Chestiunea frontierei române dinspre Transilvania

Iosif Berman: Păstorii

Revenind, după o vreme, la tentativa mea de a lucra un indice a numelor de localităţi, cuprinse în Uricariile lui Codrescu, necesar tuturor celor care caută amănunte despre localităţile Moldovei, am dat peste o pricină de hotar între Moldova şi Transilvania, în zona Slănicului Moldovenesc, lăsată de izbelişte conform obiceiului moldovenesc, în ciuda eforturilor boierului Dimitrie Meleghie de a restabili adevărul şi, indirect, dreptatea Moldovei. Iar scrisoarea lui Meleghie, trimisă lui Codrescu, e atât de interesantă, încât am găsit necesar să o copii şi să contribui la răspândirea ei, inclusiv ca simbol al spiritului Uricariilor:

Interiorul colibei păstoreşti

„Salutare amice D. Th Codrescu.

Îmi ceri ştiinţă de ce s-au lucrat şi în ce s-au mărginit lucrarea dezbaterii hotarelor dintre Austria şi Moldova, în punctul dinspre Slănic, la care am luat şi eu parte. Totodată îmi spui că ai fi pus să se caute în arhiva Ministerului de Externe dosarul format de mine în astă chestiune, şi că n-ai căpătat nici o lămurire. Asta m-a mirat foarte mult, căci eu, chiar de atuncea, mi-am făcut raportul în amănunţime către acel Minister. Totuşi şi acum sunt dispus a vă îndestula cererea, deşi a trecut unu răstimp de 15 ani, în atâta acele lucrări mi-au rămas tipărite în mintea mea, încât niciodată nu le voi uita. Ascultă:

Pe la finea lui iulie 1857, pe când mă găseam supleant-judecător Divanului Domnesc, ca în vacanţă, eram la moşia mea; acolo am primit, cu un înadins trimis, decretul caimacamului prinţ Vogoride, prin care mă însărcina ca, împreună cu membrul menţionatului Divan, dl Costachi Negruţi, să ne constituim în comisiune, în unire cu comisarii rânduiţi de guver­nul austriac, să dezbatem, la faţa locului neînţelegerile de hotare la mai multe puncte, atât dins­pre Transilvania, cât şi dinspre Bucovina.

La punctul Slănic era ceată de hotare între rufetul ocnelor din Moldova şi între Vasarheeni, din Transilvania; în acest caz, decretul Caima­camului statua că trebuie a se dovedi pe unde a urmat stăpânirea între ambele ţări, în 1839, şi să statornicim acea stăpânire. În decret se zicea ca să mă grăbesc a merge la Iaşi, fiindcă Comisarul austriac ne aşteaptă. Locul întruni­rii noastre era satul Poiana Sărată, pe frontieră.

Cum am ajuns în Iaşi, am fost la dl. C. Negruţi, care, aflându-l bolnav, mi-au spus că şi-a dat demisia din acea Comisiune, pentru motiv de boală. Mărturisesc că şi eu am căutat chipuri ca să scap de o aşa însărcinare, din cauza murmurului ce am găsit în Iaşi; că Caimacanul Vogoridi ar fi influenţat, în chestiuni politice, de guvernul Austriei etc., etc., însă n-am putut scăpa.

În locul dlui Negruţi s-a rânduit bătrâ­nul logofăt Iancu Cantacuzino, cu care am pornit, având cu noi toate dosarele atingătoare de chestiune, spre Poiana Sărată; aice ne-am în­trunit cu Comisarii austrieci, decizând între noi ca Comisiunea să lucreze în casele de la băi­le de pe Slănic, unde ne-am şi dus. Am citit toate acele dosare, din care n-am în­ţeles alta decât că ungurii năvălesc a îm­presura o bucată din moşia Ocnei. N-am aflat nici o lucrare a Comisiunii din 1839, ce a fost la acel punct, decât numai ştiinţă că o Comisiune a fost în acel an. Într-un dosar, am găsit o copie simplă, neadeverită, de pe hotarnica din 1792, când s-au hotărnicit Moldova, dins­pre Transilvania, de către o comisiune rânduită din ambele părţi, între care era şi un turc.

