Nicolae Densuşianu: Columna Boreală

Franz Jaschke: Demsus Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

„În poema geografică ce, în comun, se atribuie lui Scymnus din Chio, se face amintire despre o columnă colosală, ce se înălţa pe culmea unui munte de lângă Istrul de jos, şi care purta numele de Co­lumna boreală. Textul acestui important pasagiu pentru geografia preistorică a Daciei vechi, este următorul:

„În părţile cele mai estreme ale celţilor există o Columnă, ce se numeşte boreală. Ea este forte înaltă şi culmea munţilor, pe care se află, se întinde către marea cea plină de valuri. În apropiere de această columnă locuiesc cei mai depărtaţi dintre celţi şi care se estind numai până aci. Mai locuiesc, în vecinătatea acestei Columne, şi eneţii, precum şi istrienii de jos, care de aici se întind înăuntru, spre Adrian”[1].

În timpurile din urmă, diferiţi autori au cercat să stabilească poziţiunea geografică a acestei columne, unii lângă strâmtorea de la Gibraltar, alţii în Alpi, în Pirinei, ori pe colţul estrem al peninsulei numite Bretagne[2]. Însă toate aceste localizări prezintă dificultăţi enorme, geografice şi etnografice, pentru părţile de apus ale Europei.

Oricât de misterioase ne apar astăzi monumentele cele primitive şi co­losale din timpurile ante-homerice, ele însă sunt vestigii importante ale civilizaţiunii unei lumi dispărute, şi noi nu vom pute evita niciodată sarcina ce ne-o impune istoria, de a studia pe cele ce mai subzistă astăzi, de a fixa poziţiunea celor enigmatice şi de a pune în lumină caracterul şi însemnătatea lor primitivă.

În vechea literatură geografică, faimosul monument al lumii preistorice, despre care ne vorbeşte Scymnus, purta numele de „Columna boreală”. Ea se afla, aşadar, situată în acele părţi ale continentului european, pe care vechia geografie le considera ca regiune a nordului.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Ephor, unul din istoricii greceşti, care cercase să aducă o lumină asupra timpurilor ante-homerice, rezumă astfel ideile celor vechi despre diviziunile geografice şi etnografice ale pământului.

„Regiunea orientală o locuiesc indienii, cea meridională ethiopii, cea occidentală o ţin celţii, iar regiunea boreală o ocupă scythii. De altmintrelea, nu toate părţile aceste sunt egale în mărime unele cu altele, fiindcă regiunile ce le ocupă scythii şi ethiopii sunt mai întinse, iar ale indienilor şi ale celţilor mal mici”[3].

Columna boreală se afla, aşadar, în regiunea geografică a scythilor, însă în părţile de apus ale acestora, în apropiere de Celţi, după cum scrie Scymnus. Despre situaţiunea acestei gigantice Columne a lumii vechi mai aflăm încă o indicaţiune importantă geografică, la Scymnus. După cum ne spune acest autor, culmea de munţi pe care se înălţa Columna boreală se întindea înainte, spre marea cea plină de valuri, sau către marea cea furtunoasă. O singură mare furtunoasă, prin excelenţă, era cunoscută de grecii cei vechi şi acesta era marea inospitalieră sau marea neagră de astăzi. Aceeaşi mare figurează la Hesiod, sub numele de marea cea furtunoasă sau mânioasă[4], iar la Herodot, sub numele de marea boreală[5]. Rezultă, aşadar, că aşa numita Columnă boreală se afla pe una din înălţimile munţilor ce se întindeau în partea de apus a Pontului Euxin, numit de altmintrelea şi marea boreală.

Rămâne să examinăm acum datele etnografice ce ni le prezintă Scymnus, cu privire la poziţiunea geografică a acestui important monument preistoric. După Scymnus, trei popoare cunoscute în istoria etnografică a lumii vechi se aflau stabilite în vecinătatea Columnei boreale. Cei dintâi, pe care îi aminteşte autorul acestei geografii, erau celţii extremi sau celţii cei mai depărtaţi de trupina lor şi care, zice dânsul, se estindeau numai până aci.

După Diodor Sicul, celţii erau răspândiţi, în vechime, în grupe mai mult ori mai puţin considerabile, până lângă Scythia[6]; iar după Stephan Byzantinul, Agathyrsii sau Tursenii cei avuţi de aur, ce locuiau lângă râul Maris (Mureş, din Transilvania), erau consideraţi ca un popor celt[7].

