O temă pentru Zicălași: muzica veche comparată

O carte a londonezului Carl Engel, publicată în 1866, în care muzica veche a popoarelor este comparată, nu ca împrumuturi spirituale, pentru că „astfel de adopții sunt, în general, rare” și „apar cel mai des la o națiune a cărei muzică are un caracter național mai puțin marcat și între națiuni a căror muzică nu este foarte diferită, în ceea ce privește trăsăturile sale caracteristice”[1], ci ca ecouri târzii ale unor rădăcini ceremoniale comune, m-a obligat la o întâlnire de urgență cu „starostele” Petru Oloieru, care, și ca muzician înnăscut, și ca profesor, mă putea lămuri asupra unui limbaj al istoriei muzicale europene care, între timp, a beneficiat de modificări avantajoase, din punct de vedere semantic. Discutând, cu partiturile la vedere, atât cu cele ale unor vechi melodii românești, dar și cu cele ale unor cântece ale maghiarilor și ale scoțienilor, am convenit ca, la primul răgaz, să încercăm o lectură cu arcușul a cântecelor care au pasaje comune în patrimoniul diverselor popoare europene, așa că, în afară de Engel, va trebui să mă însoțesc la drum, în următoarele zile, și cu alți cărturari vechi ai Europei, pentru a afla ceea ce ei știau despre muzica românilor, iar noi, românii, nici că am vrut vreodată să prindem de veste. Voi începe, prin voia inspirației sau a destinului, cu niște citate din Engel, dar nu înainte de a vă pune la dispoziție și concertul „Zicălașilor” cu melodiile lui Wachmann, pe care Carl Engel le ia în discuție:

„În Principatele Dunărene și în Turcia întâlnim, cu o predilecție remarcabilă, secunda mărită ( superfluului, de prisos, deci în plus – n. n.). În muzica valahilor, de exemplu, astfel de pasaje sunt foarte frecvente, precum în acest exemplu:

Mai mult decât atât, în muzica valahă, pasul unei secunde mărite nu este întotdeauna strict limitat, ca în exemplul de mai sus, la aceleași intervale ale scării, adică de la a treia, la a patra și de la a șasea, la a șaptea; dar chiar o întâlnim în coborârea la a doua tonică, așa cum se va vedea în următoarele bare de final ale unui dans valah, preluate din interesanta colecție de melodii din România a domnului Wachmann[2].

Domnul Wachmann, profesor de muzică, stabilit de mai mulți ani în București, evident un colecționar prudent și de încredere, a reușit să păstreze fidel, în aranjamentele sale pentru pian, caracteristicile, precum și frumusețile muzicii valahe. Prin urmare, nu mi-am permis nici o modificare, în aranjamentul de mai sus, deși, așa cum este, melodia va părea aspră pentru o ureche neobișnuită cu muzica valahilor.

Poate fi doar o coincidență că există o asemănare strânsă între muzica națiunilor, din cauza prevalenței în comun a celei de-a doua superflue; într-adevăr, uneori o particularitate poate fi găsită adoptată de două națiuni, ale căror melodii populare sunt, în toate celelalte aspecte, diferite. Astfel, angajarea minorului șapte, în locul celei de-a șaptea majore, are loc atât în muzica valahă, cât și în cea scoțiană, deși poate exista o diferență mai decisivă de construcție și de caracter, decât cea care există, de fapt, în muzica acestor două națiuni[3].

(în paginile următoare, Engel reproduce partiturile Hora Dance of Wallachian Soldiers, apoi continuă – n. n.)

În interesanta ediție The Songs of Scotland (Cântecele Scoției) a lui G. F. Graham, pot fi văzute mai multe melodii, în care se folosește cel de-al șaptelea minor, în locul celui de-al șaptelea major. Editorul, în comentariile critice despre aceste melodii, observă, în mod repetat, această particularitate și susține că aceasta „este în acord cu adevăratele tonalități scoțiene vechi”[4].