„Hotărnicirea aceea a început din jos, dinspre Milcov şi munţii, în sus, până a venit la pârul Pascariului, zice acea hotarnică, şi mer­ge hotarul ţărilor pe acel pârâu al Păscariului până ce dă în pârăul Slănic, de acolo, în jos, tot pârăul Slănicului, până în gura pârăului Cheşcheş (capră), de unde lasă pârăul Slănicului, şi merge hotarul în sus pe pârăul Cheşcheş, până la piciorul muntelui Cheşcheş; de aice se lasă pârăul Cheşcheş şi se suie hotarul pe acel picior de munte, până deasupra muntelui Cheşcheş, de acolo trece pe muntele Şandru Mic, tot suindu-se până pe muntele Şandru Ma­re, şi tot Şandru Mare, în sus.

Cea dintâi lucrare a noastră a fost să ne suim pe muntele Cheşcheş şi în Şandru Mare, şi să observăm poziţiunea locului, lămurindu-ne mai bine despre natura acestei cestiuni; am înţeles că toată prigonirea între ocneni şi vaşarheeni era pentru pârăul Cheşcheş. Proprietarii târguşorului Vaşarhei din Transilvania, a căror mo­şie vine până în pârăul Slănic, pretindeau că pârăul Cheşcheş, cerut de hotar, de hotarnica din 1792, este acel mai din jos, dinspre miază-noapte, de muntele Cheşcheş; ocnenii însă, din contra, spuneau că pârâul pretins de vaşarheeni s-ar numi pârăul Pufu, şi că pârăul Cheşcheş ar fi acel din sus, dinspre miază-zi de muntele Cheşcheş.

Vaşarheeni înfăţoşau diplome de la vechii Dom­nitori ai Transilvaniei, scrise în limba latină, cu care ei stăruiau a dovedi că pârăul acel din sus s-ar numi Giroş, de pe muntele Giroş, din care izvorăşte, iară nu Cheşcheş. Ocnenii n-au înfăţoşat nici un document, spunând că uricele moşiei Ocnei li s-ar fi luat de Visterie. Este ceva de însemnat că muntele Cheşcheş are două picioare, cu un picior stă în părăul din sus, şi cu altul în părăul din jos, încât hotarnica din 1792 se poate aplica şi pe un picior, şi pe altul.

Am cerut de la Secretariatul de Stat documen­tele de hotare ale moşiei Ocnei, şi nu mi s-au trimis ; am cerut a mi se expedia, în original sau în copie întărită, hotarnica din 1792, cum şi pla­nul topografic ce ar fi trebuit să se ridice atuncea, căci eu aveam îndoială asupra copiei din dosar, nelegalizată de nici o autoritate.

De la Secretariatul de Stat am primit ştire că originalul hotarnicei din 1792 ar fi la Constantinopol, cum si planul, şi că s-au cerut a se trimite de la Înalta Portă. Am întrebat şi pe dl Comisar al Austriei dacă nu au originalul hotarnicei din 1792 şi planul de atuncea; mi s-a răspuns că o au numai în copie, care ar fi conformă cu copia din dosarul nostru, şi că, la 1792, nu s-a ridicat nici un plan topografic[1].

Eu mă ocupam, împreună cu Comisarii Aus­triei, ca să dovedim stăpânirea urmată la acest punct, în anul 1792, fiindcă aceasta era însem­narea ce Guvernul mi-o pusese, şi Comisarii austrieci tot aceasta o urmăreau, sub cuvânt că şi misiunea lor ar fi tot aceasta. Aşa, în lipsă de orişice altă dovadă, am cer­cetat martorii ce ni-i prezentau şi vaşarheenii, şi ocnenii; cu toate că vedeam în ocneni o mare schimbare, căci ei numai stăruiau cu acel zel în a-şi dovedi dreptul; ei erau nemulţămiţi că Fis­cul le ia moşia ca a sa, zicând că ar fi propri­etate a Rufetului Ocnei.

