At. Marienescu: Caucaland în Dacia

Franz Jaschke: Gola detunata ein Basaltberg ohnweit Zalathna in Siebenbürgen

„Cogaion a fost un munte în Dacia. Strabon, care a trăit de la 66 ant. Christos, până la 24 după Christos, scriind despre Dacia, ne spune că Zamolxis a fost profet şi regelui soţ în împărăţie şi că Zamolxis s-a retras într-unu munte: „Şi acest munte se credea sacru, iară numele lui este Kωγαιον (Cogaion), ca şi numele râului ce curge pe lângă el”[1].

La fiecare nume din cele patru, mai întâi voi căuta numiri asemeni din lumea veche şi apoi voi înşira părerile despre situaţiunea acelor doi munţi, a poporului şi a ţării numită la început.

Kokkygion e numele dealului ce, mai înainte, s-a numit Thornax, în Argolis, o provincie în Grecia veche, şi numele dealului s-a susţinut la scriitorul Pausanias (pe la 150 după Christos). Coga, din Cogaion, purcede din caca, trecând prin forma: coca = coga, iară ion e un sufix celtic, ce însemnă loc, şi pe care grecii l-au sus­ţinut până ce latinii l-au strămutat în ium, – de exemplu  Ilion grec în Ilium, oraş în Troas, în Asia mică. Coga însemnă munte, sau înalt; ion, loc. În Kokkygion, dacă ortografia e bine scrisă, cu doi k, avem de două ori rădăcina cac – cac, o dată în forma kok, altă dată în forma kyg, şi atunci una însemnă munte, alta înalt, după cum, în limba poporului, s-a pus substantivul ori adjectivul înainte, apoi ion e identic cu cel din Cogaion[2]. Astfel de duplicaţiune aflăm, de exemplu, în Mar-mar-a (marea de la Propontis), în Mar-mar-os;  dar, dacă cumva ar fi trebuit scrisă cu un yg, atunci yg, (ag, eg, ig, og, ug) însemnă împrejur de munte, ţinut, şi, astfel, loc la împrejur înalt, – la împrejur de munte; dar yg e forma şi de diminutiv, şi atunci înseamnă loc la deluţ, muntişor.

Numirile aceste sunt foarte vechi şi aceasta ne-o demonstrează numirile următoare: Kakyparis, râurel lângă Syracusa, în Sicilia, se află la Tucidide, carele s-a născut la anul 471 ant. Christos. Kak însemnă, deal, munte; par înseamnă apă, părău; y e adaus pentru eufonie. Káïkos, râu în Mysia, din Asia, la Hesiod, 850 ant. Christos, la Herodot, 484-408 ant. Christos. Văzurăm, mai sus, că Strabon a zis cum că Cogaion se numeşte şi râul curge pe lângă munte. Într-o lucrare a mea, am arătat că­ râurile şi îndeosebi pâraiele au numele muntelui din care izvorăsc. Astfel, şi lângă Káïkos, din Mysia, a trebuit să fie un deal cu numele káïk; káïkos pedion se află la Xenophon, 444-355 ant. Christobs, şesul de lângă râul Káïkos, şi, adeseori, şi şesurile portă numele muntelui de aproape. Kaikoubon, la Strabon, un şes în Laţiu; la romani s-a numit „Caecubus ager”, anume unghiul su­dic al ţării Volscilor, la Buillet se numeşte Caecubus mons, între Terracina şi Gaeta, iară Strabon ni aminteşte de kaikoubos oinos, de vinul cel renumit de pe deal, şi astfel pe káïk din Mysia îl reaflăm în káïk, caec din Laţiu. Caucoliberum, oraş în Gallia Narbonense şi astfel văzurăm felurite diftongiri a lui a din cac.

Kikykos, oraş în Mysia, pe peninsula Kikykos, o formă: ca în Kokkygion, dar aci yk, apriat e diminutiv. Kikynthos, insulă la ţărmul Thessaliei, aci yn (= an, en, in, on, un) e diminutiv, iară tho = da, la, loc; loc la deluţ. Kikynna, a). teritoriul unei populaţiuni; b). poporul din un trib, numele s-a susţinuţii la Lysias (459-379 ant. Christos) şi la Aristopbanes (+ 427 după Christos). Aci na însemnă loc, asemenea lui an = loc, tho = loc.

Kokylitae, locuitorii unui oraş în Aeolis, provincie în Grecia, la Xenophon (444-355 ant. Christos). Kok însemnă deal, munte; yl din al – înalt, mare, şi tae – omeni, locuitori. Kykala demon (popor şi teritoriu) din phyla (trib, trunchi). Aiantis, la Hesychiu (400 după Christos), Kyk, deal, munte, al – înalt, mare, a din cap – rămăşiţă din la, loc. Kyklades, un număr de insule în jurul insulei Delos, la Herodot şi Thucidide; în singular: Kyklas, Kyk – munte, deal, stâncă, la – loc, se – adaus grecesc. Kykloboros, un pârâu to­rente în Attica, la Arrian, secolul al 2-lea după Christos. Ceginabara – pârâu lângă Panciova. Acestu Kyklo e identic cu Kykla de mai înainte, iară boros e tocmai paris din kakyparis, şi însemna: apă, râu, pârâu[3]. Kokytos, râu în Thesprotia, în Epir, la Pausanias; kok = deal, yt = da, loc, os, din ais, apă, râu. Acest râu, la Homer, pe la 950 anterior lui Christos, se pune în lumea de jos. Cugerni, popor în Gallia belgică, la nord de la colonia Agrippina, de bună seamă au locuit pe dealuri înalte; ţara lor s-a numit Cugerna, cug = cac, deal, er = mare, înalt, na = loc, teren; Cuger-n-i, poporul, unde i = locuitori.

După această pregătire, să ne reîntoarcem la Cogaion. Unii îi spun Cog-e-on, pentru că ai, la greci, se spune ca e; alţii îl scriu Cocaion. Am arătat, mai sus, că ion e sufix, prin urmare rămâne Coga. Aigaleon, după Strabon, un deal în Messenia; dacă Strabon ar fi spus Cog-e-on, apoi l-ar fi scris cu e şi nu cu ai, şi, de bunăseamă, l-a scris precum i-a auzit numele.

1810: Baia Mare – acuarelă de Franz Jaschke

Strabon numai atâta ne-a spus, că muntele ori dealul Kogaion a fost în Dacia, dar unde nu ne-a spus, şi fiindcă Dacia a fost mare, trebuie să căutăm situarea muntelui şi dacă susţinutu-s-a numele vechi în orişice formă.

Buillet zice: „Cocajon, un munte ce face o parte din lanţul Carpaţilor, în Dacia, şi de unde izvorăşte un râu, Cocajon, ce se crede a fi Bistriţa”[4].

Aşadar, să cutrierăm şirul Carpaţilor, de la izvoarele Tisei, de pe unde s-a început Dacia nordică, înconjurând Ardealul, până din sus de Roşava şi să căutăm Bistriţa[5]. Dar Strabon zice, că şi râul s-a numit Cogaion, pentru aceasta mai curând căutăm uni râu cu numire din aceeaşi rădăcină.

Dimitrie Frunzescu, în opul său, aduce localitatea Cocajon şi zice: „Cocajon, munte înalt în judeţul Argeş, la hotar lângă Olt, ale cărui poale le spală apa. Acest munte are o peşteră, în care se zice, că a stat ascuns, câtva timp, Zamolxis, filosoful şi legistul dacilor”[6].   Descrierea „la hotar, lângă Olt, în judeţul Argeş” nu e îndestulătoare, pagubă că nu a însemnat satele dimprejur. Am căutată în multe mape, dar Cocajon nu e însemnat.

G. G. Tocilescu scrie: „Din relaţiunea lui Strabon asupra muntelui Kogaion, în care se retraseră Zamolxis şi Deceneus… dar unde va fi fost Kogeonul nu este cu putinţă de a decide”[7].

Tocilescu continuă asupra temei: „Unii scriitori, aşa dau mun­tele Cogaeonus, la stânga Dunării, şi anume „vârful Carpaţilor dinspre Moldova: Kaszon sau Kaszin”, pe Kogajon al lui Strabon, şi numele Caucazului, numit în limba persană Koh. Muntele Kaszon nu există în România, se pare că D’Anville a luat acest nume drept Ceahlău, aşa cum se numeşte vârful cel mai înalt al Carpaţilor, în judeţul Neamţ. Grimm regăseşte Kogeonul în Caucalandensis locus. Katacsich, în Gogány, la Mica, în Transilvania[8].

