1915: „Bucovina în 1914-1915”

gettyimages: Infanterie austriacă în munții Bucovinei, în februarie 1915

Sub acest titlu primim o broşură de 79 pa­gini („Bucovina în 1914-1915, de Romulus Deladorna, Suceava, 1915, preţul 30 fileri), cuprinzând mai multe capitole jalnice, din zilele grele, prin care au trecut fraţii noştri bucovineni, ajunşi chiar în centrul războiului mondial. Broşura conţine şi o mulţime de clişee , înfăţişând pustiirile rămase prin satele româneşti, pe urma invaziunilor muscăleşti. Reproducem cele trei capitole introductive .

gettyimages: Pe malul Prutului, în ianuarie 1915

Prefaţă. „Vesela grădină” sunt cuvintele sub care se înţelege frumoasa Bucovină, cântată cu atâta duioşie de nemuritorul nostru Vasile Alecsandri. Evenimentele prin care a trecut Bucovina, i-au imprimat timbrul tristeţii şi al jalei nesfârşite. Aproape să nu mai cunoşti mândrele regiuni româneşti din aceasta ţărişoară, asupra căreia s-au abătut atâtea nenorociri, pe care istoria ei nu le-a cunoscut până acum. Cu ocazia războiului mondial, s-a vorbit mult de Bucovina. Ea a fost un important  obiectiv politic pentru ruşi; evenimentele au dovedit aceasta. În România, cele ce s-au petrecut în Bucovina n-au fost urmărite şi judecate, cu acel simţ de obiectivitate, care se cuvenea. De multe ori, patima a jucat aci un rol important.

Scopul acestei broşuri este să informeze marele public român asupra evenimentelor de tristă memorie, ce s-au perindat în Bucovina. Furia războiului şi-a deplasat aci toate grozăviile, pe care a avut să le sufere biata populaţie românească. Două invaziuni a avut de suportat Bucovina. De două ori, această ţară a gustat stăpânirea rusească, într-un interval relativ scurt.

Citind aceste cuvinte, cititorul va trece înainte, fără să dea, poate, lucrului oarecare importanţă. Ce a urmat însă acestor năvăliri este imposibil de redat într-o broşură ocazională. Martiriul românilor bucovineni, în această perioadă, este rezervat istoriografului, care va avea să cerceteze mai adânc cauzele şi efectele. Deci, scriind această broşură, nu am pretenţiunea să ofer publicului o descriere completă, ci m-am mărginit a reda numai câteva schiţe fugitive, o părticică mică din tabloul impresionant ce l-am văzut în Bucovina. M-am ţinut, deci, într-un cadru absolut informativ.

În dorinţa de a reda o icoană fidelă a urmelor ce au lăsat vremurile zguduitoare în Bucovina, am întreprins o anchetă în localităţile româneşti – şi numai în aceste localităţi, unde am văzut şi auzit din gura ţăranilor cele aşternute aci. Menţionez cu tărie că n-am avut intenţia să anchetez faptele de pe urma cărora au avut să sufere celelalte naţiuni, ci am fost condus de gândul a cuprinde exclusiv suferinţele poporului român din Bucovina. Ancheta este, deci, mărginită. Celelalte naţiuni îşi vor avea, desigur, vorbitorii proprii.

Supun, deci, atenţionai publicului românesc această broşară şi îl las să aprecieze, după cum va crede de cuviinţă, cele scrise. / Autorul.

gettyimages: Convoi austriac de transport, în februarie 1915

Un document interesant. Nu o dată a răsunat în ţară ecoul deznădăjduirii populaţiei româneşti din Bucovina, pe timpul ocupaţiunii ruseşti. Străduinţele ruşilor de a mai invada încă o dată ţărişoara mult încercată a deşteptat teama ţăranilor că vremea de groază se va putea reîntoarce şi, împinşi de această teamă neliniştitoare, s-au decis la un pas care va rămâne istoric: Au cerut guvernului român permisiunea de a trece, în masă, peste frontiera României, spre a se pune la adăpostul procedeelor ruseşti. O delegaţiune de ţărani români s-a prezentat la Burdujeni şi a predat o petiţiune, în numele multor sute de ţărani. Această petiţiune este oglinda jalei unui popor întreg. Ea merită a fi reprodusă ca un document interesant. Iată petiţiunea:

„Către Înalt Domnul Ministru-Prezident Bucureşti,

la mâna domnului Poliţai, în Burdujeni.