Din arătările martorilor nu s-a  putut lua nici o ştiinţă pozitivă; acei din Transilvania pro­puneau că părăul Cheşcheş ar fi acel din jos şi că până acolo ar fi urmat stăpânirea vaşarheenilor; acei din Moldova însă arătau din contra, că părăul Cheşcheş este cel din sus şi că până în acela se urmează stăpânirea ocnenilor; mar­torii erau vreo 20 din Transilvania şi ceva mai mulţi din Moldova. Ceea ce mi s-a părut mai adevărat, din spusele unora din ocneni, a fost că, până la 1838, stăpânirea a fost paşnică, ocnenii stăpâneau până în părăul cel de sus, deşi, cu vreo câţiva ani mai înainte, vaşarheenii iar îi mai supăraseră, dar ei se liniştiseră; de la 1838, vaşar­heenii iar au început a năvăli să îşi mute hotarul în părăul cel din jos, şi prin asemenea a cuprin­de muntele Căzătura[2]. Acea sfadă dintre ei a adus Comisiunea din 1839, care n-a decis ni­mica, pentru că n-au putut dovedi care este adevăratul părău Cheşcheş, acel din sus, ori acel din jos. Cu toate acestea, ocnenii s-au opus tare şi n-au mai lăsat pe vaşarheeni a umbla cu oile pe muntele Căzătura, mai ales că vaşarheenilor le venea şi cu greu, căci trebuiau să-şi treacă oile prin alţi munţi cu pădure, ca să ajungă la muntele Căzătura. După aşa împrejurare, de pe la 1840, ocnenii iarăşi n-au mai fost supăraţi de vaşarheeni.

Pe la 1852, ocnenii au dat muntele Căză­tura în arendă, pe 3 ani, unui mocan cu oi din Breţco (sat în Transilvania), fără contract, fi­indcă acel mocan mai ţinuse în arendă, de la ei, acel munte, şi le-a fost plătit regulat costurile. După ce mocanul şi-a pus oile pe munte, vaşarheenii au început a-l trage în judecată, ca să le plătească lor arenda, sub pretext că muntele este al lor. Acea sfadă dintre vaşarheeni şi mocan s-au curmat prin învoială. Mocanul a luat şi a dat contract de la vaşarheeni, întărit de cârmuirea de acolo, ca şi cum de la ei ar fi luat în arendă acel munte, tot pe termenul acel de 3 ani; însă câştigurile arendei mocanul le plătea către ocneni, de la care luase muntele cu verbală tocmeală, fără a şti nimica ocnenii des­pre acea schiavorie dintre mocan şi vaşarheeni, cu care mocanul şi-a asigurat arenda pe mun­te, stăpânindu-l fără supărare dinspre nimeni.

Când s-au isprăvit însă acei 3 ani de arendă, atuncea vaşarheenii au început mai cu tărie a năvăli, întinzându-se cu stăpânirea până în părăul din jos, şi, prin asemine, a cuprinde muntele Căzătura; ei acuma se sprijineau şi pe contractul de la mocan, că ei stăpânesc de mult şi că de la ei l-a avut luat în arendă mocanul.

Cu toată stăruirea ce am întrebuinţat, n-a stat chip a putea aduce pe acel mocan în faţa Comisiunii.

Când am venit în Comisiune la faţa locului, am găsit pe vaşarheeni deja întinşi cu stăpânirea până în părăul din jos ; era o casă nouă de bârne, încă nelipită, făcută de ei pe coasta dinspre miză-zi a muntelui Căzătura, în stânga părăului din sus, apropiat de părăul Slănic; la întrebarea mea, Comisarii austrieci mi-au spus că dumnealor au ordonat facerea ei, ca să aibă unde şedea, pe timpul cât va dura Comisiunea. Dar mai în sus de acea casă am găsit şi unu ferăstrău, pe părăul din sus, şi mai mulţi copaci tăiaţi, traşi lângă fierăstrău. Această cutezanţă din partea vaşarheenilor am protestat-o, cu toate că domnii Comisari austrieci îmi spuneau că copacii sunt tăiaţi de pe lângă muntele Giroş, ce este al vaşarheenilor, dar, după protestul meu, s-a ordonat a nu se lucra la fierăstrău, până după isprava Comisiunii.

Am uitat să spun că colegul meu, logofătul I. Cantacuzin, a stat cu mine în lucrare numai vreo 3-4 zile, apoi, spunându-mi că nu e sănătos, s-a dus la Târgul Ocnei, să se caute cu doctor, de unde, după vreo 4 zile, mi-a scris că, îmbolnăvindu-se mai rău, şi-a trimis demisiunea la Iaşi, spre a fi înlocuit cu un altul. După câteva săptămâni, s-a numit dl. Nastasachi Mihail, din Târgul Ocnei, care a şi venit, de a luat parte, cu mine, în lucrările Comisiunii. În acest interval, numai eu am reprezentat Moldova, în toate lucrările.După înţelegerea cu Comisarii austrieci, arătările martorilor se scriau de ei, în limba germană, şi de mine, în cea română (unul din comisari cunoştea bine limba română, eu însă nu cunoşteam pe acea germană), cu traducere liberă, nu în toate cuvintele, dar în sens şi în rezultat.