O a doua grupă etnică, ce locuia în apropiere de Columna boreală, poartă, la Scymnus numele de eneţi. Despre aceşti eneţi mai aflăm, la Scymnus, încă o importantă notiţă geografică: ei erau vecini cu thracii numiţi istrieni[8]. De asemenea, ne spune Scylax, că eneţii erau stabiliţi lângă Istru şi lângă istrieni[9]. După Herodot, eneţii locuiau dincoace de Istru, în nordul Thraciei, şi erau vecini cu Sigynnii[10], iar la Eustathiu, eneţii erau vecini cu tri­balii[11], ce locuiau lângă râul Oescus (Isker) din Mesia de jos.

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

Avem, aşadar, aici o certitudine absolută istorică, că eneţii, de care ne vorbeşte Scymnus în textul de mai sus, erau un popor de lângă Istrul de jos[12]. Numele etnic al eneţilor preistorici, a lăsat, încă până astăzi, amintiri neşterse în topografia română. În părţile de apus ale României de astăzi, unele sate mai portă şi acum numele de „Vineţi”[13].

În fine, un al treilea popor, ce locuia în apropiere de Columna boreală, erau aşa numiţii istri (Iστροτ). Sub numele de istri ne apar aici amintiţi locuitorii din părţile de jos ale Istrului şi nu sunt de a se confunda cu Iστρταυοί[14], locuitorii oraşului celui avut şi puternic numit Iστρος, situat lângă gura cea veche a Istrului[15].

Aceşti „Istri”, după cum ne spune Scymnus, făceau parte din familia cea mare şi importantă în istoria a thracilor[16], şi ei se întindeau „înlăuntru” spre Adrian[17]. Formau, aşadar, o grupă etnică considerabilă, omogenă şi omoglotă, cu locuitorii din regiunea pe care Scymnus o numeşte Adrian.

Expresiunea geografică de „înlăuntru”, ce o aflăm la Scymnus, desemna, după sensul natural al cuvintelor, un teritoriu mai depărtat de regiunea ceea deschisă a apelor mari, un teritoriu închis, din toate părţile, cu munţi înalţi, în forma unei incinte.

Jornande, istoricul geţilor şi al goţilor, aplică, de asemenea, acelaşi termen de „intorsus” (înlăuntru) pentru regiunea interioară a Daciei, pentru Ardealul de astăzi[18]. Cestiunea geografică devine astfel şi mai clară. Regiunea, pe care Scymnus o numeşte „înlăuntru”[19], Adrian ori Andrian, şi care se afla într-o continuitate etnică cu istrienii de jos, nu putea să fie alta decât regiunea centrală a Daciei Traiane, „ad coronae speciem arduis Alpibus munita, sau Ardealul de astăzi[20].

Scymnus însă nu este singurul autor al antichităţii, la care zona cea muntoasă din nordul Istrului de jos figurează sub numele de Adrian. Sub aceeaşi numire geografică, de Aδρίαν şi de Aδρας, ne apare acest complex de munţi, de văi, de dealuri, la Theopomp[21], la Eratosthene[22], în istoria lui Alexandru cel Mare[23], şi chiar la Herodot[24].

Se presintă acum cestiunea principală istorică, despre ce însemnătate a avut în credinţele celor vechi aşa numita Columnă boreală.

După ideile cosmografice ale Hyperboreilor, universul (χόσμος, mundus) era considerat ca o sferă concavă, în centrul căreia, sc afla pământul[25]. Firmamentul, cu toate stelele sale, se învârtea necontenit în jurul pământului.

Biserica din Densuş, “Familia”, nr. 19, din 1865

Osia (axis), în jurul căreia se învârtea ceriul sau universul, se considera că trece prin centrul pământului. Aveau, aşadar, aceeaşi osie comună, ceriul şi pământul[26].

Părţile estreme ale osiei dintre pământ şi ceri se numeau Cardines mundi (ţâţânile lumii), cele de nord, Septentrio sau axis boreus, cele de sud, Meridies[27]. Ele atingeau, de o parte şi de alta, suprafaţa globului te­restru şi reprezentau astfel anumite puncte ale geografiei celeste şi terestre.

După ideile astronomice şi geografice ale antichităţii clasice, polul nordic, numit şi axis boreus sau cardines mundi, în jurul căruia se învârtea sfera universului, atingea pământul lângă Istrul de jos, pe teritoriul hyperboreilor[28] sau al geţilor, în particular pe munţii Rhipaei.