Franz Jaschke: Weiber aus der Almasch im Banat

Muntele Cason îl reaflăm în Kászony-hegy, în Ardeal, la graniţă spre Moldova, în linie cu oraşul Ocna. Kaszon, pârâu în comitatul Csik, Kaszina, pârâu din muntele Lipse; dar numele purcede din cas (cad = cat), ce asemene însemnă: munte, pădure etc., şi din on, ce acuşi e diminutiv, acuşi înseamnă loc; în urmare, nu purcede din cac, cog. Ceahlăul sau Pionul e munte de 2.720 metri în judeţul Nemţ. Ceh purcede din cac, iară la înseamnă loc, deci forma originală cacla, cum am citat în nota a 4-a, Ciaclia. Ca Ceahlăul să însemne munte mare, ar fi trebuinţă să rămână cu numele Cehalul, din forma: Cac-al-a. În limba persană de azi, Kuh înseamnă simplu: munte, deal, de aici Kuh se adaugă la nu­mele munţilor. Se-wad-kuh, Schachwar-kuh, Puschti-kuh, precum se adaugă dagh la turci, berg la nemţi. În cât D’Anville zice şi Kaszon-koh, numele koh e explicat.

Neugebauer, care a fost consul general al Prusiei pentru Moldova şi Valachia, în  1847, a petrecută mult în Ardeal, în Dacia centrală, ca să caute anticităţile romane, ne scrie: „În Ardeal, nu departe de Keresd, zace satul Gogány, la două mile de la Sighişoara, în direcţiune sud-vestică; tradiţiunea aci aşează peştera profetului Zamolxis, şcolarul lui Pythagoras, care s-a retras, timp de trei ani, într-o peşteră a dealului Kageon”[9]. Dar Neugebauer a luat o direcţiune rătăcită.

Ladislau Köváry, în opul său Anticităţile Ardealului, a scris: „Se află satul Goganu, ungureşte Gogány-Váralja. Acesta zace pe ţărmul stâng al râului Küküllö. Deasupra, pe un deal înalt, e un loc de cetate, locul cetăţii Gogán”. Autorul se provoacă la Strabon, lib. VII, şi repetă cele zise mai sus, apoi continuă: „Şi dealul sfânt, şi râul ce curge pe lângă deal, după el (Strabon) s-au numit Cogeon. Din astfel de cuvinte ale lui Strabon, scriitorii noştri istorici, începând de la bătrânul Bonfin, până la Iosif Benkö, trăiesc în acea credinţă, cum că cetatea Gogan ar fi fost locul şi dealul reverenţei dumnezeieşti păgâne, amintite mai sus, şi cum că numele său, Gogan, l-a căpătat de la numirea Cogeon, amintită la Strabon[10].

Franz Jaschke: Mädchen aus dem Hatzekertal in Siebenbürgen

În comitatul Kisküküllö, cercul Erzsébetváros, se află două comune: a). Gogan, ungureşte Gogány, săseşte Gogeschdorf (satul Gogheş); c). Varolea, la unguri Gogány-váralja, la saşi Burg (Cetate). După mapă (hartă – n. n.), Gogány-váralja stă deasupra, Gogány în mijloc şi Erzsébetváros mai în jos, iar Sighişoara (ungureşte Segesvár, nemţeşte Schässburg), amintită la Neugebauer, se află în comitatul Kűkűllö mare, la ţărmul stâng al râului Kűkűllö (Kokel, nemţeşte) mare[11], aşadar Neugebauer nu le aşează bine.

Alexie Fényes, în statistica sa, înseamnă: „Kűkűllö, ce în Ardeal sunt două, fiecare purcede din muntele lacului (iezerului) Kűkűllű, şi Kűkűllö-ul mic, după curs, de 30 de ore, iar cel mare, după curs, de 42 de ore, mai în jos de Blaj se împreună şi, împreunate, nu peste mult, intră în Mureş”[12].

Ladislau Köváry, în opul său, continuă: „Kűkűllövár, nemţeşte Kukelburg, româneşte Cetatea de Baltă. Pe ţărmul stâng al râului Kűkűllö mic, se întinde un cap de deal, pe acesta zace castelul şi, la picioarele lui curge frumosul Kűkűllö. De la Cetatea Kűkűllö, cândva renumită, şi castelul se numeşte Cetate”[13].

Azi, Kűkűllövár, nemţeşte Kukelburg, româneşte Cetatea de Baltă, e în cercul de administraţiune Dicsö-Szt.-Márton şi în comitatulu Kis- Kűkűllö; zace cam într-o linie cu Erzsébetváros şi, la amiază-răsărit e Mediaş, la amiază-apus e Blaj. Râul Kűkűllö mic e din sus, spre nord; râul Kűkűllö mare e din jos, spre răsărit; şi ambele râuri purced din Kűkűllö-tó hegy (dealul lacului Kűkűllö); dar în cel mic curg pâraie şi din Muntele Mezö-Havas (Câmpul Alpului), iară în cel mare, şi din Delhegy (dealul Del). Râurile, la saşi, se numesc Kokel cel mic şi cel mare, iară la români, Târnava cea mică şi cea marc.

La nord de Kűkűllövár e Gogány-váralja, de stânga Târnavei mici, la apus, într-o linie, zace Dicsö-Szent-Márton, la amiezi satul Kund, la răsărit satul Zágor, şi, în urmă, Bonyba, în cercul Erzsébet-város, şi, în acest cerc, e şi celălalt sat Goganu (Gogeschdorf, Gogányfalva). Poate că, în 1847, pe când a umblat-a Neugebauer în Ardeal, împărţirea administrativă a fost că satul Gogány, ce-l aminteşte, s-a ţinut de alt cerc, dar azi, în cercul administrativ Keresd, cu capitala Sighişoara şi în comitatul Kűkűllö mare nu se află nici o comună Goganu.

Franz Jaschke: Izlas eine gefährliche Strecke der Donau im Banat

Acuma trebuie să luăm în consideraţiune spusele lui L. Köváry despre Gogány-Váralja, pentru că acest sat zace către ţărmul stâng al râului Kűkűllö mic; pentru că aproape e un deal înalt; pentru că deasupra a fost cetatea Goganu; şi pentru că, după mapa militară (Des k. k. geographischen Institutes), vedem Gogány­-Váralja şi că un deal e aproape de râul Kűkűllö mic. Astfel am aflat un deal Goganu şi, lângă el, un râu Kűkűllö sau Kokel (Kukel), şi, în acest mod, aflăm dealul Cogaion şi, lângă el, un râu cu asemene nume cum a zis Strabon.

C din rădăcina cac trece în g, şi astfel avem formele: gag, geg, gig, gog, gug; gog e prima parte din goganu; iară an sau e diminutiv şi, atunci, goganu înseamnă: deluş; sau an înseamnă loc şi Gogan  are înţelesul de: loc de deal. Precum din rădăcina cac, la Strabon, s-a făcut cog, aşa, din sufixul an, cu înţeles de: loc. În judeţul Buzău e muntele Gogoini, şi această formă stă aproape de Cogeion.

În numele Kűkűllö pentru munte, pentru râu şi pentru cetate, asemene reaflăm rădăcina cac: a din acesta e strămutat în űl purcede din al, ce înseamnă înalt; lö purcede din la, ce înseamnă loc şi, astfel, pentru Kűkűllö, forma originală e: Cac-al-la, pentru că dealul Kűkűllö-tóhegy, din care izvorăşte râul, e înalt. Reîntorcându-ne acuma la numirile vechi, înşirate mai sus, acolo am avut forma: Kykala, unde y, la greci: v = ű, s-a numit: kűk; şi apoi cealaltă formă citată: Kokylitae, unde tae înseamnă locuitori, iară Kokyli e identică cu Kűkűllö, şi aceasta e bine scrisă cu doi l.

În urmare, ce se atinge de forma veche: Cogaion, ar trebui ca azi să se afle localitate cu forma: Cocaia ori Cocai sau Gogaia ori Gogai, în limba noastră[14], dar nu se află, precum din asemene formă ne-a rămasă cuvântul comun cocaie. Forma Gogan de azi, după rădăcină, sufix şi înţeles, e identică cu Cogaion, diferinţa o face numai litera i, altcum ion şi on e identic. Sub numele Goganu aflăm azi două sate şi, după Köváry, „deasupra, pe un deal înalt e un loc de cetate, locul cetăţii Gogan”, astfel şi cetatea a trebuit să se numească după numele dealului Gogan, în acel împrejur, unde trebuie să căutăm dealul ori muntele Cogaion; dar râu cu numele Goganu asemene nu se află. Totuşi se află un munte, se află un iezer eu numele: Kűkűllö şi Kokel, şi se află râuri cu aceste nume. Zamolxis s-a retras într-un munte cu stânci[15], acesta nu a putut fi Goganu, ci Kűkűllö sau Kokel, pentru că numai că muntele Kűkűllö e cu stânci, şi pe lângă el curge un râu cu asemene nume, ba şi izvorăşte din el, şi, în acest mod, stăm mai aproape de aserţiunea lui Strabon[16].

O formă ca Kűkűllö avem în Gödöllö, reşedinţa de vară a regelui Ungariei; aci göd purcede din cad = gad, pădure; din al = mare, şi lö din la = loc, forma originală a fost gad-al-la; dar maghiarii, după însuşirea limbii lor, strămută adese pe a în ö.