În faţa împrejurărilor descrise mai sus, găsindu-mă într-o completă nedumerire despre adevăr, m-am adresat către dna Catinca Ghica, pro­prietara moşiei Comăneştii, rugând-o să-mi trimită documente atingătoare de hotare ce ar avea pe moşia Doftiana, cătun a Comăneştilor, megie­şită cu moşia Ocnei. Dna Ghica a binevoit a-mi îndeplini cererea, trimiţându-mi mai multe documente, cum şi doi bătrâni pădurari ai dumisale pe Doftiana. Între aceste documente am găsit o hotarnică, făcută de tatăl meu, vornicul de portă Dimitrie Meleghi, din 1803, înconjurătoare moşiei Doftiana; acea hotarnică, viind din sus, în jos, pe muntele Şandru, tot alăturea cu Transilvania, până ajunge în Şandru Mic şi coboară, pe mun­tele Cheşcheş, tot alăturea cu Transilvania, până la un loc, şi ea zice „că acolo, pe muntele Keşkeş stă hotarul ţării Ungureşti (Transilvania) şi moşia Doftiana începe a merge alăturea cu moşia Ocnei, şi tot alăturea mergând cu moşia Ocnei, pogoară pe piciorul Keşkeşului, acel dinspre miază-noapte, şi dă în părăul Keşkeşu­lui şi merge tot înainte”.

Hotarnică aceasta mi-a ridicat toată nedume­rirea, ea m-a convins că părăul care poartă, în adevăr, numele de Cheşcheş este acel din jos, dinspre nordul muntelui Keşkeş, cum îl arată şi vaşarheenii sub aşa nume. Cu toate acestea însă hotarul despărţitor ţărilor a fost tot părăul cel din sus, cum îl pretindeau ocnenii, pentru că ho­tarnică aceea din 1803 arată că pe muntele Keş­keş stă ţara Ungurească, şi moşia Doftiana în­cepe a merge alăturea cu moşia Ocnei, şi tot alăturea cu moşia Ocnei a mers, până pogoară în părăul cel din jos, pe care-l numeşte Cheşcheş. Când, dacă hotarul despărţitor ţărilor ar fi fost părăul cel din jos, cum zic vaşarheenii, moşia Doftiana nu se întâlnea cu mo­şia Ocnei pe muntele Keşkeş, nici pogora alăturea cu acea moşie până în părău, ci toa­tă acea distanţă ar fi mers numai alăturea cu ţara Ungurească, şi după ce ar fi trecut acel părău, apoi ar fi dat de moşia Ocnei. Nu poate rămânea dar nici o îndoială că, la hotărnicirea ţărilor, făcută în 1792, s-a greşit numirea pâraielor, în loc a se numi părăul cel din sus, ce era adevăratul hotar al ţărilor, cu propriul lui nume, de părăul Giroş, acel părău s-a nu­mit Keşkeş, şi acesta aflând-o mai târziu vaşarheenii (dovadă, tăcerea lor şi paşnica stăpâ­nire a ocnenilor, pînă în acel părău din sus, mai bine de 30 ani), au început a năvăli, întinzându-se cu stăpânirea până în adevăratul părău Keşkeş.

Asupra validităţii hotarnicei din 1803 nu poate rămâne cea mai mică îndoială, pentru că ea şi astăzi îşi are lucrarea şi pentru că e mai apropiată de timpul când s-au hotărnicit ţările, la 1792, trecând un interval de zece ani; atunci mai bine s-au ştiut hotarele ţării, mai ales că, la 1803, nici era gâlceava de hotar.

De la pădurarii trimişi de dna Ghica, am aflat că a mai rămas din hotarele ţărilor, puse la 1792, un singur copac; pădurarii mi-au spus că au fost mai mulţi, pe muntele Keşkeş, şi până în Şandrul Mare, dară s-au tăiat de unguri, şi pe acesta rămas l-ar fi tăiat, de îl vedeau, însă nu l-au văzut, fiind în un loc tare, cu anevoie de mers, şi până te apro­pii de el nu se văd mărcile ţărilor. M-am dus, împreună cu dl Mihail, cu acei pădurari şi câţiva ocneni, şi am văzut şi noi acel copac, care avea pe el şi pajura Austriei, şi bou­rul Moldovei; copacul era sub târâşul muntelui Keşkeş, cam spre piciorul care pogoară în părăul cel de sus, şi acest copac m-a convins că părăul cel din sus a fost hotarul ţărilor. Nenorocire că n-am avut cu noi un inginer, spre a-l însemna pe planul topografic al moşiei Ocnei, căci inginerul Braun, ce fusese rânduit în Comisiune cu noi, a stat numai o săptămână şi s-a dus, sub pretext că Guvernul nu-l plăteşte; noi am înştiinţat despre absenţa inginerului, însă un altul nu s-a mai rânduit.