Cumpăna grea care a trecut peste biata noastră ţară, Bucovina, cu urgia moscălească, ne-a lăsat în urmă gospodării arse cu desăvârşire, bărbaţi schilodiţi, femei necinstite de moscali şi copii duşi la robie moscălească. Zeci de sate au fost distruse şi zeci de mii de locuitori români au rămas fără adăpost, fără hrană, despoiaţi de tot ce alcătuieşte traiul zilnic.

Nu ne-a rămas alta decât să bejănărim din această ţară. Noi, jos iscăliţii ţărani din multe sate româneşti din Bucovina, am înţeles că moscalii au de gând să vie din nou în această ţară. Neputând noi să mai stăm atunci aici, chinderea ce am văzut cu ochii noştri cum moscalii şi-au bătut joc de noi şi ne-au răpit tot ce am avut mai scump, ne-am pus de gând să ne părăsim vetrele noastre. Ne-am socotit că mai uşor am putea face aceasta, trecând hotarele spre Moldova şi, de acolo, să mergem unde vom putea.

Noi, ţăranii din Bucovina, îndrăznim să întrebăm pe Măria Sa domnul Ministru ori de ne-ar îngădui, dacă din nenorocire ar veni moscalii iar pe aici, să trecem graniţa românească, cu tot ce avem, ca să ne aşezăm acolo unde stăpânirea noastră ar porunci-o. Rugăm răspuns grabnic la mâna primarului Costachi Morariu, în gara Burdujeni, şi sărutăm mâinile Măriei Voastre”[1].

Vama austriacă din Iţcani, ocupată de ruşi; în stânga, un vameş austriac, refugiat în Regat

„La Suceava. Era în ajun de anul nou catolic, când ruşii începuseră o puternică ofensivă în contra oraşului Siret. Până atunci, ruşii nu făcuseră încercarea să treacă apa Siretului, aşa că-ţi făcea impresia că, în planul rusesc de luptă, nu intră cucerirea întregii Bucovine. Acest lucru părea întru câtva explicabil, deoarece ruşii ar fi declarat că n-ar dori să ducă războiul în ţinuturile româneşti ale Bucovinei şi că ar vrea, prin urmare, să scutească populaţia românească de grozăviile războiului. Asaltul ruşilor la Siret reuşi. Cu o forţă înzecită ca a austriecilor, ei sparseră zidul slab al inamicului, care nu fusese deloc preparat ca o rezistenţă puternică. Ruşii încep o înaintare vertiginoasă din donă părţi: de la Vijniţa, unde de asemenea n-au întâmpinat vreo rezistenţă serioasă, şi de la Siret, spre Hadikfalva-Rădăuţi.

Nimic nu le mai stătea în calea ce duce spre oraşele sudice, adică româneşti. E adevărat proverbul că „pofta vine mâncând”. Raşii căpătaseră poftă de sânge românesc, cu atât mai mult, cu cât românii de la munte declaraseră, cu câteva săptămâni mai înainte, într-un mare miting[2], că vor opune ruşilor un război de gherilă. Austriecii se retraseră la Iacobeni, iar ruşii înaintau, înaintau mereu, cu grosul armatei lor, cât mai mult în inima Bucovinei.

În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[3], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Uugaria[4]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător.