Forma Kokel şi Kukel a delului şi râului, cum se numeşte la saşi, stă din cac = deal şi el = loc, sau sufix de diminutivă, în această formă nu aflăm conceptul de: al = mare; deci Kokel înseamnă: ori deluţ, ori loc de deal, atâta cât Goganu. Deci acest el = loc, e, la maghiari: hely = loc, însă ei au aspi­rat pe e, adică au pus h înainte şi au înmuiat pe l în ly = li”[17].

Franz Jaschke: Csetatjc ein Goldbergwerk ohnweit Abrudbánya in Siebenbürgen

[1] Strabo, lib. VII, cap. III, Nr. 5, descriere pe larg în Archivă, p. 493, de Timotei Cipariu – Marienescu, p. 3.

[2] În limba greacă se află sufixul de diminutiv în ion ïon, de exemplu aedon – privighitore, aedon-ion – tylos, stil de pană, cui de lemn, stâlp; tylion – talaros, coşar, talarion, tribon – manta, haină, tribonion etc. Strabon a scris în limba grecească, dar în amintirile locale ion nu e diminutiv grecesc, ci e sufix celtic, ce înseamnă loc, şi acest ion, la latini,  e ium, de exemplu Aktion, pro­montoriu şi oraş în Acarnania, încă la Thucidide, Actium, la romani, aşa oraşele: Agrinion, Agyrion, Alginion etc.; dar şi on e atât cât ion, şi la latini s-a strămutat în um; Algidon, latineşte Algidum, Akouïnon, latineşte Aquinum, Amiternon, latineşte Amiternum, Ariminon, latineşte Aruminum. La maghiari an, en, én, in, on e post-poziţiune, ce însemnă loc, de exemplu Bud-án, Pest-én, ing-én, padlás-on etc.” – Marienescu, p. 3.

[3] Văzurăm kyklos, kyklo. Numele insulelor kyklades, de regulă s-a explicat de la cuvântul grec kyklos, ciclu, cerc, inel etc., cu înţelesul: stătătoare împrejur, pentru că insulele zac în jurul insulei Delos. Conv. Lex. A lui Meyer le descrie şi arată că Cicladele stau din stânci, loc de stâncă trebuie să însemneze. KϞλεξ la greci, piatră, pietriş. Pétra Ciaclia (Csáklya-kö), o stâncă către Alba-Iulia, la o milă de la Cricău; Ceahlău sau Pionu, munte între Ardeal şi Moldova, de 2.700 metri de înalt. Ciclova, sat şi deal cu stâncă lângă Oraviţa, şi acolo este o mănăstire în stâncă şi pe stâncă. Am fost acolo – Marienescu, p. 5.

[4] Diction. univers d’istoire et de Geographie, de M. N. Bouillet, Paris 1854: „Cocajon, mont, qui fait partie dela Chain des Carpathes en Dacie et d’au sortait un riv Cocajon, qu’on croit etre le Bistritz – Marienescu, p. 5.

[5] În Ardeal se află Bistriţa, râu în comitatul Bistriţa-Năsăud, care e aproape de Carpaţii răsăriteni, şi este şi pârâul Bistra. Valea Bistra curge în Arieşul mare, în comitatul Aranyos-Torda. Bistra, râurel, curge, din comitatul Hunedoarei, în Timiş. În România se află râul Bistriţa, ce izvo­răşte din muntele Vatra, în Transilvania, şi intră în Moldova. Bistriţa, pârâu în judeţul Gorj, aproape de hotar, izvorăşte din dealul Boului şi curge în Tismana; Bistriţa, pârâu din muntele Arnota, în jud. Vâlcea; Bistrioara, părău în jud. Nemţ. Pentru toate numirile locale din România, folosesc opul ce urmează – Marienescu, p. 5.

[6] Dicţionar topografic şi statistic al României, de Dimitrie Frunzescu, Bucureşti 1872 – Marienescu, p. 6.

[7] Dacia înainte de Romani, de Gr. G. Tocilescu, Bucureşti 1880, p. 720 – Marienescu, p. 6.

[8] Tocilescu, p. 599 – Marienescu, p. 6.

[9] Dr. I. T. Neugebauer, Dacien aus den Überresten des klassischen Alterthums, Kronstadt 1881, p. 256: „Ohnfern Keresd liegt das Dorf Gogány, 2 M. in Süd-westlicher Richtung von Schässburg, hieher verlegt die Sage die Höhle des Propheten Zamolxis, des Schülers des Pytagoras,  welcher sich drei Jahre lang in eine Höhle des Berges Kageon zurückzog” – Marienescu, p. 7.

[10] Köváry László, Erdély régiségei, Pesta 1852, p. 19: „Gogány-Váralja Ezen Váralja a Kiskiküllö baipartján, esik. Felette magas hegyen van egy várhely a Gogánvár helye… E szent helyet és a melette elfolyó vizet, szerinte Cogeonak nevezték. Strabo ilyszeiü szavaiból honi történetiróink az öreg Bánfitól le Benkö Józsefig az litben élnek, miszerint Gogányvár az emlitett pogány istenitisztelet helye és hegye lett volna és hogy Gogáuy nevét a Strabo által emlitett Cogeon nevezettöl kapta”. / Pentru de a căpăta desluşiri din faţa locului, am rugat pe dl Zacharie Tatariu, notar de tribunal regesc din Elisabetopole (Erszébet-Város) şi acesta îmi scrie următoarele: „Satul Gogan zace în comitatul Târnavei mici (Kis-Küküllö), pe teritoruil situat între ambele Târnave (râurile Küküllö sau Kokel), la stânga râului Târnava mică şi mai aproape de aceasta, decât de Târnava mare. Satele vecine sunt: la miazănoapte, Gogány-váralja (Varolea); la miazăzi, Kund (Rensdorf); la răsărit, Orményes şi Szent-ivány (Sîntioara, Johannisdorf); iară la apus, Leppend (Lepindiş) şi Szászdálya (Dalia). Goganul şi Gogány-váralja se află, unul de altul, în îndepărtare cam de 200 metri şi sunt des­părţite prin un şes. Împrejurul comunelor învecinate sunt dealuri, munţi însă şi, cu atâta mai puţin, cu urme din rădăcina caca ori goga nu se află. Se află însă, în unele comune din ţinuturile acestea, familii române cu numele Goga. În faţă cu Goganváralja se ridică un deal, căruia românii îi zic „La cetate”, iară ungurii Várhegy. Pe platoul dealului să fi fost o cetate veche, care însă a dispărut sub iarbă, şi a cărei urme numai prin legătură se pot constata. Aci, poate că a fost vreo peşteră oarecând, astăzi însă, din cel con­sultaţi, nu mi-a putut nimeni da desluşiri despre existenţa unei peşteri acolo, Ilus. Sa Dl Puşcariu îmi spune că a fost în acea peşteră” – Marienescu, p. 7.

[11] Magyarország korona omágátnak helység névtára, Budapesten 1862. E un dicţionar geografic, dar numai despre comune, nu are râurile şi dealurile. Localităţile din Ungaria şi Ardeal le provoc din acest op. Váralja înseamnă: sub cetate – Marienescu, p. 8.

[12] Fényes Elek, Statistika, Pest 1857, II, p. 109: „A Kűkűllö, mely kettö van Erdélyben, mindenik a Kűkűllö-tó hegyböl ered és a Kis Kűkűllö 36, a Nagy- Kűkűllö 42 órai lefolyás után Balázsfalván alól egyesűl és egyesűlve nemsokára a Marosba szakad” – Marienescu, p. 8.

[13] Köváry Laszló, Erdely régiségei, p. 210. Kűkűllö-vár, nemţescul Kukelburg, oláhúl Cetatea de Baltă. A Kis- Kűkűllö balpartjára hegg-fok nyúlik be, azou diszleg a kastély és lábánál folyik a szöke Kűkűllö. A hujdan hires Kűkűllö-vártól a kastély is várnak neveztetik – Marienescu, p. 8.

[14] Goga înseamnă, în româna veche, zidar; cuvântul provine din limbajul monosilabic primordial, în care go = munte, iar ga = ziditor, goga definind, deci, ziditorul de munte, deci de altar sau templu străvechi – n. n.

[15] La Herodot nu există o astfel de informaţie, în secolul V înainte de Hristos ştiindu-se că Zalmoxis şi-ar fi săpat o „chilie” sub locuinţă; mitul „peşterii”, vehiculat de Strabon, datează din vremea lui Iisus Hristos, deci e mai târziu cu cinci veacuri, când deja un posibil adevăr istoric deja devenise legendă populară – n. n.