Atunci am înţeles că şi însărcinarea ce ne-o pusese Guvernul era greşită, căci, în loc ca să fim însărcinaţi de a dezveli adevăratele hotare ale ţărilor şi la acest punct al Slănicului, după cum ne însărcinase la celelalte puncte de gâl­ceavă, acolo ne-au însărcinat numai de a dez­veli şi întări stăpânirea urmată în 1839, când, cum arăt mai sus, era gâlceavă între vaşarheeni şi ocneni, şi stăpâneau, pot zice, când unii, când alţii.

După aceasta, am comunicat domnilor Comisari ai Austriei aflarea acelui copac, însă despre hotarnica din 1803 nu le-am arătat nimica, rezervându-mi a le-o arăta în urmă; au mers şi dumnealor de au văzut copacul. La propunerea ce le-am făcut, ca să ne ocupăm cu dezvelirea adevăratelor hotare ale ţărilor, pe bază de documente, nu mărturii, am fost întâmpinat din partea dumnealor, că însărcinarea le este, ca şi nouă, a dezveli stăpânirea urmată în 1839 şi a o întări; iar nu a critica semnele hotare, adăugându-mi că, spre a da sfârşit lucrărilor, au pus în mişcare a se aduna martorii din Tran­silvania, să însufleţească prin jurământ mărturi­ile lor. Nemaiavând comisiunea ce lucra, le-am răspuns că şi noi putem face tot aşa, mar­torii fiind deopotrivă valabili; cu aceasta nu se face nimic, căci au să fie mărturii sub jurământ pro şi contra, şi lumină nu se face. Cred că mai bun serviciu am face ambelor ţări, ocupându-ne cu dezvelirea adevăratelor hotare, şi prin protocolul ce vom încheia, descriind acea dezvelire, vom cuprinde şi arătările martorilor, încât apoi Guvernele respective vor critica şi vor ho­tărî. Dumnealor însă mi-au răspuns categoric că nu se abat de la programul ce au, încât, după asemenea, ne-am văzut şi noi siliţi a aduna marto­rii din Moldova, de a însufleţi şi ei mărturisirea lor. Dar, până a se aduna marturii dintr-o parte sau dintr-alta, ne pomenim cu o depeşă de la Iaşi, de la Secretariatul de Stat, prin care, din or­dinul Caimacamului, mi se ordona a conteni cu orice lucrare, până la sosirea Comisarului Înaltei Porţi, ce se aştepta, şi până atuncea a mă înturna la Iaşi. Acea depeşă am comunicat-o domnilor Co­misari ai Austriei, şi cu toate că dumnealor insistau asupra prelungirii, lucrările Comisiunii au rămas suspendate, până la venirea Comisarului Înaltei Porţi, fără a se încheia şi subscrie de noi vreun act despre lucrările noastre.