La Burdujeni se adunaseră, trei zile de-a rândul, vreo 5.000 de refugiaţi. Trebuie menţionată purtarea mai mult decât umană a organelor de la frontiera Burdujeni, care, în faţa marii nenorociri, au deschis porţile României, desfiinţând, pentru un moment, rigorile controlului paşapoartelor. Pe la 4, după-amiază, vine vestea alarmantă că o patrulă de cazaci a luat drumul, pe linia ferată ce duce, de la Iţcani, la Burdujeni, ajungând pe teritoriul român. Autorităţile româneşti au somat patrula să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat imediat.

A doua zi, au sosit la Suceava 400 de soldaţi ruşi, împreună cu câţiva ofiţeri. Comandantul garnizoanei fusese colonelul conte Bakunin. Imediat după intrarea ruşilor, populaţia bineînţeles că luase o atitudine rezervată, căci fusese foarte deprimată. S-a întâmplat însă un caz care era să devină fatal pentru toţi: Un grănicer austriac, care se ascunsese în dosul primăriei[5], trase un foc de puşcă asupra unui cazac care patrula şi-l doborî la pământ.

Comandantul Bakunin află de acest atentat, vine în oraş – cartierul era instalat la Şcheia – şi somează notabilităţile oraşului să descopere pe asasin. Aceasta nefiind posibil, deoarece grănicerul inculpat dispăruse, Bakunin face un gest marţial şi trupa, care era înşirată în faţa primăriei, dă deodată năvală asupra casei megieşe, aparţinând marelui proprietar Barber. Cu o rapiditate înspăimântătoare, soldaţii aruncă prin ferestre granate explozibile, care fac ca mobiliarul şi plafonul să prindă imediat foc. Comandantul decisese arderea a douăzeci de case pentru crima grănicerului austriac. Pericolul era mare. Notabilităţile cad în genunchi şi plâng în faţa lui Bakunin, implorându-l să nu distrugă căminele nenorocitei populaţiuni.

Am văzut, atunci, preoţi şi intelectuali români îngenunchind în faţa comandantului rus. În fine, după ce focul distruse deja mobilierul şi tavanul, Bakunin îşi muiase inima. A dat, în sfârşit, ordinal să se localizeze focul. Pesta puţin, Bakunin se duse pe câmpul de operaţiuni, la Iacobeni, unde a căzut. Corpul lui a fost adus la Suceava, însă se zice că fără cap.

Comandant militar al oraşului a fost, apoi, numit maiorul Alexandr Zadorin. Acesta, fiind din rezervă, era mai mult civilist, decât militar. Trebuie să spun că avea o inimă bună. El simţea nenorocirea populaţiei şi voia să întroneze un regim mai umanitar. Dar camarila lui îl suspiciona, aşa că n-a putut să iasă din cadrul obiceiurilor ruseşti”[6].

Familie bucovineană sărmană, la bariera Burdujeni

„Prima faptă „binevoitoare” faţă de români a fost prohibirea strictă a introducerii ziarelor româneşti la Suceava. Ziarele, spun ruşii, sunt o hrană otrăvitoare pentru populaţie. Primul instinct ce trebuie inspirat populaţiei este supunerea oarbă. Ori gazetele dezvoltă în om instincte de libertate, ceea ce ruşii nu pot admite, chiar când omul e botezat ,român” , după a cărui dragoste se umblă cu lumânarea în Regat. Va să zică, gazete româneşti n-avea voie românul să mai citească.

Preotul Sârbu avuse un automobil, pe care ruşii puseră ochiul. Fără vorbă, automobilul e „rechiziţionat”, dar de indemnizaţie să se îngrijească Dumnezeu.

Doi ţărani români din Bosancea veniseră la târg, în Suceava, cu 10 saci de făină. La spartul târgului, ţăranii se iau la ceartă pentru o diferenţă de câştig. Neputându-se împăca, ei recurg la justiţia rusească, la soldatul din post. Acesta, auzind că e vorba de ghepghi (bani), rosteşte următoarea sentinţă: banii rămân în posesiunea lui, ca „contribuţie de război”. Ţăranii, prădaţi de tot rodul muncii lor, se plâng comandatului. Acesta cheamă pe soldat şi-l întreabă dacă plângerea ţăranilor e adevărată. Soldatul se jură, dă „cuvântul său de onoare” că n-a luat nimic. Comandantul ordonă apoi să li se aplice ţăranilor români câte 25 de bice, pe o parte sensibilă a corpului, pentru obrăznicia lor, de a „bănui pe un soldat rus de prădăciune”.