La pagina 100, unde reproduce o Hungarian air, care începe cu versul „Az al földön halász vagyok én” (Sunt pescar de câmpie), Engel găsește un motiv dintr-un cântec valah și trece la comparații, pe baza aceleiași „secunde de prisos”:

„Un motiv, precum cel care urmează, este cel mai frecvent întâlnit în muzica valahă:

Desigur, este imposibil să înțelegem efectul particular și fermecător al unor astfel de motive, fără a le vedea în legătură cu melodica din care fac parte. Prin urmare, voi insera aici o melodie valahă, în care iese în evidență exemplul de mai sus, după cum se va vedea în fiecare dintre cele trei părți. Chiar dacă nu prezintă ritmurile obișnuite ale unor secunde de prisos, această melodie este foarte melodioasă și expresivă chiar și pentru urechile neinițiate în caracteristicile muzicii valahe. Însoțirea este astfel aranjată încât să transmită cititorului o idee despre efectul produs, atunci când melodia este interpretată de o trupă valahă. Instrumentele folosite, de obicei, sunt trei sau patru viori, un nai și un fel de chitară sau, mai degrabă, de lăută, numită Kobsa[5].

O altă comparație a elementelor comune între un Hungarian Air, care începe cu „Bárha a bubánat nyomja lelkemet” (Când tristețea îmi apasă sufletul), și Hora Dance of the Wallacians pornește de la constatarea că „efectul foarte frumos al schimbării din la major în la minor, în acest cântec este mult îmbunătățit atunci când melodia este, așa cum ar trebui să fie, repetată de mai multe ori, într-o mișcare lentă, pe un ton susținut de voce și cu respectarea semnelor de exprimare. În exemplul următor, un dans valah, numit Hora, dă însoțirea așa cum a fost aranjată melodia de domnul Wachmann din București, după auzirea muzicii interpretate de o trupă mică. Aici avem modularea – muzică destul de neobișnuită – de la o cheie majoră, la cheia minoră a treimii minore”[6], iar după ce reproduce partitura Horei, Engel scria: „o modularea și mai singulară decât cea din exemplul precedent o reprezintă schimbările abrupte de la o cheie la alta, care pe oamenii din unele țări par să îi încânte. Trecerea bruscă, de la o cheie minoră, la o cheie majoră, cu un ton întreg mai scăzut, care a avut loc în muzica scoțiană și irlandeză, a fost deja observată ca probabil provenind de la construcția cimpoiului. În următorul dans al țăranilor valahi, la major este cheia minorului – un interval străin de scara diatonică a cheii în care începe tonul – și este introdus fără nicio pregătire”[7].

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

[1] Carl Engel, An Introduction to the study of National Music, London 1866, p. 3

[2] Ibidem, p. 35

[3] Ibidem, p. 36

[4] Ibidem, p. 38

[5] Ibidem, pp. 100, 101

[6] Ibidem, pp. 128, 129

[7] Ibidem, p. 130

LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ No Comments Mar 2

Ziua cu doi oameni dragi: Lili Crăciun şi Neculai Roşca

Deşi, datorită vârstei, nu-mi prea permit răgazuri, pentru că nu aş vrea să-mi rămână prea multe cărţi nescrise (ghinionul meu: sunt locuit de cărţi!), astăzi trăiesc o dublă bucurie, aflând că ziua aparţine unor oameni dragi, ambii publicişti şi prozatori, Lili Crăciun şi Neculai Roşca.

Lili Crăciun, care-şi fascinează zilnic cititorii cu tablete literare ireproşabile, în care îşi exprimă atitudinile de cărturar rasat la adresa bicisniciei societăţi în care trăim, aparţine câtorva romane scrise şi publicate şi altora care, deocamdată, doar îi înmuguresc în suflet, risipind lumină tăcută chiar şi asupra cărţii de pe masa de lucru, este un personaj de o splendidă unicitate în peisagistica reală a lumii contemporane. Zugrăveşte lumea din preajmă cu o dezinvoltură pe care doar gândul care simte şi inima care gândeşte o pot garanta, iar tentativele ei spre poezie, deşi desluşesc un poet la fel de profund ca şi romancierul, sunt mai curând închinări ale sufletului către suflet, care, conturându-se păsări, îşi iau zborul şi plutesc peste lume doar pentru a o înţelege şi, după aceea, pentru a o trăi cu maximă intensitate.