Înturnându-mă în Iaşi, mi-am dat raportul, la Secretariatul de Stat, arătându-i tot ce s-a lucrat şi ce am dezvelit. Eram pe la începutul lunii septemvrie 1857; atunci am fost chemat acasă la prinţul Caimacam; l-am găsit conversând, în turceşte, cu un tânăr militar turc, pe care mi l-a recomandat ca având rang de maior, şi că este însărcinat, din partea Înaltei Porţi, în Comisiunea neînţelegerii pentru hotarele ţării dinspre Austria, ordonându-mi Caimacamul de a porni îndată, cu acel tânăr turc, în isprava lu­crărilor. Atunci i-am descris verbal toate împrejurările de mai sus, arătându-i că şi mi­siunea ce mi s-a pus, pentru aflarea stăpânirii din 1839, este greşită, căci aceea nici într-un chip nu se poate dovedi, nefiind în mijloc nici un act, decât nişte martori care arată pro şi contra, şi că, dacă este a se aştepta un rezultat bun, trebuie ca Guvernul să se înţeleagă mai întâi cu acela al Austriei, ca Comi­siunea să se ocupe, mai cu temei, în dezvelirea adevăratelor hotare. Caimacamul mi-a răspuns că nu poate schimba cele odată regulate între am­bele Guverne. I-am zis că, dacă aceasta nu se poate, apoi în faţa împrejurărilor politice de atuncea şi a amiciţiei dintre Austria şi Turcia nu se poate aştepta vreo ispravă bună, mai ales când Comisarul din partea Înaltei Porţi este un tânăr neexperimentat. La aceasta mi-a răspuns Caimacamul cam cu mânie că ştie, că şi asupra sa sunt multe bârfele, dar nu-i pasă, căci fruntea-i curată (…) i-am adaos, că toată stăruinţa mea pentru amânare nu are alt scop decât a se schimba neapărat misiunea Comisiunii şi pentru a veni la aceasta este şi o ocaziune că ţara are a intra în noua ei organizare, şi de ar rămâne, până la definitiva ei regulare, n-ar fi nici o greşeală; am crezut a-l mai întreba dacă eu rămân în Comisiune, în drep­turile în care le am. Caimacamul s-a cam su­părat pe vorbele mele: de a se aştepta definitiva organizare a ţării; iar la întrebarea mea, mi-a răspuns că, de vreme ce este Comisarul din partea Înaltei Porţi, rânduit anume, şi fiindcă după tratatul de Paris, Moldova face parte întregitoare din imperiul Otoman, eu nu pot avea în Co­misiune decât un rol secundar, adică a da lămuririle cuvenite Comisarului Porţii, având el a lucra cu comisarii austrieci. Atunci, i-am răspuns că vârsta şi poziţiunea mea socială nu mă iartă a fi ca secretar unui tânăr neexperimentat (…) Prinţul Caimacam îmi repli­că cam mânios… că va găsi pe un altul să meargă. Atunci s-a şi înturnat cătră dl Alexandru Fotino, Directorul Secretariatului de Stat, care venise de câteva minute, şi i-a ordonat să facă decret pe numele Aghiotantului domnesc, Colonel A. Guriţă, ca să meargă în locul meu. Ieşind de la Caimacam, m-am dus de-a dreptul la dl Costantin Hurmuzaki, amic al Prinţului Vogoridi; i-am spus toate împrejurările, la care mi-a răspuns că nici colonelul, nici un altul, nu se va mai duce, fi­indcă el va merge, diseară, la Caimacam. M-am mai dus şi la dl Vasilie Sturza, unde am găsit şi pe dl Costaki Negrea, amândoi amici şi rude cu Cai­macamul; de la dumnealor am căpătat tot acelaşi răspuns. În adevăr că Comisiunea a rămas sus­pendată. Nu s-a mai făcut nimic, în această chestiune, căci eu am fost, de câteva ori, la băile de Slănic şi am văzut că vaşarveenii stăpânesc locul de gâlceavă, cum l-au fost apucat la 1857.

Primiţi, amice, o sinceră strânsoare de mână, / D. Meleghie” (Codrescu, Theodor, Uricarul cuprinzător de hrisoave, anaforale şi alte acte ale Moldovei, Tomul al VI, Iaşi 1875, pp. 134-147).

Gheorghiu: Ciobani ascultând buciumul

[1] Hotărnicirea din 1792 o am publicat-o în vol. al IV al Uricarului, pag. 262, dintr-o condică autentică a ar­hivei Moldovei. Pe cât am aflat, plan nu s-a ridicat în acel timp; actul de hotăritură s-a trecut în men­ţionata condică; se poate că, la copiatul ei, să se fi lune­cat vreo sminteală în denominaţiunea localităţilor şi a apelor. Textul este forte autentic / T. C.

[2] Muntele Căzătura este în faţa părăului Slănic, tot între ambele pârăie de gâlceavă; în dosul acestui mun­te, este muntele Cheşcheş, despărţit unul de altul prin o vale adâncă. Muntele Căzătura, în întindere de 300 fălci, este acel principal de sfadă între vaşar­heeni şi ocneni, fiind mai tot câmpie bună de păşunare pentru oi, pe când muntele Cheşcheş are mai multă pă­dure. Căzătură se numeşte de la o furtună mare, care i-a dezrădăcinat mai toată pădurea de pe tăpşanul lui.