[16] La numele Kokkygion s-a spus că dealul acesta, mai înainte, s-a nu­mit Thornax, în Argolis. Thor din dar, tar (diftongul Tau-rus) = deal, munte, na, loc, şi ava = apă. Se află Cogâlnic, pârâu mic, în jud. Cahul, de unde Cogălnic-ianu – Marienescu, p. 10.

[17] Marienescu, Dr. At, Caucaland în Dacia, în Transilvania, Nr. 1, Anul XXII, Sibiu – 15 ianuarie 1891, pp. 1-10.

Nicolae Densuşianu: Columna Boreală

Franz Jaschke: Demsus Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

„În poema geografică ce, în comun, se atribuie lui Scymnus din Chio, se face amintire despre o columnă colosală, ce se înălţa pe culmea unui munte de lângă Istrul de jos, şi care purta numele de Co­lumna boreală. Textul acestui important pasagiu pentru geografia preistorică a Daciei vechi, este următorul:

„În părţile cele mai estreme ale celţilor există o Columnă, ce se numeşte boreală. Ea este forte înaltă şi culmea munţilor, pe care se află, se întinde către marea cea plină de valuri. În apropiere de această columnă locuiesc cei mai depărtaţi dintre celţi şi care se estind numai până aci. Mai locuiesc, în vecinătatea acestei Columne, şi eneţii, precum şi istrienii de jos, care de aici se întind înăuntru, spre Adrian”[1].

În timpurile din urmă, diferiţi autori au cercat să stabilească poziţiunea geografică a acestei columne, unii lângă strâmtorea de la Gibraltar, alţii în Alpi, în Pirinei, ori pe colţul estrem al peninsulei numite Bretagne[2]. Însă toate aceste localizări prezintă dificultăţi enorme, geografice şi etnografice, pentru părţile de apus ale Europei.

Oricât de misterioase ne apar astăzi monumentele cele primitive şi co­losale din timpurile ante-homerice, ele însă sunt vestigii importante ale civilizaţiunii unei lumi dispărute, şi noi nu vom pute evita niciodată sarcina ce ne-o impune istoria, de a studia pe cele ce mai subzistă astăzi, de a fixa poziţiunea celor enigmatice şi de a pune în lumină caracterul şi însemnătatea lor primitivă.

În vechea literatură geografică, faimosul monument al lumii preistorice, despre care ne vorbeşte Scymnus, purta numele de „Columna boreală”. Ea se afla, aşadar, situată în acele părţi ale continentului european, pe care vechia geografie le considera ca regiune a nordului.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Ephor, unul din istoricii greceşti, care cercase să aducă o lumină asupra timpurilor ante-homerice, rezumă astfel ideile celor vechi despre diviziunile geografice şi etnografice ale pământului.

„Regiunea orientală o locuiesc indienii, cea meridională ethiopii, cea occidentală o ţin celţii, iar regiunea boreală o ocupă scythii. De altmintrelea, nu toate părţile aceste sunt egale în mărime unele cu altele, fiindcă regiunile ce le ocupă scythii şi ethiopii sunt mai întinse, iar ale indienilor şi ale celţilor mal mici”[3].

Columna boreală se afla, aşadar, în regiunea geografică a scythilor, însă în părţile de apus ale acestora, în apropiere de Celţi, după cum scrie Scymnus. Despre situaţiunea acestei gigantice Columne a lumii vechi mai aflăm încă o indicaţiune importantă geografică, la Scymnus. După cum ne spune acest autor, culmea de munţi pe care se înălţa Columna boreală se întindea înainte, spre marea cea plină de valuri, sau către marea cea furtunoasă. O singură mare furtunoasă, prin excelenţă, era cunoscută de grecii cei vechi şi acesta era marea inospitalieră sau marea neagră de astăzi. Aceeaşi mare figurează la Hesiod, sub numele de marea cea furtunoasă sau mânioasă[4], iar la Herodot, sub numele de marea boreală[5]. Rezultă, aşadar, că aşa numita Columnă boreală se afla pe una din înălţimile munţilor ce se întindeau în partea de apus a Pontului Euxin, numit de altmintrelea şi marea boreală.

Rămâne să examinăm acum datele etnografice ce ni le prezintă Scymnus, cu privire la poziţiunea geografică a acestui important monument preistoric. După Scymnus, trei popoare cunoscute în istoria etnografică a lumii vechi se aflau stabilite în vecinătatea Columnei boreale. Cei dintâi, pe care îi aminteşte autorul acestei geografii, erau celţii extremi sau celţii cei mai depărtaţi de trupina lor şi care, zice dânsul, se estindeau numai până aci.

După Diodor Sicul, celţii erau răspândiţi, în vechime, în grupe mai mult ori mai puţin considerabile, până lângă Scythia[6]; iar după Stephan Byzantinul, Agathyrsii sau Tursenii cei avuţi de aur, ce locuiau lângă râul Maris (Mureş, din Transilvania), erau consideraţi ca un popor celt[7].

O a doua grupă etnică, ce locuia în apropiere de Columna boreală, poartă, la Scymnus numele de eneţi. Despre aceşti eneţi mai aflăm, la Scymnus, încă o importantă notiţă geografică: ei erau vecini cu thracii numiţi istrieni[8]. De asemenea, ne spune Scylax, că eneţii erau stabiliţi lângă Istru şi lângă istrieni[9]. După Herodot, eneţii locuiau dincoace de Istru, în nordul Thraciei, şi erau vecini cu Sigynnii[10], iar la Eustathiu, eneţii erau vecini cu tri­balii[11], ce locuiau lângă râul Oescus (Isker) din Mesia de jos.

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

Avem, aşadar, aici o certitudine absolută istorică, că eneţii, de care ne vorbeşte Scymnus în textul de mai sus, erau un popor de lângă Istrul de jos[12]. Numele etnic al eneţilor preistorici, a lăsat, încă până astăzi, amintiri neşterse în topografia română. În părţile de apus ale României de astăzi, unele sate mai portă şi acum numele de „Vineţi”[13].

În fine, un al treilea popor, ce locuia în apropiere de Columna boreală, erau aşa numiţii istri (Iστροτ). Sub numele de istri ne apar aici amintiţi locuitorii din părţile de jos ale Istrului şi nu sunt de a se confunda cu Iστρταυοί[14], locuitorii oraşului celui avut şi puternic numit Iστρος, situat lângă gura cea veche a Istrului[15].

Aceşti „Istri”, după cum ne spune Scymnus, făceau parte din familia cea mare şi importantă în istoria a thracilor[16], şi ei se întindeau „înlăuntru” spre Adrian[17]. Formau, aşadar, o grupă etnică considerabilă, omogenă şi omoglotă, cu locuitorii din regiunea pe care Scymnus o numeşte Adrian.

Expresiunea geografică de „înlăuntru”, ce o aflăm la Scymnus, desemna, după sensul natural al cuvintelor, un teritoriu mai depărtat de regiunea ceea deschisă a apelor mari, un teritoriu închis, din toate părţile, cu munţi înalţi, în forma unei incinte.

Jornande, istoricul geţilor şi al goţilor, aplică, de asemenea, acelaşi termen de „intorsus” (înlăuntru) pentru regiunea interioară a Daciei, pentru Ardealul de astăzi[18]. Cestiunea geografică devine astfel şi mai clară. Regiunea, pe care Scymnus o numeşte „înlăuntru”[19], Adrian ori Andrian, şi care se afla într-o continuitate etnică cu istrienii de jos, nu putea să fie alta decât regiunea centrală a Daciei Traiane, „ad coronae speciem arduis Alpibus munita, sau Ardealul de astăzi[20].

Scymnus însă nu este singurul autor al antichităţii, la care zona cea muntoasă din nordul Istrului de jos figurează sub numele de Adrian. Sub aceeaşi numire geografică, de Aδρίαν şi de Aδρας, ne apare acest complex de munţi, de văi, de dealuri, la Theopomp[21], la Eratosthene[22], în istoria lui Alexandru cel Mare[23], şi chiar la Herodot[24].

Se presintă acum cestiunea principală istorică, despre ce însemnătate a avut în credinţele celor vechi aşa numita Columnă boreală.

După ideile cosmografice ale Hyperboreilor, universul (χόσμος, mundus) era considerat ca o sferă concavă, în centrul căreia, sc afla pământul[25]. Firmamentul, cu toate stelele sale, se învârtea necontenit în jurul pământului.

Biserica din Densuş, “Familia”, nr. 19, din 1865

Osia (axis), în jurul căreia se învârtea ceriul sau universul, se considera că trece prin centrul pământului. Aveau, aşadar, aceeaşi osie comună, ceriul şi pământul[26].

Părţile estreme ale osiei dintre pământ şi ceri se numeau Cardines mundi (ţâţânile lumii), cele de nord, Septentrio sau axis boreus, cele de sud, Meridies[27]. Ele atingeau, de o parte şi de alta, suprafaţa globului te­restru şi reprezentau astfel anumite puncte ale geografiei celeste şi terestre.