Poetul Ovidiu, exilat la Tomis, se plânge, în una din elegiile sale, că dânsul trebuie să-şi petreacă viaţa sub axis boreus, pe pământul din stânga Pon­tului Euxin[29], iar în altă sensoare, adresată amicului său Macer, din Roma, Ovidiu ne spune că dânsul se află chiar sub Cardinele lumii, şi că adese­ori în idee vorbeşte cu amicul său sub osia boreală (axis gelidus), în ţara geţilor[30].

La Marţial, acelaşi punct geografic şi astronomic este numit Geticus polus[31], la Statiu, Hyperborei axes[32], la Virgiliu, Hyperboreus septentrio[33]. Acelaşi Virgiliu ne mai spune că polul nordic se află în Scythia, pe munţii Rhipaei, de unde se ridică în sus, în forma unui pisc de stâncă[34].

După cum vedem din textele ce le-am reprodus aici, termenii astro­nomici şi geografici de axis boreus, Geticus polus, Hyperborei axes, cardines mundi (apud Hyperboreos) erau expresiuni identice şi ele indicau că în regiunea Istrului de jos se află acel punct însemnat geografic, în jurul căruia cei vechi credeau că se învârteşte sfera cerească.

Aceeaşi idee geografică ni se prezintă şi sub altă formă, la autorii antichităţii. După gramaticul Apollodor din Athena, titanul Atlas, din ţara hyperboreilor, susţine polul universului[35]. La Virgiliu, gigantul Atlas învârteşte pe umerii săi osia cea înstelată a cerului[36]. Iar la Ovidiu, Atlas încă se munceşte, el de-abia susţine pe umerii săi osia cea albă şi strălucitoare a cerului[37].

Această osie septentrională a universului, numită şi polus Geticus, ce o susţinea titanul Atlas pe umerii săi, era, astfel, identică cu Columna cerului de pe muntele Atlas, la Eschyl[38], sau, după cum se exprimă Homer, cu „columnele cele lungi, ce le suportă Atlas, şi care ţin cerul în jurul pământului”[39]” [40].

[1] Anonymi vulgo Scymni Chii Orbis Descriptio, în Geographi graeci minores, Ed. Didot, Vol. I, v. 188-195 – apud Densuşianu, p. 380

[2] A se vedea: Müllerus, Geographi graeci minores, I. pp. 202, 203. Bertrand, La Gaule avant les Gaulois, pp. 299, 300 – apud Densuşianu, p. 380

[3] Ephori, Fragmentul 38, în Fragmenta Hist. graec., I, p. 243. De asemenea, şi la Scymnus, regiunea geografică a nordului aparţine scythilor – apud Densuşianu, p. 390

[4] Hesiodi, Theog., v. 131-137 – apud Densuşianu, p. 390

[5] Herodoti, lib. IV, c. 37 – apud Densuşianu, p. 390

[6] Diodori Siculi, lib. V, c. 32 – apud Densuşianu, p. 391

[7] Stephanus, Byz. – apud Densuşianu, p. 391

[8] Scymui, Orbis Descriptio, v. 391 – apud Densuşianu, p. 391

[9] Scylacis, Periplus, c. 20 – apud Densuşianu, p. 391

[10] Herodoti, lib. V, 9; cf. Apollonii Rhodii, lib. IV, 320 – apud Densuşianu, p. 391

[11] Eustathii ad Hom. II, v. 852 – apud Densuşianu, p. 391

[12] Homer (II, II, 852) face amintire de eneţii din Paphlagonia, ca aliaţi ai Troienilor. De origine troiană erau consideraţi şi veneţii, din Italia, o mică grupă separată din tribul cel mare al eneţilor (Venetos Trojana stirpe ortos, auctor est Cato. Plinii, I. III. 23. 3). Aceleaşi idei le aflăm şi la Strabo (XII, 3, 8). „Eneţii din Paphla­gonia”, scrie densul, „după distrugerea Troiei, se răspândiră prin Tracia şi, rătăcind, au ajuns până la Veneţia (Cf. Scymnus, v. 889 seqq.). Însă cu totul altmintrelea ni se prezintă în istoria curentul migraţiunilor dintre Europa şi Asia mică. Este un fapt pozitiv că toate triburile pelasge, ce le aflăm stabilite în Asia mică, cum erau brygii, Bithynii, Mysii, troienii, lelegii, cauconii etc., imigraseră acolo din peninsula Hemului şi din părţile Dunării de jos. Se pare, astfel, că şi eneţii din Paphlagonia, ce lo­cuiau lângă ţărmurii mării negre, în strânsă vecinătate cu aşa numiţii caucones, erau numai un fragment din grupa cea mare a eneţilor de lângă Istru – apud Densuşianu, p. 391.

