriere, se vor alătura copii legalizate de judecătoria competentă după deciziunile de predare a succesiunii rămasă definitivă, eventual după actul sau hotărârea de împărţeală.

La cererea de plată se vor mai alătura în mod obligatoriu şi următoarele acte:

Copii legalizate după hotărârile de expropriere şi de fixarea preţului rămase definitive.

Certificat liberat de consilieratul agricol al judeţului prin care să se arate:

1) Că tot ceea ce s-a expropriat prin hotărârile de expropriere se găseşte efectiv la dispoziţia Statului, fără a se fi retrocedat nimic proprietarului expropriat;

2) Că proprietarul expropriat nu a încasat, pentru anul agricol 1924, arendă de la cei care folosesc terenurile expropriate.

Certificat liberat de comitetul agrar prin care să se arate că în contra hotărârilor de expropriere nu s-a făcut, în termenul legal, cerere de revizuire de către proprietarul expropriat, sau, în cazul că s-a făcut cerere, că ea a fost definitiv rezolvată până la data de 31 Decembrie 1923;

Actul public doveditor al cetăţeniei sale române sau, eventual, al supuşeniei către un alt Stat;

În fine, o declaraţiune cuprinsă în document public notarial, prin care proprietarul expropriat va declara că nu este pendinte nici o cerere de revizuire dată de dânsul personal sau prin mandatar, împotriva hotărârilor de expropriere pronunţate în baza legii agrare pentru moşia sa, ori, de a există o asemenea cerere, că o consideră revocată şi totdeodată că renunţă la dreptul de a introduce, de acum înainte, cerere de revizuire.

Consilieratul agricol de îndată ce va primi cererea şi actele prevăzute mai sus, le va înainta Casei centrale de împroprietărire, direcţiunea creditului ipotecar, împreună cu referatul întocmit conform instrucţiunilor date.

Pe baza acestor acte, Statul va face pentru fiecare moşie în parte consemnarea preţului în rentă la Casa de depuneri şi consemnaţiuni, înaintând recipisele judecătorului de ocol de la secţia cărţii funduare competinte, care, la stăruinţa celor interesaţi, va pronunţa ordonanţa şi va da ordin Casei de depuneri pentru liberarea preţului celui sau celor în drept a-l primi.

Odată cu trimiterea recipiselor judecătorului de ocol, Casa de împroprietărire va încunoştinţa despre aceasta şi pe proprietarul expropriat, pentru ca acesta să poată face demersurile necesare spre a obţine pronunţarea ordonanţei pentru liberarea valorilor.

Este de la sine înţeles că pentru proprietarii expropriaţi, care intră în prevederile de mai sus, încetează dreptul lor de a mai încasa arenda odată cu începerea anului 1924 de la sătenii care folosesc terenurile.

Pentru sătenii care folosesc pământurile expropriate

S-a arătat mai sus că, acolo unde exproprierea este rămasă definitivă până la data de 31 Decembrie 1923, Statul va lua dispoziţiuni a plăti preţul de expropriere, consemnând la dispoziţia proprietarilor expropriaţi renta cuvenită cu cuponul de 1 Mai 1924. La toate aceste moşii se vor lua măsuri a se calcula preţul de vânzare a loturilor şi stabili la timp, asupra celor împroprietăriţi, debite, cu începere de la 1 Ianuarie 1924, pentru încasarea la Stat prin administraţiile financiare a preţului de vânzare a acestor loturi.

Se face dar cunoscut sătenilor care folosesc terenuri (exproprieri rămase definitive până la 31 Decembrie 1923), că, potrivit dispoziţiunilor art. 4 al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, dânşii nu mai sunt datori a plăti foştilor proprietari expropriaţi şi nici aceştia nu mai au dreptul a le pretinde, odată cu începerea anului 1924, arenda cuvenită pentru folosinţa acestor terenuri.