Neculai Roşca, gazetar tenace şi, aproape fără voie, publicist şi, în mare parte, prozator, deşi nu s-a visat niciodată autor de cărţi, a început să fie, pentru că ele, cărţile, îi inundă şi îi strâng sufletul, obligându-l să le scoată la lumină şi să le elibereze în lină plutire sub cerul memoriei şi al nostalgiilor fără de prihană. Fără voia noastră, trăim cam aceleaşi trăiri, ne răsfăţăm cu bucurii asemănătoare şi, tocmai de aceea constatăm amândoi că suntem prieteni.

Neculai Roşca este şi un personaj irepetabil, iar un personaj nu poate fi cu adevărat, fără despovărare în file de cărţi şi de trăiri ale altora, deci păşeşte calm, dar sigur şi pe poteca vegheată de cuvintele care i se desprind din aură aidoma polenului, conturându-se şi drept altcineva decât gazetarul faimos pe care îl ştim şi putând fi zărit, ba chiar văzut de-a binelea, şi ca autor de cărţi.

Lili Crăciun şi Neculai Roşca s-au născut odată cu mărţişorul, cu acest aparent fragil, dar pur eşantion al biruinţei luminii asupra întunericului şi, pentru că mărţişorul li-i ursire, le doresc amândurora FERICIRE. Doar fericire, pentru că ea le cuprinde şi este condiţionată de toate celelalte.

Cronici sentimentale No Comments Mar 1

O călătorie prin Răsăritul Europei anilor 1807-1810

Dacă aruncăm o privire dincolo 210-213 ani, îndărătul nostru, spre Răsăritul european, înţelegem repede că portul ţărănesc în această parte a continentului era, peste tot, alb, ca în mărturia lui Vergilius, şi că ornamentaţiile populare, indiferent de neam, utilizau aceleaşi simboluri totemice ancestrale, începând din Bucovina, străbătând Maramureşul, Transilvania şi Banatul, pentru a trece, peste Dunăre, în Croaţia şi Slavonia. Şi e normal să existe acest adevărat ecumen al simbolismului unitar peste tot acolo unde se întindea marele neam al tracilor, care, prin pelasgi (titanii, „aruncaţi” în Ardeal, şi „giganţii”, plecaţi izgoniţi spre răsărit de către „zeii” ionieni, ulterior întorşi pe aceste meleaguri drept „rahmani” sau „blajini”, cum le mai zice subconştientul lui „aşa am apucat”), descind din splendida civilizaţie boreală, care abia în ultimul secol începe să ni se dezvăluie, în pofida leneviei noastre spirituale.

Aventura aceasta a trecerii peste veacuri e posibilă, datorită unui pictor silezian, care a călătorit prin uriaşul „Cordon” (ţinuturile de graniţă) răsăritean al Austriei, în 1807, 1808 şi 1810, însoţindu-i pe arhiducii Rainer şi Ludwig, doar pentru a „fotografia” cu penelul tipologii umane şi peisaje, dar dintre toate acuarelele sale doar 67 au fost incluse în albumul National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenbürgen und der Bukowina / Nach der Nstur gezeichnet un gestochen von Franz Jaschke[1], alte zeci de mărturii circulând, prin întreaga Europă, sub formă de gravuri individuale (în cazul nostru, a doua imagine a ruinelor Cetăţii Sucevei şi portretul bătrânului de 105, în 1810, Pentelei Unguran din Iacobeni[2] – dacă mai sunt şi altele, poate că le voi găsi odată şi odată).

Născut la Rosenthal, comitatul Glatz, în Silezia prusiană, în anul 1775, Franz Jaschke a murit la Viena, în 6 noiembrie 1842. Biografia lui abia schiţată, printre stampele reproduse masiv, în „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst” 1821, revistă a baronului Iosif Hormayr, şi în „Lexiconul biografic austriac” al lui Constant Wurzbach, rămâne difuză sub aura uriaşă a operei, o operă importantă nu atât ca reper al academismului austriac, ci ca iconografie a memoriei exemplară, care ar trebui să-şi capete loc în cărţile de istorie ale multor popoare.