[13] Vânăta, sat, Tismana, jud. Gorj; Vânăta, cătun, Roşiuţa, jud. Mehedinţi; Vineţi, sat, Ceptura de jos, jud. Olt; Vineţi, sat, Mirceşti, jud. Olt; Vineţii de jos şi de-sus, sate, Spinenii de sus, jud. Olt; Vineţeşti, sat, Olteneşti, jud. Fălciu, după cum se vede, emigraţi din Oltenia; Vânăta, sat, Mărgineşti, jud. Ialomiţa; Vânăta, moşie, Mălăieşti, jud. Prahova; Vineţia, două sate, ţara Făgăraşului – apud Densuşianu, p. 391.

[14] Memnonis, Fragm. 21, în Fragmenta Historicorum graecorum, Ed. Didot, Vol. III, p. 537; Herodoti, lib. IV, c. 78 – apud Densuşianu, p. 392.

[15] Herodoti, lib. II, 33; Arriani, Periplus Ponti euxini, c. 35; Anonymi, Periplus Ponti euxini, c. 69; La Pliniu, IV, 18, 5, şi Mela, II, 2, Istropolis – apud Densuşianu, p. 392.

[16] Scymul Kilogram, v. 391; La Mela, sub numele de istrici se înţelege întreaga populaţiune de la Dunărea de jos, începând de lângă fluviul Tyras sau Nistru. (Axiaces proximus intra Callipidas Axiacasque descendit. Hos ab Istricis Tyras separat, surgit in Neuris. Melae, De situ Orbis, lib.II. c. 1). Aceiaşi istrici figurează la Trog Pompeiu şi sub numele general de Istriani (Justini, lib. X, 2: Erat co tempore rex Scytharum Atheas, qui, cum bello Istrianorum premeretur, auxilium a Philippo per Apollonienses petit, in successionem cum regni Scythiae adoptaturus. Quum interim Istrianorum rex decedens, et metu belli, et auxiliorum necessitate Scythas solvit – apud Densuşianu, p. 392.

[17] În Periegesa lui Scymnus ni se prezintă, de trei ori, numirea geografică de Aδρίαυ (ca acuzativ). Tot astfel, şi la Theopomp (Frag. 143). Exista, aşadar, o raţiune ştiinţifică, ce ne pune în evidenţă că adevărata numire a teritoriului din cestiune nu era nicidecum Aδρίας, ci o formă orecare apropiată de modul de exprimare grecesc Adrian ori Andrian, după cum spune o variantă. Autorii greci şi romani au cercat adeseori, şi exemple avem numeroase, ca să asimileze diferite numiri personale şi geografice ale barbarilor cu formele gramaticale ale limbii în care scriau. În nici un caz, însă, sub termenul geografic de Adrian sau Andrian, pe care Scymnus îl aduce în legătură cu Istru şi cu Columna boreală, nu se pot înţelege ţinuturile din părţile de nord-est ale mării adriatice, precum nici oraşul Adria, de pe şesurile râului Padus (Po) în Italia – apud Densuşianu, p. 292.

[18] Jornandis, De Getarum origine, c. 5: Introrsus illi (Danubio) Dacia est, ad coronae speciem arduis Alpibus munita – apud Densuşianu, p. 393.

[19] Această expresiune mai este şi astăzi în uz la poporul român. Cei care călătoresc din România, ca să meargă în Ardeal, spun că se duc „înlăuntru” – apud Densuşianu, p. 393.

[20] Hyperboreii, după cum ştim, locuiau în părţile de nord ale Istrului de jos, ale Pontului Euxin şi dincolo de munţii Ripaei sau de Carpaţii meridionali. În cele mai vechi fântâne geografice, însă, în loc de Ripaei figura numele de Adria (Aδρίας). „Cei dintâi care au descris regiunile pământului, ne spune Strabo (XI. 6. 2), numeau sauromaţi şi arimaspi pe hyperboreii ce locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Este evident că, şi aici, sub numele de Adrias nu se înţelege teritoriul de lângă marea Adriatică. Nimeni nu aminteşte de arimaspi şi sauromaţi în părţile acele. O suburbie a Filipopolei era numită, pe la anul 227 după Christos, vicus Ardilenus (C. I. L., VI, nr. 2799). Foarte probabil că locuitorii acestui vicus au fost emigraţi ori strămutaţi acolo din părţile de nord ale Istrului, din Ardeal; în pasagiul lui Scymnus, relativ la Columna boreală, se mai spune, în ultimul vers: „De aici (din ţinuturile istrienilor) se începe, după cum se zice, cursul Istrului”. Însă sub aceste cuvinte nu sunt nicidecum de a se înţelege izvoarele, ci ca­taractele Istrului. După Strabo (VII.3.13), Dunărea se numea Istru numai de la ca­taracte, în jos – apud Densuşianu, p. 393.