După ideile astronomice şi geografice ale antichităţii clasice, polul nordic, numit şi axis boreus sau cardines mundi, în jurul căruia se învârtea sfera universului, atingea pământul lângă Istrul de jos, pe teritoriul hyperboreilor[28] sau al geţilor, în particular pe munţii Rhipaei.

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, se plânge, în una din elegiile sale, că dânsul trebuie să-şi petreacă viaţa sub axis boreus, pe pământul din stânga Pon­tului Euxin[29], iar în altă sensoare, adresată amicului său Macer, din Roma, Ovidiu ne spune că dânsul se află chiar sub Cardinele lumii, şi că adese­ori în idee vorbeşte cu amicul său sub osia boreală (axis gelidus), în ţara geţilor[30].

La Marţial, acelaşi punct geografic şi astronomic este numit Geticus polus[31], la Statiu, Hyperborei axes[32], la Virgiliu, Hyperboreus septentrio[33]. Acelaşi Virgiliu ne mai spune că polul nordic se află în Scythia, pe munţii Rhipaei, de unde se ridică în sus, în forma unui pisc de stâncă[34].

După cum vedem din textele ce le-am reprodus aici, termenii astro­nomici şi geografici de axis boreus, Geticus polus, Hyperborei axes, cardines mundi (apud Hyperboreos) erau expresiuni identice şi ele indicau că în regiunea Istrului de jos se află acel punct însemnat geografic, în jurul căruia cei vechi credeau că se învârteşte sfera cerească.

Aceeaşi idee geografică ni se prezintă şi sub altă formă, la autorii antichităţii. După gramaticul Apollodor din Athena, titanul Atlas, din ţara hyperboreilor, susţine polul universului[35]. La Virgiliu, gigantul Atlas învârteşte pe umerii săi osia cea înstelată a cerului[36]. Iar la Ovidiu, Atlas încă se munceşte, el de-abia susţine pe umerii săi osia cea albă şi strălucitoare a cerului[37].

Această osie septentrională a universului, numită şi polus Geticus, ce o susţinea titanul Atlas pe umerii săi, era, astfel, identică cu Columna cerului de pe muntele Atlas, la Eschyl[38], sau, după cum se exprimă Homer, cu „columnele cele lungi, ce le suportă Atlas, şi care ţin cerul în jurul pământului”[39]” [40].

[1] Anonymi vulgo Scymni Chii Orbis Descriptio, în Geographi graeci minores, Ed. Didot, Vol. I, v. 188-195 – apud Densuşianu, p. 380

[2] A se vedea: Müllerus, Geographi graeci minores, I. pp. 202, 203. Bertrand, La Gaule avant les Gaulois, pp. 299, 300 – apud Densuşianu, p. 380

[3] Ephori, Fragmentul 38, în Fragmenta Hist. graec., I, p. 243. De asemenea, şi la Scymnus, regiunea geografică a nordului aparţine scythilor – apud Densuşianu, p. 390

[4] Hesiodi, Theog., v. 131-137 – apud Densuşianu, p. 390

[5] Herodoti, lib. IV, c. 37 – apud Densuşianu, p. 390

[6] Diodori Siculi, lib. V, c. 32 – apud Densuşianu, p. 391

[7] Stephanus, Byz. – apud Densuşianu, p. 391

[8] Scymui, Orbis Descriptio, v. 391 – apud Densuşianu, p. 391

[9] Scylacis, Periplus, c. 20 – apud Densuşianu, p. 391

[10] Herodoti, lib. V, 9; cf. Apollonii Rhodii, lib. IV, 320 – apud Densuşianu, p. 391

[11] Eustathii ad Hom. II, v. 852 – apud Densuşianu, p. 391

[12] Homer (II, II, 852) face amintire de eneţii din Paphlagonia, ca aliaţi ai Troienilor. De origine troiană erau consideraţi şi veneţii, din Italia, o mică grupă separată din tribul cel mare al eneţilor (Venetos Trojana stirpe ortos, auctor est Cato. Plinii, I. III. 23. 3). Aceleaşi idei le aflăm şi la Strabo (XII, 3, 8). „Eneţii din Paphla­gonia”, scrie densul, „după distrugerea Troiei, se răspândiră prin Tracia şi, rătăcind, au ajuns până la Veneţia (Cf. Scymnus, v. 889 seqq.). Însă cu totul altmintrelea ni se prezintă în istoria curentul migraţiunilor dintre Europa şi Asia mică. Este un fapt pozitiv că toate triburile pelasge, ce le aflăm stabilite în Asia mică, cum erau brygii, Bithynii, Mysii, troienii, lelegii, cauconii etc., imigraseră acolo din peninsula Hemului şi din părţile Dunării de jos. Se pare, astfel, că şi eneţii din Paphlagonia, ce lo­cuiau lângă ţărmurii mării negre, în strânsă vecinătate cu aşa numiţii caucones, erau numai un fragment din grupa cea mare a eneţilor de lângă Istru – apud Densuşianu, p. 391.

[13] Vânăta, sat, Tismana, jud. Gorj; Vânăta, cătun, Roşiuţa, jud. Mehedinţi; Vineţi, sat, Ceptura de jos, jud. Olt; Vineţi, sat, Mirceşti, jud. Olt; Vineţii de jos şi de-sus, sate, Spinenii de sus, jud. Olt; Vineţeşti, sat, Olteneşti, jud. Fălciu, după cum se vede, emigraţi din Oltenia; Vânăta, sat, Mărgineşti, jud. Ialomiţa; Vânăta, moşie, Mălăieşti, jud. Prahova; Vineţia, două sate, ţara Făgăraşului – apud Densuşianu, p. 391.

[14] Memnonis, Fragm. 21, în Fragmenta Historicorum graecorum, Ed. Didot, Vol. III, p. 537; Herodoti, lib. IV, c. 78 – apud Densuşianu, p. 392.

[15] Herodoti, lib. II, 33; Arriani, Periplus Ponti euxini, c. 35; Anonymi, Periplus Ponti euxini, c. 69; La Pliniu, IV, 18, 5, şi Mela, II, 2, Istropolis – apud Densuşianu, p. 392.

[16] Scymul Kilogram, v. 391; La Mela, sub numele de istrici se înţelege întreaga populaţiune de la Dunărea de jos, începând de lângă fluviul Tyras sau Nistru. (Axiaces proximus intra Callipidas Axiacasque descendit. Hos ab Istricis Tyras separat, surgit in Neuris. Melae, De situ Orbis, lib.II. c. 1). Aceiaşi istrici figurează la Trog Pompeiu şi sub numele general de Istriani (Justini, lib. X, 2: Erat co tempore rex Scytharum Atheas, qui, cum bello Istrianorum premeretur, auxilium a Philippo per Apollonienses petit, in successionem cum regni Scythiae adoptaturus. Quum interim Istrianorum rex decedens, et metu belli, et auxiliorum necessitate Scythas solvit – apud Densuşianu, p. 392.

[17] În Periegesa lui Scymnus ni se prezintă, de trei ori, numirea geografică de Aδρίαυ (ca acuzativ). Tot astfel, şi la Theopomp (Frag. 143). Exista, aşadar, o raţiune ştiinţifică, ce ne pune în evidenţă că adevărata numire a teritoriului din cestiune nu era nicidecum Aδρίας, ci o formă orecare apropiată de modul de exprimare grecesc Adrian ori Andrian, după cum spune o variantă. Autorii greci şi romani au cercat adeseori, şi exemple avem numeroase, ca să asimileze diferite numiri personale şi geografice ale barbarilor cu formele gramaticale ale limbii în care scriau. În nici un caz, însă, sub termenul geografic de Adrian sau Andrian, pe care Scymnus îl aduce în legătură cu Istru şi cu Columna boreală, nu se pot înţelege ţinuturile din părţile de nord-est ale mării adriatice, precum nici oraşul Adria, de pe şesurile râului Padus (Po) în Italia – apud Densuşianu, p. 292.

[18] Jornandis, De Getarum origine, c. 5: Introrsus illi (Danubio) Dacia est, ad coronae speciem arduis Alpibus munita – apud Densuşianu, p. 393.

[19] Această expresiune mai este şi astăzi în uz la poporul român. Cei care călătoresc din România, ca să meargă în Ardeal, spun că se duc „înlăuntru” – apud Densuşianu, p. 393.