Călătorind cu doi arhiduci, Franz Jaschke şi-a dedicat albumul „Alteţei Sale Imperiale, / prestigiosului principe / Rainer /, prinţ imperial şi Duce de Austria, Principe regal al Ungariei şi Boemiei, decorat cu Marea Cruce cu frunze de aur a Ungariei, „Sfântul Ştefan”, şi, din partea Împăratului Austriei, cu Ordinul „Leopold”, vice-rege al Lombardiei – Regatul Veneţiei, şi k. k. general de câmp şi proprietar al Regimentului Nr. 11”, la curtea căruia avea să şi locuiască multă vreme, lucrând o puzderie de acuarele cu peisaje lombarde, şi „Prințului Imperial și Arhiduce al Austriei, / Ludwig / Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Cavaler al Lânii de Aur, k. k. general de câmp, conducătorul general al Artileriei și proprietar al Regimentului de infanterie de linie nr. 8”.

Albumul începe cu prezentarea regatului imperial al Ungariei, pe comitate şi a tipologiilor umane, dar şi a peisajelor întâlnite în cale, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Bucovinei, apoi descrie „trecerea, de la Borşa, în Bucovina”:

„Comitatul Maramureş (Marmaroser) se învecinează cu Bucovina; după ce treci prin Valea Borşei (Bocsko), în sus de Rodna (Rhönaszek), munţii formează pereții uriași, ca de cetăți, care se desfășoară în paralel cu drumul, în curburi diferite, timp de câteva ore, iar în unele locuri se îngustează atât de mult încât râul Vişeu (Viso), care se furişează pe lângă un drum îngust, amenințat de masive de piatră, şi abia poate trece până spre valea largă, dar complet închisă de munți, care pot fi urcaţi cu dificultate și sunt destul de greu accesibili pentru călătorii individuale. Cu greu ar trebui să crezi că poți trece cu o căruță, cu atât mai puțin cu haraba. Iar acest lucru se întâmplă numai cu eforturi mari şi cu atentă selecție a parcursului, și se povestesc multe, despre câte s-au întâmplat pe aici, dar toate vi se vor părea de necrezut, de pildă că armate marii au trecut pe aici, dar au fost oprite, prin luptă, din drum. Desigur, acestea erau doar trupe tătare ușoare, fără bagaje grele și arme, toate bunurile lor însemnând cele necesare pentru ei și pentru caii lor, dar îndrăzneala localnicilor de a opri aici un astfel de inamic trezește uimire generală. Ne-am gândit deja la această năvală a tătarilor și la înfrângerea lor în valea Vişeului (Vissoer), la Baia Mare (Nagy-Bánya), unde cititorul este îndrumat politicos. Până acum, această vale și trecerea de peste Borșa sunt numite, în amintirea acestui eveniment, Valea Tătarilor (Tatar-Völgye); și încă se mai pot găsi, şi astăzi, oase și bucăți de fier ruginite, provenite din arme și armuri, care sunt spălate de pământul care abia le acoperă de ploile abundente” (p. 9).

În album, povestea continuă prin Ardeal, dar tot aşa, cu tipologii umane şi cu peisaje surprinzătoare pentru un european de atunci, dar şi pentru oricare român de astăzi, inclusiv cei care mai ştiu de unde vin şi încotro se îndreaptă. Abia apoi urmează Bucovina, cu scurta prezentare, pe care am răspândit-o ieri, şi cu explicaţii pentru tipologiile bucovinene, numite „Bojar von Szered” (negustorul armean din Siret, cu şalvari şi fes), „Ein Mann aus der Bucovina” (huţulul din Ţibău), „Weiber von Sucsawitza” (femeile din Suceviţa şi mănăstirea în fundal), „Mädchen von Jakobeny” (fata din Iacobeni), „Weiber bey Jakobeny”, „Philippowanerinnen”, toate enumerate în prefaţă, deşi acuarelele lui Franz Jaschke conţin mai multe tipologii bucovinene, inclusiv pe Pentelei Ungurian din Pojorâta, un om în vârstă de… 105 ani.

Printre peisajele bucovinene, trecute în prefaţă, se numără „Ruinen von Szucsawa”, „Das Kloster Szucsawitza” şi „Dat Thal von Wama” – iarăşi, mult mai puţine lucrări decât au fost făcute şi publicate în realitate.