În ce priveşte exproprierile care vor rămâne definitive după data de 1 Ianuarie 1924, Statul neputând face în anul acesta plata preţului de expropriere, nici stabili debit asupra împroprietăriţilor de pe aceste moşii pentru încasarea preţului de vânzare al loturilor, urmează dar ca sătenii cari folosesc aceste terenuri să continue a plăti mai departe, deci şi pe anul 1924, foştilor proprietari expropriaţi, arenda în condiţiunile de până acum. Conform dispoziţiunilor articolului IV al jurnalului consiliului de miniştri cu No. 22/924, această situaţiune va fi păstrată la fiecare moşie până la finele anului înăuntrul căruia va avea loc definitivarea exproprierii. Pentru orice alte lămuriri, cei interesaţi se pot adresa consilieratelor agricole respective” (MO, No. 74, joi 3 aprilie 1924, pp. 3852 şi 3853)

[1] Cutcutache, Const. D, Un mare conflict internaţional: / Optanţii unguri / ai Transilvaniei şi Reforma agrară din România, Bucureşti, 1931

[2] Antonescu, Mihai A., Regimul Agrar Român şi chestiunea optanţilor unguri / cu o prefaţă a domnului Prof. Univ. G. Taşcă, Bucureşti, 1928

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 22

Ţara lui Cuza Vodă, în 14 imagini

Cromolitografia „1864: Proclamaţiunea Înălţimei Sale Domnitorului cătră sătenii clăcaşi”, păstrată în arhivele Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, „editor şi compuitor mru. D. Papasoglu”, are câteva ilustraţii interesante despre cum arăta „ţara lui Cuza Vodă”, ilustraţii pe care nu le-am văzut vehiculate în spaţiul virtual, deşi înseamnă mărturii importante despre trecutul nostru apropiat (154 de ani înseamnă extrem de puţin în istoria unui popor). Între cele 14 instantanee, se află şi unul cu o horă sătească, în care grupul zicălaşilor şi hora în sine încă mai conservau elemente ale Datinii primordiale.

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 21

Anton Achiţei sau „şi aici durerea naşte flori”

Anton Achiţei m-a vizitat ieri, la birou, doar ca să-mi aducă două cărţi de poezie: „Zbor în anotimpuri” (Editura Plumb, Bacău, 2000) şi „Iscălitura mamei” (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2012). Îl cunoscusem, cu decenii în urmă, când am făcut câte un interviu, pentru „Zori noi”, cu Anton Achiţei şi cu Benone Sinulescu, Anton bucurându-se de largă notorietate, pe atunci, datorită cântecelor „Moldovă, Moldovioara mea”, „Stejărel de la Guranda” şi un cântec al Soarelui, în care, spre uimirea mea, am identificat versul „Luna-i numai un lut rece”, deci materie („Soarele este viaţă, iar luna este materie” – s-a scris, cu milenii în urmă, în „Întrebările” din „Prashna-Upanishad”). Dovadă că în subconştientul oamenilor încă mai supravieţuiesc fragmente din mărturii ancestrale, pe care numai harul liric le mai poate scoate la iveală.

Prima carte, „Zbor în anotimpuri”, adună poezii adolescentine, scrise la Câmpulung Moldovenesc şi supuse, tot pe atunci, judecăţii cenaclului din Suceava, condus de Platon Pardău, poezii care, începând cu prima pe care a scris-o, „Toamna”, conturează nu doar o uşurinţă a versificării, ci şi un instinct vizual al miticului, care avea să-l călăuzească spre esenţializări moderne surprinzătoare: „Ferestre largi / prin care păsări / se-aud cum mă cheamă, / ferestre luminoase / prin care cântecele mele / vor zbura către inimi. // Aromă proaspătă / de var şi vopsele, /grăunţe de cristal / clipesc în mozaicuri, // Aici vor cuibări / doruri şi vise / în cântec de privighetori, / iar curcubeie se vor adăpa / cu roua florilor de la ferestre” (Casa nouă). Am citat integral acest poem (şi sunt câteva zeci care merită o astfel de recunoaştere), ca să înţelegeţi singuri cât de liric, de profund liric, putea saluta condiţia umană un tânăr elev al Şcolii profesionale de construcţii din Câmpulung, pe nume Anton Achiţei, care doar din căldura sufletului crea şi se bucura de un adevărat univers mitic al cotidianului: „Ca o năframă de borangic / ţesută în luceferi / noaptea se strecoară uşor / printre florile de cărămidă / ale oraşului / înfierbântat de macarale / şi mistrii. // În seara asta / am să rămân deasupra, / aici, pe coama blocului înalt, / o să ascult cum vorbesc cărămizile, / cum zâmbesc aştrilor / aprinzându-se mai tare în ziduri. / Suspendat între pământ şi stele, / voi simţi sărutul universului” (Sărut).