[20] Hyperboreii, după cum ştim, locuiau în părţile de nord ale Istrului de jos, ale Pontului Euxin şi dincolo de munţii Ripaei sau de Carpaţii meridionali. În cele mai vechi fântâne geografice, însă, în loc de Ripaei figura numele de Adria (Aδρίας). „Cei dintâi care au descris regiunile pământului, ne spune Strabo (XI. 6. 2), numeau sauromaţi şi arimaspi pe hyperboreii ce locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Este evident că, şi aici, sub numele de Adrias nu se înţelege teritoriul de lângă marea Adriatică. Nimeni nu aminteşte de arimaspi şi sauromaţi în părţile acele. O suburbie a Filipopolei era numită, pe la anul 227 după Christos, vicus Ardilenus (C. I. L., VI, nr. 2799). Foarte probabil că locuitorii acestui vicus au fost emigraţi ori strămutaţi acolo din părţile de nord ale Istrului, din Ardeal; în pasagiul lui Scymnus, relativ la Columna boreală, se mai spune, în ultimul vers: „De aici (din ţinuturile istrienilor) se începe, după cum se zice, cursul Istrului”. Însă sub aceste cuvinte nu sunt nicidecum de a se înţelege izvoarele, ci ca­taractele Istrului. După Strabo (VII.3.13), Dunărea se numea Istru numai de la ca­taracte, în jos – apud Densuşianu, p. 393.

[21] Theopompi, Fragm. 143, în Fragm. Hist. graec. I, p. 303 – apud Densuşianu, p. 393.

[22] Strabonis, lib. VII, 5, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[23] Strabonis, lib. VII, 3, 8 – apud Densuşianu, p. 393.

[24] Herodoti, lib. V, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[25] Platonis, Axioxus, Ed. Didot, Vol. II, p. 561 – apud Densuşianu, p. 393.

[26] Strabonis, Geogr., lib, II, c. 5, 2 – apud Densuşianu, p. 394.

[27] Vitruvii, De architectura, lib. IX, 1, 4: „Id (coelum) volvitur continenter circum terram utque mare per axis cardines extremos. Namque in his locis naturalis potestas ita architectata est collocavitque cardines tanquam centra, unum a terra et a mari in summo mundo ac post ipsas stellas septentrionum, alterum… sub terra in meridianis partibus”. Isidori, Originum, III, 32, 1, 2: „Sphaerae motus duobus axibus involvitur, quorum unus est septentrionalis, qui nunquam occidit, appellaturque Boreus; alter Auslralis, qui nunquam videtur et Austronotius dicitur. His duobus polis moveri sphaeram cocli dicunt”. Ibid. III, 36: „Poli… Horum alter est sep­tentrionalis… appellaturque Boreus; alter Australis”. Ibid. III, 37: „Cardines coeli extremae partes sunt axis. Et dictae cardines eo, quod per eos vcrtitur coelum”. Ibid. XIII, 1, 8: „Cardines autem mundi duo, Septentrio et Meridies, in ipsis enim volvitur coelum” – Densuşianu, p. 394.

[28] Plinii, H. N., IV, 26, 11: „Pone eos montes (Ripaeos)… gens felix (si credimus) quos Hyperboreos appellavere, fabulosis celebrata miraculis. Ibi creduntur esse cardines mundi, extremique siderum ambitus – Densuşianu, p. 394.

[29] Ovidii, Trist., lib. IV, 8, 41-42: „Vita procul patria peragcnda sub axe Boreo, / Qua maris Euxini terra sinistra jacet – Densuşianu, p. 394.

[30] Ovidii, Pontica, lib. II, 10, 45-50: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi… / Te tamen intueor, quo solo, pectore, possum, / Et tecum gelido saepe sub axe loquor… / Inquc Getas media visus ab urbe venis” – Densuşianu, p. 394.

[31] Martialis, Epigr., lib. IX, 46: „Miles hyperboreos modo, Marcelline, Triones, / Et Getici tuleris sidera pigra poli” – Densuşianu, p. 395.

[32] Statii, Thebaid., lib. XII. v. 650, 651: „Qualis Hyperboreos ubi nubilus institit axes Jupiter” – Densuşianu, p. 395.

[33] Virgilii, Georg., III. v. 381 – Densuşianu, p. 395.

[34] Virglii, Georg., I, v. 240, 241: „Mundus ut ad Scythiam Rhipeasque arduus arces Consurgit… / Hic vertex nobis semper sublimis”. Sub numele de „vertex” este amintită osia sau polul ceresc şi la Pliniu (II, 13, 15; 64, 1) – Densuşianu, p. 395.

[35] Apollodori, Bibl., lib. II, 5, 11, 13 – Densuşianu, p. 395.

[36] Virgilii, Aen., IV, v. 482: „maxumus Atlas Axem humero torquet stellis ardentibus aptum” – Densuşianu, p. 395.

[37] Ovidii, Metam., lib. II, v. 297: „Atlas en ipse laborat; Vixque suis humeris candentem sustinet axem” – Densuşianu, p. 395.

[38] Aeschyll, Prom. vinct., v. 349 – Densuşianu, p. 395.

[39] Homeri, Odyss., I, v. 53, 54 – Densuşianu, p. 395.

[40] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, capitolul Columna Boreală, Bucureşti 1913, Editura Arhetip 2002, pp. 389-395

Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani

„Zalmoxis. Acum, după ce cunoaştem cultul lui Sabazius la thraci, charactrul său funebru unit cu al imortalităţii, vom putea înţelege mai bine cele ce antichitatea ni le-a lăsat despre religiunea geţilor. Să ascultăm, mai întâi, pe Herodot, cea mai însemnată, ca să nu zicem unica fântână de urmat în chestiunea aceasta:

„Însă trebuie să spun cum geţii se cred nemuritori. Ei au convingerea că nicidecum nu mor, ci că apucă drumul către Zamolxis, pe care unii îl ţin drept Gebeleizis[1]. Din cinci în cinci ani, ei trimit la el, ca sol, pe unul dintr-înşii, tras la sorţi, şi-i dau sarcina de ce le face îndeobşte trebuinţă. Unii din ei se puneau la rând, ţinând câte trei suliţe în mână; iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe solul lor către Zalmoxis, îi făceau vânt în sus, deasupra suliţelor, şi dacă el murea înţepat, ei credeau că zeul le este priincios; dară dacă nu murea, îi spunea batjocuri şi-l dojeneau ca pe un om rău. În fine, după ce 1-au insultat bine, trimit zeului un altul, şi-i dau acea sarcină, pe cât timp el se afla încă cu viaţă. Aceşti thraci trag contra cerului darde şi săgeţi, când tună sau fulgeră, ameninţând pe zeul lor şi crezând că nu mai este unu altul.

Eu, cum aflai de la grecii care locuiesc la Hellespont şi marea neagră, acest Zalmoxis a fost sclav în Samos şi a robit lui Pythagoras, fiul lui Mnesarcu; apoi, fiind liberat şi strângându-şi bogaţii mari, se întoarse în ţara sa. Thracii trăiau, atunci, în mare ticăloşie şi foarte aspru; el, însă, care învăţase chipul de trai al ionienilor şi obiceiuri mai blânde, ca unul ce frecventase pe greci şi convorbise cu Pythagoras, care nu era mai puţin învăţat dintre ei, puse să se facă şi să se gătească o cameră unde primea, la bere şi mâncare, pe căpeteniile Thracilor, şi, asupra mesei, îi învăţa precum că nici el, nici dânşii, nici urmaşii lor, nu vor muri deloc, ci că vor merge la locul unde, trăind pe vecie, se vor bucura de toate bunurile. El săpă, în această locuinţă, o chilie sub pământ, pe care, isprăvind-o, nu se mai arătă thracilor. Scoborât acolo, trăi trei ani, prea mult căit de ei, fiindcă-l socoteau mort. La alu patrulea an, el ieşea de acolo şi se arăta ca mai înainte: aceasta fu cauza de-i făcu să creadă cu siguranţă că lucrurile ce dânsul le spusese lor erau adevărate. Ei povestesc toate „aceste mystere”.

Cât pentru mine, nici cred, nici nu contest aşa mult ceea ce priveşte persoana pomenitului Zalmoxis, nici cele ce spune ei despre locuinţa lui de sub pământ; însă îmi dau bine cu părerea că el a fost cu mulţi ani înaintea lui Pythagoras. Şi, în cele din urmă, fie că o fi fost om, fie că o fi fost vreun spirit protector al geţilor, să le fie de bine!”.

Eu, în această naraţiune, trebuie să deosebesc două elemente: primul, care se pare datorat geţilor proprii, şi este conţinut în § 94; cel de-al doilea, cuprins în § 95, şi e datorat coloniilor grece de la Marea Neagră şi Hellespont.

Din primul rezultă învederat că geţii credeau:  a) în nemurirea sufletului; b) că cei răposaţi se duc la Zalmolxis, pe care unii geţi îl ţineau drept o altă divinitate a lor, anume Gebeleizis[2]; e) că dogma nemuririi era la ei atât de generală, atât de puternică, încât în sacrificiul quinquenal al lui Zalmolxis, cei care nu puteau muri[3] se socoteau ca nişte criminali: zeul refuzând să-i primească în locaşul său, arăta cu aceasta că voieşte a-i pedepsi, lăsându-i în viaţă şi lipsindu-i de fericirile eterne ale celeilalte lumi; şi, în fine, d) geţii obişnuiau, în semn de ameninţare a divinităţii, a răspunde cu săgeţi la fulgerele şi trăsnetele Cerului.