În cele ce urmează, voi reproduce toate cele 67 de imagini cu stampele lui Franz Jaschke, în ordinea în care au fost publicate în album:

[1] Jaschke, Franz, National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenbürgen und der Bukowina / Nach der Nstur gezeichnet un gestochen von Franz Jaschke, Wien. Gedruckt bey Anton Straus, K. K. Priv. Buchdrucker 1821

[2] „Pentelei Ungaran, ein Mann von 105 Jahre (!) in der Gegend bey Iakobeni in der Bukowina, 1810” (Pintelei sau Pentelei Ungurean, plugar din Rebrişoara, şi fost grănicer român în Regimentul 2 Năsăud, se stabilise, de fapt, la Ciocăneşti, în 1764, împreună cu soţia, urmaşii lui răspândindu-se prin Breaza şi prin Pojorâta) – n. n.

BUCOVINA ÎN MĂRTURII GERMANE, Illustrierte Bukowina No Comments Mar 1

Bucovina, într-o carte americană din 1828

Mare bucurie pe capul meu, dimineaţă, când dau peste o carte despre Austria, publicată în America anului 1828 de Frederick Shoberl, carte în care Capitolul XII, The Bukowina, mă făcea să sper în niscaiva mărturii inedite, pe care să încerc să le smulg din uitare, în beneficiul contemporanilor mei. Prin urmare, mă apuc de tradus capitolul cu pricina şi constat că am mai citit chestiile astea undeva, dar, până să mă dumiresc şi unde, traduc şi inserez, unde e cazul, câte o notă a mea, cu precizări, în paranteze.

În prefaţa cărţii „Austria; containg a description of the manners, customs, character and costumes of the people of that empire”, deci „Austria; cuprinzând o descriere a manierelor, obiceiurilor, caracterului și costumelor oamenilor din imperiul respectiv”, Frederick Shoberl simula un autorat responsabil, în ciuda faptului că lucrarea nu era decât un plagiat, deci nici măcar o compilaţie incompletă, a textelor albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.

Tot în prefaţă, Frederick Shoberl spunea, făcându-mă să-l iau în serios, că, „la întoarcerea paginilor acestei lucrări, unii cititori ar putea fi surprinși să constate că o proporție atât de mare din gravuri aparține uneia dintre țările care compun imperiul austriac”, respectiv Ungaria, cu toate provinciile din preajmă, aflate de fapt sub dominaţia austriacă, şi că rostul acestei cărţi, de iluminare a Americii anului 1828 asupra obiceiurilor, manierelor, prejudecăţilor etc. popoarelor Austriei, pe care americanii le puteau desluşi şi din selecţia de desene a „costumelor singulare, pitorești și romantice ale regatului maghiar și provinciilor sale dependente”. Şi asta pentru că Frederick Shoberl nu s-a folosit tranşant de litografiile acuarelelor lui Franz Jaschke, ci de „decupări” ale personajelor din cadre prin desene aproximative, şi de fragmente de text explicativ, copiate la fel de grosolan din lucrarea apărută la Viena, în 1821.

Iată, totuşi, ce am tradus, înainte de a mă dumiri că sunt tras pe sfoară de către un fals autor al Americii, cu oarece notorietate de două veacuri:

Acapararea ţării de către Austria. Populaţie. Port. Bucovina, fostă parte a Moldovei, a fost supusă de către ruși, în 1769, dar recuperată de Poarta Otomană, prin pacea încheiată în 1774. În același an, Austria a pus stăpânire militară pe această provincie, iar prin convenția din 12 mai 1776, a fost legitimată această ocupare. Bucovina își trage numele de la numeroasele păduri de fag pe care le conține, acel copac fiind numit buk în limbile slavone. Lungimea cea mai mare este de aproximativ 150 de mile, iar lățimea maximă, de 80. Solul este fertil, în special între râurile Prut și Nistru și în valea Sucevei; iar părțile împădurite ale munţilor sunt fragmentate de pășuni bogate și întinse; însă, din cauza înghețurilor timpurii și a duratei lungi a iernii, singurele culturi care pot rodi în munţi sunt ovăzul, orzul și cartofii.

La ocuparea legitimată a acestei provincii de către Austria, în 1776, Bucovina nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece mii de familii. Conscripția din 1817 a recenzat un număr de aproape patruzeci și două de mii de familii și mai mult de două sute de mii de suflete. Aceste familii sunt compuse din moldoveni sau locuitori băştinaşi, ruteni, germani, care trăiesc în optsprezece colonii, maghiari armeni, lipoveni sau filipoveni, țigani și evrei.