Fără îndoială, cea mai proaspătă inspiraţie lirică ţine de vârsta fragedă a fiecărui om, dar eu, care ştiu ce şi cum se scria, discuta şi publica pe la cenaclul sucevean al lui Platon Pardău, frecventat de Traian Chelariu, Teofil Lianu, Eugen Fetchin-Frunză, Pan Solcan, Eusebiu Camilar, George Sidorovici, Traian Filip, Dragoş Vicol, Arcadie Arbore, George Damian, Constantin Ştefuriuc, de tânărul evreu Norman Manea, întors din lagărele de exterminare transnistrene, nu pot să nu apreciez lirica vie şi curată a tânărului, pe atunci, Anton Achiţei, care vizualiza splendidul pictural al condiţiei umane, în respiraţii pline de sinceritate, dar şi de imaginaţie: „Oaze albastre / de dor şi lumină / sunt cântecele mele / ce-n suflet le port, // E arşiţă-n suflet, / e vânt şi furtună, / dar păsări măiastre / se-aud peste tot” (Păsări măiastre).

Cea de-a doua carte de poezie a lui Anton Achiţei, care beneficiază şi de o prefaţă inspirată, „Un om-fluviu”, semnată de Petre Isachi, conţine doar poeme scrise cu o maturitate lirică remarcabilă, în care „fiecare lacrimă e o stea” (Poveste nepereche), dar şi un impuls mitic de nestăvilit: „Un gând mă îndeamnă / să mă ascund / sub aripa Păsării Timpului, / să zbor cu ea / pe tărâmuri albastre, / să văd de aproape / minunea lumii, / izvorul vieţii” (Pasărea Timpului). Aici, în această carte există elemente de unitate a vieţii şi a universului, sintetizate sacerdotal în trăsăturile inconfundabile ale Mamei, în care se unesc Cerul şi Pământul, în care interacţionează cosmogonii primordiale (nicidecum arhetipale, pentru că presupun făptuiri stilistice şi nu instincte), în formulări care nu s-a mai folosit: „Tu nu ştiai, mamă, să scrii / frumosul tău nume Anica / dar atingeai / cu un deget hârtia / şi cu lumina sufletului tău / îţi scriai povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta” (Iscălitura mamei).

Există un adevărat diametral între creaţia folclorică a lui Anton Achiţei, marcată de nostalgie, şi creaţia lui poetică, profund vizionară în reverberaţiile imaginaţiei. Poezia lui are o „sfinţenie de sanctuar celest, / cuvintele-nfloresc în nopţi de dor” (Casa Pogor), are „Viaţa – calendar / cu file de vânt răsfirate / din care / nu ştim niciodată / când ia vântul ultima filă” (Calendar), are „lumină de ruguri aprinse” (Amarul geniului), are, „pe cărări lumină / şi lacrimă” (Gânduri pentru părinţi), concluzivul pentru acest scurt material despre minunata lirică a lui Anton Achiţei existând, fireşte, tot în filele cărţii lui: „Puteri nu am / să zbor spre mai înalt, / dar şi aici / durerea naşte flori” (Flori).