Consilierul de tribunal din Suceava, doctorul G. Găină, un fruntaş român stimat, sta, întruna din zile, la poarta casei sale şi privea la soldaţii care patrulau pe stradă. Fără a-i zice un cuvânt, se repede un cazac spre doctorul Găini şi-i aplică 3-4 puternice lovituri de nagaică, luându-i, apoi, ceasul şi lanţul de aur. Domnul Găină a reclamat comandantului, fără a primi însă satisfacţie.

Preotul român Bodnărescu se afla pe drum, în călătorie spre Rădăuţi. Ruşii opresc sania, se azvârl ca fiarele sălbatice asupra vizitiului şi-l somează pe preot să le dea punga. După ce şi-au însuşit tot ce a avut părintele, i-au adresat mai multe înjurături ruseşti şi l-au tras jos din sanie, lăsându-l în mijlocul drumului. Sania şi caii au râmat ca „contribuţie de război” în mâinile ruşilor.

La Şcheia, au săvârşit violuri nenumărate în rândurile fetelor românce. În oraşul Suceava au dezbrăcat, ziua, în amiaza mare, o mulţime de ţărani români de cizme şi cojoace. Intervenind câţiva români la comandant, acesta a zis: „Prada n-are miros naţional”! Prin urmare, ori de unde ar fi luată, prada e binevenită.

Un fapt revoltător, care punea în cea mai vie lumină dragostea muscălească pentru români, este următorul: Avocatul român Hotincean fu atacat, pe o stradă a Sucevei, de către o droaie de soldaţi călări. Domnul Hotincean avuse la dânsul suma de 14.000 coroane, cu care trebuia să achite o cumpărătură de petrol. Trăsura fu oprită. Trei soldaţi se iau cu dânsul la luptă. Domnul Hotincean era mort de spaimă. El e târât din trăsură şi buzunărit. Dintr-un spirit fericit de inspiraţie, domnul Hotincean se pune cu faţa în jos şi apasă cu toată greutatea asupra buzunarului unde se afla suma de 14.000 coroane. În alt buzunar avea 180 coroane. Ruşii au dat uşor de această sumă, pe care au luat-o. Domnul Hotincean profită de un moment de distragere al năvălitorilor, se scoală şi-l îmbrânceşte pe agresorul principal într-un şanţ. Acesta cade şi se rostogoleşte cu picioarele în sus. Un cazac scoate sabia şi începe a-l lovi pe domnul Hotincean, producându-i o rană la ochiul drept. În acest timp, domnul Hotincean se refugiază, peste un gard, într-o casă apropiată. Aici domnia sa ascunde repede portofelul. Ruşii dau buzna în casă, în urmărirea victimei, dar acesta declară că tot ce a avut au luat deja, aşa că ruşii s-au îndepărtat, împărţind prada.

Când a sosit momentul retragerii, a început goana adevărată după pradă. Nici un om n-a rămas neatins.

*

Am dat numai o naraţiune scurtă a dominaţiunii ruşilor în Suceava. Acum vine rândul celorlalte oraşe româneşti, unde se zice că ruşii au făcut exces de zel în stil rusesc”[7].

[1] Unirea, Nr. 64, Anul XXV, Blaj, marţi 29 iunie 1915, pp. 2, 3

[2] Cel organizat de Aurel Onciul, la Suceava – n. n.

[3] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, postată pe acest site şi pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[4] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[5] Actualul Palat Administrativ – n. n.

[6] Unirea, Nr. 65, Anul XXV, Blaj, joi 1 iulie 1915, pp. 2, 3

[7] Unirea, Nr. 66, Anul XXV, Blaj, sâmbătă 3 iulie 1915, pp. 2, 3