Un boier sau gentlemanul bucovinean. În Bucovina, fiecare domn sau proprietar de pământ este numit boier. Portul obișnuit al acestei clase este reprezentat fidel în placa din pagina opusă (unde se reproduce acuarela „Boier din Siret” a lui Franz Jaschke – n. n.). O manta albastră lungă, cu mâneci scurte, acoperă hainele de sub care ivesc paltalonii roșii largi, o cămașă cu dungi albastre și o centură largă, în care este lipit un cuțit și de care atârnă o năframă. Capul este acoperit cu un fes din pânză de servian roșie.

Boierul reprezentat aici este un locuitor al orașului Siret; se presupune că tocmai a părăsit casa lui și apare într-o atitudine contemplativă (de fapt, „boierul”, numit aşa de Jaschke în albumul cu litografii, din care se inspiră, până la a traduce, Frederick Shoberl, este un… negustor armean din Siret, după cum o probează şi fesul, pe care boierii nu l-au purtat vreodată – n. n.).

Un ţăran din Bucovina (iarâşi, o acuarelă de Jaschke, cu un huţul din Ţibău – n. n.). Costumul obișnuit al țăranilor din Bucovina este format din pantaloni albi sau roșii (în cazul huţulilor, iar în cazul rutenilor şi al răzeşilor, negri – n. n.), o cămașă, cu mânecile largi, deschise, care sunt brodate la încheietura mâinii și, peste cămaşă), o haină deschisă, tivită cu blană. Cu o traistă purtată pe umăr și cu un baltag cu mâner lung, care oferă locul unui băț, în mână, el continuă, de obicei, la munca sa pe câmpuri și pădure”…

Aici m-am oprit, dar nu înainte de a-mi nota şi celelalte subtitluri ale plagiatorului de peste veacuri şi de peste Ocean: „Woman of Szucsawicza”, „Unmarried female of Jakobeny” şi „Female peasants of Philippowan”[1], texte pe care nu le mai traduc, pentru că le prefer pe cele din 1821, publicate la Viena, şi traduse, în 1933, de Eugen I. Păunel, când, sub titlul „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke”, pictorul acesta silezian, cu numele real Jaschke, care vizitase Bucovina în două rânduri, „însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer”, ne-a lăsat tulburătoare mărturii iconografice, care ar merita un loc măcar onorabil, dacă nu şi cuvios, în memoria românească (să-mi fie iertată folosirea acestor două cuvinte absolut incompatibile: memoria, românească!).

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

„Bucovina.

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.

Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.

Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.

Pe cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.

Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Boier din Siret

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

Un om din Bucovina

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.

După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

Femei din Suceviţa, în 1807 – acuarelă de Jaschke

Femei din Suceviţa

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Fată din Iacobeni

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Femei din Iacobeni

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Filipovence

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.

Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.

Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.

Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.

Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.

Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

Vederi.

Ansicht von Szutzawa in der Bukowina, de Franz Jaschke

Ruinele de la Suceava.

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke

Mănăstirea Suceviţa

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.

Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

Valea de la Vama

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment”[2].

Austria, luând Bucovina sub protecţia sa – desen simbolic, de pe harta din anul 1800 „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”

[1] Shoberl, Frederick, Austria, Capitolul XII, The Bukowina, Philadelphia 1828, p. 81-86

[2] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 28

Alexander von Engel: Industria forestieră din Bucovina

Există date referitoare la industria forestieră a Bucovinei începând cu anul 1786; o înaltă ordonanță imperială, din 16 septembrie 1786, stabilea un cadru de ansamblu pentru industria forestieră, iar apoi au fost înființate două gatere. Primul gater a fost construit de maiorul Schätz, la Capu Codrului (Kapokodrului), cu un singur fierăstrău, și un cost de 574,14 coroane; producția zilnică era de 20 de panouri, iar profitul net, de la 1 aprilie, până la 31 octombrie 1786, conform raportului consilierului guvernamental Ainser, a fost de 708 coroane.

În 1834, existau deja 29 de gatere, iar în 1851, 51 de fabrici de cherestea. Desigur, aceste fabrici de fierăstrău nu erau foarte eficiente, dar, în ciuda performanțele lor slabe, adeseori lipsea materialului tăiat. Abia după deschiderea căii ferate Lemberg-Czemowitz, în 1867, situația s-a îmbunătățit. Marile comori ale pădurii Bucovinei au fost aduse mai aproape de piețele receptive din Orient.