Cronici sentimentale No Comments Jul 20

Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (IV)

Venus, Ocrotitoarea Muntelui, la Bogdania

Logodna sau nuntirea cosmică, în planul hirotonisirii, înseamnă un „fenomen horal”[1], deci unul ceremonial totemic muntenesc („urcări pe munte pentru contact direct cu cerul”[2]), Fiul Muntelui fiind întemeietorul ceremonialurilor care au impus „regulile” și, ulterior, religiile, prin „ceilalți zei (care) au fost descendenţii lui, muntenii”[3], pentru că Stăpânul (Fiul) Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori”, „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[4].

Piatra mormântală a stră-străbunicului Nicolae şi simbolurile ei

Termenul „păstori de oameni”, aflat și în primele pagini ale „Cărții Shu”, deci formulat ca atare prin anii 2300 înainte de Hristos (a fost începută în anul 2357), în „Legile” încredințate de Sfântul Cer lui Spitama Zarathustra, după ce, mai înainte, le încredințase „păstorului cel bun” sau „Marelui Păstor”[5], obligă la concluzia că „anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună”[6]. Denumirea monosilabică a „păstorului”, deci al șamanului primordial, a fost „do” (de aici, din incantația străvechimii, derivă și „do-mi-ne”, cu semnificația inițială de „păstorul primăverii noastre”[7]), în spațiul european, și „da” – în cel indic (sumerian), primul cuplu de miri inițiatici fiind Luna/Primăvară (Ma-do), cu însușiri transmise planetei Venus, și planeta Marte (La-do), cuplu confirmat de compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”[8] drept locuitori în „Casa Zeilor”[9], ca păstoriță și, respectiv, apărător ai templului din munte, în care Soarele își așezase „scaunele şi masa lui”[10]. În mitologia română, Dimitrie Cantemir descoperise „superstițiile dacice” ale cuplului nupțial-inițiatic „Lado și Mado”[11], cântecul, cu puternică tentă preclasică (un fel de romanesca) „Lado, Lado, nu mai plânge” supraviețuind, în sudul Basarabiei, până de curând, fiind cules și publicat, în 1943, Constantin Brăiloiu. A fost cântat, împreună cu câteva melodii de nuntă moldovenești, culese de Dimitrie Cantemir, înainte de anul 1700, și de Domnul de Guys (publicate în 1714, la Londra), de către „Zicălașii”, respirația și chemarea strămoșilor auzindu-se, după veacuri de uitare, la Gura Humorului și la Vatra Dornei în 12 aprilie 2018 (fonotecările se găsesc în spațiul virtual).

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

Cum se săvârșeau ceremoniile totemice lunare din mai, care marcau și nuntirea cosmică, prin care se dezvăluiau „soțiile cerești”[12], dar și pământești ale șamanului[13] și „raporturile șaman – soție cerească”[14], putem afla și din opera lui Dimitrie Cantemir, care a văzut ceremonia ma-go-ra (primăvara, pe muntele soarelui), mutată pe axa Căii, deci a drumului sătesc, și care preciza că Hora Solară, în cerc, era încadrată, pe laterale, de două șiruri de Horiri Lunare, în sinusoidă – taman ca în fenomenele horale (ceremonii muntenești) reprezentate pe oul încondeiat, care, în fond, reprezintă prima carte religioasă a omenirii. Lipsesc din peisajul nupțial românesc, descris de Dimitrie Cantemir, nu și de oul încondeiat, doar „uriașii” pe picioroange (Soarele și Luna, Lado și Mado, Marele Păstor și Marea Vrăciță, Mirele și Mireasa) și, desigur, măștile și costumațiile totemice astrale, care s-au mutat și în obiceiurile de Anul Nou, și în obișnuințele hlizitoare ale moldovenilor prin bâlciuri, în coordonatele unui regres metafizic, caracterizat de opusul „lumescului care ascende spre divinitate”[15], adică de „transcendentul (care) coboară”[16], atât de specific creștinismului.

„Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[17], opina Strabon, dar ceremoniile totemice pot fi lesne deslușite în Datina românilor, în corelație cu reminiscențele asimilate de creștinism, peste veacuri (Nedei, Sânziene, Nunți, Strânsuri, Obiceiuri de Anul Nou). Se poate înfăptui lesne o arheologie spirituală, prin care ceremoniile comune tuturor neamurilor lumii să fie reînviate pe măgurile Carpaților, acolo unde, de fapt, s-au născut Poezia, Muzica, Dansul și Religia. Am tot scris proiecte, de-a lungul deceniilor, pentru o astfel de recuperare, care ar condiționa o creștere a potențialului turistic românesc, atmosfera de carnaval a inițierilor străvechi, toate săvârșite pe înălțimi, fiind diametral diferită de platitudinea unor falsuri spirituale de genul „Hora de la Bucșoaia”, „Întâlniri Bucovinene” sau „Comorile Muntelui”. Spiritualitatea nu se născocește, ci se caută și se regăsește, dar, vorba unui epigramist român, nu are rost să mai vorbesc precum Moise. În pustiu.

[1] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[2] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 359

[3] The Epic of Gilgamesh, III, Assyrian International News Agency, 1998, p. 24

[4] The Canon of Shu, pp. 40, respectiv 39

[5] Vendidad, Fagard II, Myts of Yima, verset 2, p. 9

[6] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 242

[7] Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 214

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[9] Ibidem, p. 154

[10] Ibidem, p. 161

[11] Cantemir, Dimitrie, Scrisoarea Moldovei, Iași, 1825, 1868, vol. II, pp. 274, 275 – subsol

[12] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[13] Ibidem

[14] Ibidem, p. 88

[15] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[16] Blaga, Lucian, apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[17] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

DATINA No Comments Jul 20

Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (III)

Crucea Dragonilor sau Armonia dintre Timpul Lunar şi Timpul Solar

Faptul că în toate culturile lumii funcționează sinonimia Luna – Ileana Cosânzeana, deci astru ceresc – „Fata în viaţă”, Luna[1], sau „chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii”[2], și că, în unitatea cosmologică, definită și condiționată de „nunta mistică”, deci de o „realitate a spațiului cvadridimensional și o posibilitatea de a gândi despre el” [3], funcționează, cu particularizări dictate de interese religioase sau etnice, elementele aceleiași cosmogonii primordiale, limitează nejustificatele teorii ale influențelor și asimilărilor, care s-au manifestat doar în etimologii, ca redefiniri istoricizate ale cosmogoniei primordiale, ca „izbândă practică… și ca izvor de percepte și imperative”[4], dar nu și ca dizidențe ale miturilor, pentru că nu poate fi îmbunătățit ceea ce, în fond, este perfect.

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

Și totuși, ceremonia nupțială lunară, incluzând răpirea miresei, despre care vorbesc toate cărțile religioase ale omenirii anterioare „Bibliei”, când anume avea loc? Fără îndoială, la începutul primului an nou al omenirii, în luna mai, lună a fertilității, pe măguri (ma go ra = primăvara pe muntele soarelui), atunci când preponderența semantică a lunii era cea a fertilității primăvăratice. Iar parcursul celor șapte zile ceremoniale cuprindeau simetricul de descreștere și de creștere, care încadrează cele trei nopți de „furt al miresei” Ma (numele primăverii, atribuit și Lunii[5]), ultimele două zile, din nouă, ale fazei de descreştere, simbolizând moarte, cele trei ale aparentei răpiri a Lunii – nunta, iar primele două zile ale Lunii Noi – naşterea; deci ceremoniile maiale de pe măgură cuprindeau ceea ce numim Sfintele Taine. În mai, Luna era doar primăvară şi ursire umană feminină, în toate cele trei faze (numele celor trei ursitoare, în toate limbile pământului: Trecut, Prezent şi Viitor), deşi şi Fecioară, şi Fertilitate, şi Mamă: „Zeita Ishtar, ca mare zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[6]. Tocmai de asta, pe Crucea Cerului (cea dreaptă), numită şi „crucea trupului stricăcioasă”, odată cu calendarul solar-lunar, Lunii îi este destinat fragmentul de ax cosmic solstiţial de iarnă, numit Calea Zeilor, iar Soarelui – fragmentul solstiţial de vară, numit Calea Părinţilor; dar există, totuşi, şi un echilibru simetric, cel al iniţierilor lunare subpământene (triunghiul cu vârful în jos) şi cel al iniţierilor astrale, de pe munte (triunghiul cu vârful în sus), reunirea, prin atingere (atingerea Cer-Pământ a ceremoniilor de pe munte), constituind rombul (dubla natură umană şi dumnezeiască a făpturii pământeşti, promovată, ulterior, la sfinţenii depline de Fiu al Cerului), care, în ultimele două milenii defineşte preponderent Sfântul Graal, adică inima lui Hristos.