Fiecare dintre aceste trăsături ale cultului lui Zalmolxis ne duce de-a dreptul la cultul dionysiac al thraco-phrygianului Sabazius.

Văzurăm, mai înainte, concepţiunea vieţii viitoare la thraci, dedusă din cultul lui Bacchus; la geţi, aceeaşi concepţiune o aflăm în legătură cu zeul Zalmolxis. Thracii, murind, credeau că se duc la Bacchus, ca să fie asociaţi la pompele bachice şi, schimbaţi în satyri, să intre în trupa zeului. Geţii de asemenea cred că, părăsind pământul, ei se duc să se aşeze la banchetul fericirii fără sfârşit al lui Zalmolxis. Thracii adorau pe Bacchus şi ca zeu al Soarelui; geţii azvârleau, după obiceiul altora popoare barbare, săgeţi contra nuorilor furtunoşi, care voiau să întunece pe zeul lor Zalmolxis, adică pe Soare. La thraci, Bacchus era zeul uni­versal, care însufleţeşte lumea, fiind, în acelaşi timp, Zeus, Hades, Soare şi Dionisos; la geţi, Zalmolxis pare a fi avuta o identică universalitate. În fine, sacrificiile umane, oferite periodic divinităţii gete, amintesc caracterul sălbatec şi barbaria primitivă, ce, în unele părţi ale Greciei şi Thraciei, le păstrase cultul lui Dionysos Infernalul, amintesc acele imoralităţi crude şi sângerase, făcute anual, în onoarea beoticului Dionysos Omestes[4] şi perpetuate sub numele de Omopbagii şi Agrionii[5] la Orchomene[6], Chios, Tenedos[7], Lesbos[8] şi Creta[9]; ele recheamă pe Sabazius, thraco-phrygianul, la care partea funebră era mai accen­tuată şi căruia chrestonii şi toţi thracii îi sacrificau pe morminte fiinţe umane; în fine, pe thracicul Zagreus, zeu al morţilor[10], marele vânător, care îi împinge înaintea lui şi îi loveşte pe cei ce el i-a hotărât pentru imperiul său (265)[11], întocmai precum Zalmolxis primeşte la sine pe cei ce i-a ales ca să sfârşească în suliţe.

O altă asemănare între ambele culte ne prezintă, mai departe, al doilea element din naraţiunea lui Herodot (IV, § 95): retragerea temporară a lui Zalmolxis în chilia subterană, în timp de trei ani, pentru a reapare la al patrulea, este, din punct în punct, legenda misterioasă despre scoborârea lui Dionysos în infern (pentru ca să o caute pe mama sa, Semele, pe care o smulge şi o duse în mijlocul zeilor, în Olymp, cu numele de Tbyone sau Dione[12]), care nu era decât forma îndulcită şi eufemică a morţii trecătore a lui Bacchus, urmata de învierea sa, odată cu venirea primăverii[13].

Astfel, dară, religiunea lui Zalmolxis este în fond religiunea lui Bacchus-Sabazius, cu characterul său infernal şi cu ferocitatea sa primitiv[14]. Fiindcă ge­ţii o îmbrăţişaseră cu ardoare, ea pătrunse în viaţa zilnică şi în organizaţiunea so­cială a naţiunii mai mult decât la ceilalţi thraci. Credinţa în viaţa viitoare era, la dânşii, atât de pronunţată, încât scriitorii antici arătau mirare, amestecată cu ironie, după cum se vede din cuvântul αδαντζοντες[15], pe care Herodot îl crea într-adins, spre a califica pre geţi[16] şi a-i caracteriza faţă de restul thracilor.

Cât despre numele ce îl ia cultul sabazic la geţi, unul, Gebeleizis, nu este cunoscut decât lui Herodot, pe când celălalt, Zalmolxis, este numele cel obişnuit la toţi scriitorii. Dacă acestea sunt numele a două divinităţi deosebite sau a uneia singure şi aceiaşi, autorii moderni se găsesc în dezacord. Bessel[17] presupune sau că Zalmolxis, pe care îl deduce greşit, de la zend. zem sskr. Gam = gr. γη; zemar = sub pământ, era numai un epitet al zeului Gebeleizis, a­dică Gebeleizis care locuieşte sub pământ[18]; sau că în religiunea getă exista dualismul, ideea binelui şi a răului, reprezentată prin numele dublu Zalmoxis şi Gebeleizis. Rösler şi Cless[19] consideră pe Zalmolxis ca un preot al lui Ge­beleizis; iar Goos[20] admite că Zalmolxis, zeu al războiului, nu este decât forma mai tânără şi mai renumită a lui Gebeleizis, zeu al Soarelui, care fac loc celei dintâi, precum Chronos face loc lai Saturnus, şi acesta lui Zeus; sau că Zalmolxis este numai ipostaza lui Gebeleizis. Socotim mai probabil că în Sabazius getic se adora două forme ale zeului, una mystică: Gebeleizis, cealaltă ordinară: Zalmolxis; şi, precum Dionysos lydian se numea Bassareus, de la nu­mele hainei lungi: bassara sau bassaris, ce o purta el si menadele din Lydia şi Thracia (bassarae sau bassarides), tot astfel Sabazius get se pare că-şi luase numele de Zalmolxis, de la mantaua ce o purta; căci, după cum am arătat în § 14, cap. VIII, de mai sus, Zάλμολξις (= Zαλμολξι-ς) înseamnă „purtător de piele sau de mantie”, epitet care se da şi în mitologia germana lui Wodan: hakul-brand, „purtător de mantie”[21].

*

Aceste raporturi constatate între religiunea getă şi Dionysos-Sabazius par a nu fi rămas neîntrevăzute, deşi în mod confuz, nici celor antici. Deja Herodot relata, după cum văzurăm, că grecii de la Marea Neagră şi Hellespont ţineau pe Zalmolxis, fie în semn de batjocură, fie poate mai mult în înţeles euhemeristic, de un fost sclav al lui Pythagoras, de la care învăţând doctrina acestuia, o răspândi la geţi şi, prin înşelătoare minuni, câştigă chiar vaza zeiască. Deşi părintele istoriei se îndoieşte, cu drept cuvânt, despre acesta, zicând că Zalmolxis este mai vechi cu mult decât Pythagoras, şi că ar putea să fie o divinitate a geţilor, δαιιμωυ Γέτηωυ Ϩπιχώιος, aceeaşi povestire din ce în ce mai amplificată o găsim însă la scriitorii posteriori, începând[22] cu Strabon, care ne spune: că un om din naţiunea getă, anume Zalmolxis, fiind ca sclav în serviciul lui Pythagoras, castigă de la dânsul cunoştinţe astronomice, cum şi în Egypt, unde de asemenea călătorise. Întors în patria sa, se bucura de o mare consideraţiune din partea poporului şi a căpeteniilor acestuia, pentru ştiinţa lui de a predica după stele şi după semnele cereşti. În fine, el reuşi să facă pe rege a-l asocia la domnie, ca pe un organ al voinţei zeilor. Deşi, la început, trecea numai de preot al zeului, cu timpulu însă deveni zeu însuşi: retrăgându-se într-o peşteră din muntele sacru Kogeonul, departe de orice contact cu oamenii, nu primea la sine decât pe rege şi pre miniştrii lui. El fu de mare ajutor regelui, care câştiga supunerea oarbă a poporului cel neascultător, până atunci, şi făcu să creadă că ordinile sale sunt înşişi ordinile zeieşti.

Să analizăm principalele puncte din această naraţiune:

1). „Zalmoxis a fost sclavul lui Pythagoras” este o opiniune de origine cu totul greacă, care se explică atât prin asemănarea, desigur numai aparentă, dintre doctrina pytagoreică a metempsycosei, şi doctrina nemuririi sufletului, a lui Zalmoxis[23], cât şi prin faptul că ideea vieţii viitoare se găseşte nu numai la Pythagoras, dar şi la Pindar, Empedokles, Platon, reunită cu o continuă purificare întru plecarea sufletului[24].

Imortalitatea însă getă a sufletului, ca şi cea druidică la celţi[25], diferă esenţial şi de concepţia greacă a vieţii viitore, şi de metempsycosa pythagoreică, ea constând în credinţa unei adevărate materiale învieri dincolo de această lume, în continuarea reală într-altă lume a vieţii duse pe pământ, moartea fiind pentru geţi mijlocul unei lungi existenţe, şi aceştia necunoscând nici rai, nici infern, nici purificarea sufletului, ci numai resurecţiunea.

2). „Zalmolxis a călătorit până la Egypt”. Fiindcă se susţinea că însăşi Pythagoras învăţase doctrina metempsychosei în Egypt, nimic mai natural decât a face şi pe pretinsul său discipol Zalmolxis să călătorească în acea ţară, de unde se credea, în genere, că vine toată ştiinţa şi înţelepciunea.