În 1874, compania Th. & Ch. Götz & Comp., a construit o mare fabrică de cherestea, excelent mobilată, cu opt rame complete și utilajele auxiliare necesare, în Cernăuți; a fost prima fabrică de cherestea importantă din Bucovina, cu mașini furnizate de cunoscuta companie G. Topham din Viena.

Pădurile de pe malurile Prutului ajung în zonele de depozitare cu ajutorul a două ascensoare de frânghie, iar de acolo, prin tăiere transversală și la lungime, sunt duse, pentru prelucrarea ulterioară, în sala de tăiere. De aici, materialul tăiat fie merge în spații de depozitare, fie în ateliere. Șinele de pistă, cu ecartament îngust, conectează depozitele și atelierele cu gaterele, iar o șină cu ecartament standard conectează fierăstrăul cu gara Cernăuți, a liniei Lemberg-Czernowitzer Bahn.

Acest sistem, care a fost extins succesiv și echipat cu sisteme de iluminat electric, a costat aproximativ 520.000 de coroane, în costuri de producție. Necesarul de lemn rotund al acestei instalații a fost de aproximativ 92.000 de metri cub pe an și au fost obținute, din această materie primă, aproximativ 49.000 metri cub de materiale de tăiere.

O a doua mare fabrică de cherestea a fost construită, în 1886, de către Societatea pe acțiuni pentru extracția lemnului și tăierea cu abur (anterior Th. Și Ch. Götz) din Dornawätra, iar materia primă (bușteni) era adusă aici pe apă. Compania are 520 de motoare cu abur la instalațiile sale, 46 de cai putere pe roțile de apă și operează cu 30 fierăstraie pentru freze, 35 de fierăstraie circulare și 4 ferăstraie cu tăietură transversală (cozi de vulpe și ferăstrău pendul), apoi cu 4 mașini de rabotat și 3 de rabatare.

Necesarul total de cherestea brută a fost de aproximativ 235.000 de metri cub pe an, din care au fost produși aproximativ 140.000 de metri cub de material de tăiere. Numărul total de lucrători angajați permanent, în fabrici și în spații de depozitare, a fost, în medie, de 1.100 bărbați. În plus, un număr mare de lucrători au fost angajați în producția, livrarea, raftingul și operațiunile feroviare. În anul 1898, compania numită a achiziționat și producția de material de tăiat a fierăstrăului cu abur din Lucavăț și Pătrăuții de Jos (Lukawetz und Unter-Petroutz); necesarul de lemn brut al acestor două gatere este de aproximativ 60.000 de metri cub pe an.

Căile ferate locale, care erau atașate la linia principală, furnizează materia primă din zonele bogate în lemn din Bucovina.

Administrarea Fondului religios a contribuit la extinderea acestor căi ferate locale, pe cât posibil; a fost în interesul lui propriu să creeze trasee de trafic, care să permită exploatarea zonelor forestiere colosale și să creeze surse de venit mai profitabile pentru Fond.

Fondul religios are gatere și în Falcău (exploatare cu aburi), în Brodina și în Rus pe Boul (ferăstrău de apă), pe care le-a închiriat.

Există, de asemenea, o serie de gatere cu abur mai mici în Bucovina, în Ursoaia, în Fundu Moldovei, în Păltinoasa (împreună au 135 cai putere) și în Rus pe Boul (120 cai putere).

În 1889 și 1893, cunoscuta companie Societatea pentru industria lemnului Leopold von Popper a construit două fierăstraie cu aburi în Marginea (Sucevița-Fürstenthal, deci Voievodeasa) și Bivolărie, nu departe de Rădăuți.

Compania este echipată cu motoare cu aburi, care furnizează împreună 200 de cai putere și șase cai pentru sistemul de iluminat electric, folosit pentru primul sistem menționat (Sucevița-Fürstenthal). Facilitatea este un model și, desigur, sunt disponibile și apartamentele necesare, locuințele muncitorilor etc. etc.

Lemnul brut care a fost prelucrat era de aproximativ 60.000 de metri cub pe an; din aceasta au fost produși aproximativ 32.000 de metri cub de mărfuri tăiate.

Mărfurile tăiate, care sunt sortate în trei clase, au produs aproximativ 40 la sută bunuri nesortate, aproximativ 45 la sută așa-numitul lemn de foc și aproximativ 15 la sută materiale de clasa a III-a.

