dintotdeauna-i o risipă
de frumusețe, un penel,
pe când culorile în pripă
îl pun pe cruce menestrel,
de sus, din ceruri, steaua lui
îl caută și i se-nchină
căci lume mai frumoasă nu-i
decât aceea din lumină:
și-am hotărât să plec în munți
să aflu templul din străbuni
ce pune mirul peste frunți
prin omeneștile minuni
și doar lăuntric mă socot
dumnezeirilor dator
când știu că-mi este sacerdot
artistul David Croitor
aici e doar împărăția mea
și o veghează strașnicele clipe
căci corbii neguroaselor aripe
adeseori se năpustesc spre ea:
dar cui să-i pese că veniră corbii
când cântecul se-ntrupă din tăceri
ca să vestească alte primăveri
prin care rătăci-vor numai orbii?
pășesc prin zi și tălpile mă dor
rănite cu spuzirile de stele
și-n călimări cuvintele rebele
au îmbrăcat păcatul tuturor:
dar cui să-i pese și de ce să-l doară
când trec în șiruri bieții pelerini
orbiți de fără suflet și lumini
sperând că o să-nvie-a doua oară?
când se va stânge cântecul pe masă
va fi pustiu şi jale şi cenuşă
şi păsări mari s-or prăbuşi la uşă,
deja aud cum cerul le apasă,
iar cântecul în sacră pâlpâire
presoară nostalgii peste podele
când sufletul mi-i geana casei mele
şi risipeşte-o linişte subţire
în care mă-nfăşor să-mi fie bine
căci viscoleşte larg în univers
şi-n depărtare bruma unui vers
se-ncheagă şi păşeşte înspre mine,
în noaptea asta fi-voi sacerdot
şi-mi pun odăjdii câteva cuvinte
slujind un cântec ce-i ursit să cânte
ca să mă aflu, ca să mă socot
nu sunt o frunză sub omături,
ci mugurul ce-aşteaptă-n ram,
mi-i steaua nordului alături,
cărbunii încă-mi vin la geam
să-mi povestească pe-ndelete
de calea înspre primăveri,
deşi copacii poartă-n plete
ninsorile de până ieri:
auzi cum sângele îmi cântă
în goana cailor nebună
şi crengile cum îmi descântă
udându-mi pleoapele cu lună?
auzi cum soarele mă soarbe
din cupa lui cu vin sfinţit
şi cum prin albul iernii oarbe
numai poemul s-a trezit?
O ştire din „Gazetei Bucovinenilor” din 1 februarie 1936, anunţa că „Familia bunului nostru prieten şi sprijinitor dr. Ştefan Piersic s-a sporit. În ziua de 27 Ianuarie s-a născut micul Florin, căruia îi dorim sănătate, iar părinţilor bucurie”. De atunci, s-a adunat pe ceruri o spuză de vremuire, dar Florin Piersic rămâne ce a fost: un model de viaţă pentru generaţii întregi, o năzuinţă şi o admirabilă împlinire.
În urmă cu câteva decenii, scriam, în „NordPress” că, dacă nu s-ar fi născut Florin Piersic, niciodată nu am fi avut de la cine învăţa cum se umblă descheiat la suflet. Expresia asta i-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, ne ştim şi suntem prieteni. Pentru că aşa cum eu mi-am regăsit sufletul în opera sa, şi mai ales în „Oameni şi şoareci”, în care îl avea partener de scenă pe Matei Alexandru, şi Florin Piersic şi-a recunoscut conturul de lumină în „actorul descheiat la suflet”, deci într-o trăsătură gazetărească de condei, care mi se prelinsese din degete.
Astăzi e ziua naşterii lui Florin Piersic, o zi plină de sacru în calendarul neamului românesc. Doar cine are ochi să vadă, dar nu şi suflet, să simtă, îmi poate refuza cuvintele prin care mă înclin în faţa Omului şi a Operei Florin Piersic.
La mulţi ani, Florin Piersic,
şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!