3). „Întors în ţara sa, Zalmolxis se bucură de stima celor de căpetenie”. Aceasta aminteşte pe Herodot. Strabo mai adaogă că „din cauza prezicerilor ce ştia să le tragă din starea cerului” ceea ce nu se află în Herodot; însă opiniunea că Zalmolxis fu pri­mit mai întâi în societatea regelui, apoi făcut sacerdot şi, în fine, zeu, se tine strâns de relatarea herodotiană: că unii considerau această fiinţă drept om, alţii drept zeu (Gebeleizis).

4). „Retras într-o peşteră neapropiată, el trăia acolo… în muntele care trece drept sacru şi se numeşte Kogaeonum”. Aci găsim o nouă proba despre caracterul sabazic al lui Zalmolxis; acel munte sacru Kogainon[26], unde se adora Zal­molxis, aminteşte pe deplin altarele rotunde si oraculele[27] de pe vârfuri de munţi şi dealuri ale lui Sabazius în Thracia, de care am vorbit mai sus.

Datele celorlaţi scriitori, despre fiinţa lui Zalmoxis, sunt şi mai contrazicătoare şi mai nesigure”[28].

[1] Gebalie înseamnă, în limbile vechi, inclusiv în cele semitice actuale, Muntean – n. n.

[2] Nu era o altă divinitate, ci un supranume al ei, Munteanul – n. n.

[3] La aruncarea în suliţe – n. n.

[4] Plutarch, Themistocol. 13; Pelopid. 21; Aristid, 8; Orph. Hymn. LI, v. 7.

[5] Plutarch, Quaest. Graec., 38; Sympos 8. Antonim, lib. 10. Ovid, Metam. 4, 390 seq.

[6] O. Müller, Kl. Scriften, t. II, p. 28.

[7] Porphyr, De abstin. Carn., II, 55; Aelian, De nat. anim., CII, 34; Plut., De defect. orac., 14; Arnob., Adv. gent., V, 19.

[8] Clem. Alex., Protrept., p. 36; Aelian, Var. hist., XIII, 2.

[9] Iul., Firm., p. 9.

[10] Diodor, I, 62, 64: Hesych, Heraclit, ap- Clem. Alex.

[11] G. Hermann, Aesch., trag, 1, p. 331:

[12] Cf. Pindar, Olymp., II, 25; Pyth., XI, 1; Apollod., III, 5, 3; Paus., II, 31, 2; Horat., Od., II, 1, 29.

[13] Plutarch, De el ap. Delph., 9. Cf. Preller, t. I, p. 564.

[14] În acest sens vedi Heuzey, Comptcs-rendus de l’Acad. des inscript., 1865, p. 374; idem, Mission archèol. de Macédoine, p. 131 seq.; C. de la Berge, Essai sur le règne de Trajan, Paris 1877 p. 31; Fr. Lenormant, Revue archéologique 1874 şi 1875.

[15] Her., IV, 98-94, cf. Heuzey, Miss. arch. de Macèd., p. 131 seq.

[16] Cuvântul αδαντζοντες, Herodotu IV, 94, îl şi explică. După Bessel, De rebus Geticis, 50, αδαντζοντες înseamnă a muri aşa că nici corpul, nici sufletul nu rămân. Scriitori antici, posteriori lui Herodot, înţeleseră însă că geţii atribuiau nemurirea numai nunţiului (solului – n. n.) trimis la Zalmolxis, din care cauză, din αδαντζοντες făcură vorba απαδαναζειν (Arrian, Anab., I, 3, cf. Rhusop., De Zamolxide secundum veterum auctoritatem., Götting, 1852, § 33), pe care unii o explică prin aceea că geţii puneau în numărul zeilor ori pe cine le plăcea (Lucian, Conc. deor., 9), απαδαναζειν, cei ce zeifică, făcători de nemurire. Acest cuvânt îl aplică geţilor Plato, Lucian şi Diodor.

[17] op. cit. pp. 44, 45.

[18] După unii, Gebeleizis ar însemna zeu al muntelui sau al munţilor, sf. Guignaut I. D., Religions de l’antiquité, t. II, part. III, Paris 1819, p. 1067; I. Grimm, Ueber Jornandes und die Geten, p. 25. După alţii, Gebeleizis ar fi dătător de repaus. Vedi Bähr ap. Herodot. 94. Chardon de la Rochette, Mèlanges, p. 69 seq. Rösler, Rum. Studien, 1871, p. 60, zice că Gebeleizis, din motive etimologice, este zeul Soarelui.

[19] Rösler, Das Vorrömische Dacien, Wien, 1864, 8. Cless, Pauly, Real-Encyclopädie, VI, 2, Zamolxis.

[20] Skizzen zur vorrömischen Culturgeschichte der mittlern Donaugegenden, în Archiv des Vereines für siebenbürgische Landeskunde, N. F. XIV, 124.

[21] Forma Zάλμολξις se găseşte la Hellanic, Plato, Lucian, Mnaseas, Diodor Sicul, Strabo, Diogeniu Laertiu, Porphyriu, Jamblich, Suidas (care dă şi varianta Zάλμολξις) etc. Iar la Herodot, Zάλμοξις mai decât Zάλμολξις;. Cf. Rhusop., De Zamolxide, § 10 seq. Bötticher, Rudimenta My­thologien Semiticae, Berlin 1848, p. 15. Lorenz Diefenbach, Origines Europaeae, p. 68, Frankf. Am Main, 1861. Porphirius, în Viaţa lui Pythagoras, zice că namele de Zάλμολξις vine de la pielea de urs, care s-a pas peste zeu la naşterea lui. Vedi Hehn, Kulturpflanzen und Hausthiere, III aufl. Berlin 1877, pp. 485, 486, despre această falsă etimologie. Am arătat mai sus că, după un scriitor antic, Alexandru Polihistor, citat de Macrobius, I, 18, 11, altarul de căpetenie al lui Dionysos-Sabazius era în Thracia, pe colina Zilmissus. Se pare că apropierea între acest nume şi Zalmolxis este numai din întâmplare, fără nici o legătură între ele. Dl Tomaschek (Über Brumalia und Rosalia, p. 358) vede în prima parte a cu­rentului Zilmissus numirea thracică a vinului. Rösler, Rum. Studien, esplică Zal-moxis prin „cu piele închisă, brună” şi adaugă: „Er hiess vielleicht auch Aβροξελμης, welches wir als thrakischen Personennamen Kennen” („El a fost numit și Aβροξελμης, nume pe care îl cunoaștem ca numele personal tracic” – n. n.).

[22] Hellanicus, care cel dintâi, după Herodot, vorbeşte despre Zalmolxis, dar se servea, pare-se exclusiv, din Herodot, după cum urmează din comparaţiunea textelor:

[23] Fabula despre condiţiunea de sclavie a lui Zalmolxis se putea lesne naşte la greci, care aveau un mare număr de sclavi geţi. Vezi Strabo VII. Influenţa lui Pythagoras asupra doctrinei lui Zalmolxis se atribuia şi abţinerii geţilor de a mânca animale. La Hermippus Callimachus, fragm. III, 41, Pythagoras se indica ca θράχώυ ϐόεας ϣμουμευος, si ca atare el îşi făcu o locuinţă subterană, Porphyrius, De vita Pythagorae, susţinând că Zalmolxis a fost la Pythagora. Asemenea şi Iamblichus, De vita Pithagorae, Kuster, p. 146.

[24] Lehrs, Populäre aufsätze aus dem Alterthum, II aufl., Leipzig 1875, p. 303 seq.

[25] Celţii credeau în nemurirea sufletului tot aşa ca şi geţii. Ei aruncau scrisori în flăcările care consumau cadavrul, crezând că mortul are să le ducă amicilor sau rudelor lor mai înainte morţi (Diodor, V, 28); ba chiar împrumutau bani, cu condiţiunea ca să fie plătiţi după moarte, în cealaltă lume, apud inferos (Valer, Maxim, II, 10; Mela, III, 2.

[26] Bessel, De rebus Geticis, p. 46, crede că legenda despre muntele Κωγαιουο şi-a luat naşterea de la cuvântul xαταγιο din Her., IV, 95, care cuvânt ar fi identic, prin însemnare, cu Zάμολεις, „locuitor sub pământ”, ceea ce nu e de admis. Rösler, Vorröm. Dacien, întreba dacă nu cumva cuvântul lui Herodot nu vine dintr-o confuziune produsă de asonanţa identică de nume a muntelui Κωγαιουο, mai ales că lângă acesta se afla şi o subterană.

[27] Cf. Suidas, Barth, Deutschl. Urgesch., I, 173: V. 26. § 8.

[28] Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de Romani (operă premiată de Societatea Academică Română la 1877 din Fondul Odobescu), Annalele Societatei Academice Romane, Sessiunea annului 1877, Tomulu X, Bucuresci 1877, Bucuresci 1880, pp. 680-687.