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

Logodna sau nuntirea cosmică definea însăşi trăirea „elementelor de unitate ale vieţii şi ale Cosmosului”[7], în condiţiile în care „Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[8], dar cum şi materia are cicluri de viaţă, „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[9], delimitarea acestor cicluri, în sinonimia Viaţă-Timp, făcându-se prin „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”, adică prin durate între eclipse, prima eclipsă conştientizată ca atare, dar prin calcul, având loc în anul 3156 înainte de Hristos şi fiind consemnată, drept „nod al Timpului”, în anul 2357 înainte de Hristos, atunci când a fost începută „Cartea Shu”[10], abandonată în anul 627 înainte de Hristos, de către Confucius, care îşi dorea o religie care să consacre şi să slujească imperiul.

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

Logodna sau nuntirea cosmică însemna şi o hirotonisire (de asta, mireasa lui Anu se numea „marea vrăciţă Cula”), pentru că zeii (12 la număr în toate religiile străvechi ale lumii şi reprezentând tot atâtea însuşiri ale lui AUM – se citeşte OM), „Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului; / Luna Noua a determinat-o Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[11], iar de la această hirotonisire, de după „furatul” miresei cosmice, derivă toate celelalte atribute ale Lunii, indiferent cum i s-a zis, în diverse lumi, indiferent de translaţia numelor de la un areal etnic la altul, atributele şi sugestiile lunare fiind un dat iniţial (toate celelalte culturi pământeşti au pierdut cuvântul Datină), moştenit ca atare sau alterat, de-a lungul mileniilor, de inspiraţii obşteşti sau religioase mai mult sau mai puţin corecte, ba chiar voit falsificatoare, în condiţiile pierderii iniţierilor străvechi şi înlocuirii lor cu brutalităţile noilor dogme, care nu au impus o religie (Calea lui Iisus a fost abandonată odată cu formularea legământului numit „Crez”), ci un sistem suprastatal de opresiune şi pradă.

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Kena-Upanishad 4, p. 22

[3] Steiner, Rudolf, A patra dimensiune, Berlin, 1905

[4] Blaga, Gândirea 1935, p. 5

[5] „În limbile indo-germanice, cuvântul care defineşte „luna” este cel mai vechi din toate cuvintele care se referă la astre. Rădăcina este „me”, care în sanscrită devine „mami”, „eu măsor”, dovedind încă o dată că luna măsura ordinea timpurilor”; de fapt, rădăcina nu este sanscrită, ci primordială, deci vine din limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, pe care Mircea Eliade, preluând o expresie oarecum nefericită de la un filosof german, le numeşte „prealfabetice”; ceea ce este corect, dar şi pe nedrept demolator – Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 210

[6] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[7] Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 214

[8] Întrebările, în Prashna-Upanisad, IV, 1, p. 40

[9] Întrebările, în Prashna-Upanisad, IV, 3, p. 40

[10] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[11] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70