[21] Theopompi, Fragm. 143, în Fragm. Hist. graec. I, p. 303 – apud Densuşianu, p. 393.

[22] Strabonis, lib. VII, 5, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[23] Strabonis, lib. VII, 3, 8 – apud Densuşianu, p. 393.

[24] Herodoti, lib. V, 9 – apud Densuşianu, p. 393.

[25] Platonis, Axioxus, Ed. Didot, Vol. II, p. 561 – apud Densuşianu, p. 393.

[26] Strabonis, Geogr., lib, II, c. 5, 2 – apud Densuşianu, p. 394.

[27] Vitruvii, De architectura, lib. IX, 1, 4: „Id (coelum) volvitur continenter circum terram utque mare per axis cardines extremos. Namque in his locis naturalis potestas ita architectata est collocavitque cardines tanquam centra, unum a terra et a mari in summo mundo ac post ipsas stellas septentrionum, alterum… sub terra in meridianis partibus”. Isidori, Originum, III, 32, 1, 2: „Sphaerae motus duobus axibus involvitur, quorum unus est septentrionalis, qui nunquam occidit, appellaturque Boreus; alter Auslralis, qui nunquam videtur et Austronotius dicitur. His duobus polis moveri sphaeram cocli dicunt”. Ibid. III, 36: „Poli… Horum alter est sep­tentrionalis… appellaturque Boreus; alter Australis”. Ibid. III, 37: „Cardines coeli extremae partes sunt axis. Et dictae cardines eo, quod per eos vcrtitur coelum”. Ibid. XIII, 1, 8: „Cardines autem mundi duo, Septentrio et Meridies, in ipsis enim volvitur coelum” – Densuşianu, p. 394.

[28] Plinii, H. N., IV, 26, 11: „Pone eos montes (Ripaeos)… gens felix (si credimus) quos Hyperboreos appellavere, fabulosis celebrata miraculis. Ibi creduntur esse cardines mundi, extremique siderum ambitus – Densuşianu, p. 394.

[29] Ovidii, Trist., lib. IV, 8, 41-42: „Vita procul patria peragcnda sub axe Boreo, / Qua maris Euxini terra sinistra jacet – Densuşianu, p. 394.

[30] Ovidii, Pontica, lib. II, 10, 45-50: „Ipse quidem extremi quum sim sub cardine mundi… / Te tamen intueor, quo solo, pectore, possum, / Et tecum gelido saepe sub axe loquor… / Inquc Getas media visus ab urbe venis” – Densuşianu, p. 394.

[31] Martialis, Epigr., lib. IX, 46: „Miles hyperboreos modo, Marcelline, Triones, / Et Getici tuleris sidera pigra poli” – Densuşianu, p. 395.

[32] Statii, Thebaid., lib. XII. v. 650, 651: „Qualis Hyperboreos ubi nubilus institit axes Jupiter” – Densuşianu, p. 395.

[33] Virgilii, Georg., III. v. 381 – Densuşianu, p. 395.

[34] Virglii, Georg., I, v. 240, 241: „Mundus ut ad Scythiam Rhipeasque arduus arces Consurgit… / Hic vertex nobis semper sublimis”. Sub numele de „vertex” este amintită osia sau polul ceresc şi la Pliniu (II, 13, 15; 64, 1) – Densuşianu, p. 395.

[35] Apollodori, Bibl., lib. II, 5, 11, 13 – Densuşianu, p. 395.

[36] Virgilii, Aen., IV, v. 482: „maxumus Atlas Axem humero torquet stellis ardentibus aptum” – Densuşianu, p. 395.

[37] Ovidii, Metam., lib. II, v. 297: „Atlas en ipse laborat; Vixque suis humeris candentem sustinet axem” – Densuşianu, p. 395.

[38] Aeschyll, Prom. vinct., v. 349 – Densuşianu, p. 395.

[39] Homeri, Odyss., I, v. 53, 54 – Densuşianu, p. 395.

[40] Densuşianu, Nicolae, Dacia Preistorică, capitolul Columna Boreală, Bucureşti 1913, Editura Arhetip 2002, pp. 389-395