Materialul de tăiere este trimis aproape exclusiv în Rusia, Turcia, Italia și Franța, dar și în multe alte țări, prin Odessa și Galați. În ultimii ani, cantități destul de semnificative ale acestui produs tăiat au plecat și în Germania. În afară de gaterele enumerate în Bucovina, compania menționată are și unități mari în Galiția.

O investiție destul de semnificativă datează din anii 1980, fiind construită, pe proprietatea Fondului religios Băieșescul din Valea Moldovei, o fabrică de cherestea în care cantitatea de lemn rotund, care este prelucrat anual, este în jur de 38.000 de metri cub, din care se produc aproximativ 19.000 de metri cub de cherestea.

Cea mai nouă fabrică de cherestea din Bucovina este cea din Frasin, care a fost construită în 1899 și echipată cu toate inovațiile tehnologice cunoscute până în acel moment. Acesta preia buștenii din pădurile Fondului religios direct la fabricile de cherestea menționate anterior, în gara Frasin, preluările urmând să fie descrise.

Acest sistem de ferăstrău formează o piesă colaterală perfectă a fierăstrăului cu abur din Cernăuți; dar acest lucru se face pe o cale navigabilă larg ramificată, dar și pe cea a unei căi ferate, care furnizează materia primă. Ambele sisteme sunt tipuri mai mult sau mai puțin perfecte ale tuturor sistemelor mari de tăiere în Bucovina.

Cele două cazane cu abur pentru gaterele din Frasin au fost furnizate de firma de inginerie mecanică Arhiducele Friedrich din Ostrau, motoarele cu aburi, aduse de la fabrica de mașini Nicolson din Budapesta, oferă 250 de cai putere și alimentează opt freze, cu 180 lame de fierăstrău. Utilajele sunt de la Topham, din Viena, și Nicolson, din Budapesta. Patru fierăstraie circulare, trei fierăstraie de tăiat transversal (unele cu funcționare electrică) încă funcționează în fabricile acestea, iar sistemul de iluminat electric include 8 becuri cu arc și 180 de becuri normale.

Costurile totale de producție ale fabricii din Frasin au fost de aproximativ 350.000 coroane. Consumul de bușteni poate fi estimat la aproximativ 50.000 de metri cub anual.

Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare de pădure, pe valea Suhăi (Suchatale), iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cub anual.

De la Șoseaua Imperială (Reichsstrasse) din Frasin, urcă un drum de aproximativ 18 km, care duce, prin Stulpicani, până la Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suhăi; datorită acestui drum, a fost înființată o cale ferată pentru exploatarea cu aburi; ea trebuie extinsă în valea principală.

Ramificațiile acestui drum, de aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botușan, iar un drum forestier de 6 kilometri, pe valea Brănești. Gara Frasin are o cale ferată secundară, care este conectată la fabrica de cherestea, iar aceasta, la rândul ei, este conectată, cu o cale ferată industrială la stația gării locale Frasin.

Linia are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, iar cel mai mare gradient de pe linia principală nu este mai mare de 33,2 la mie, iar pe pistele laterale, de 41,8 la mie.

Costurile instalației de livrare din valea Suhăi au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele:

a). aproximativ 32.000 coroane pentru kilometrul de cale ferată și drum, împreună;

b). calea rutieră, pe kilometru, aproximativ 16.000, până la 20.000 coroane;

c). calea forestieră, pe kilometru, 8.000 coroane.

În anul 1898, administrația forestieră a început să construiască trasee forestiere în văile individuale, care ar trebui să elimine treptat giganţii, care sunt destul de scump de întreținut. Astfel de sisteme de transport trebuie să fie făcute și la Solca și Suceviţa, pentru a putea aduce lemnul la gaterele de acolo, prin cea mai economică metodă.

Există şi căi ferate de iarnă, cu o lățime mai mică (fără fundație și pietriș), apoi sunt prevăzute planuri de cale ferată de vară, pentru trasee individuale, deosebit de importante, iar construcția rutelor noi, de aproximativ 40 de kilometri, a început deja.

În 1898, erau în exploatare, în Bucovina, 18,2 kilometri de căi ferate cu aburi și 39,5 kilometri de drumuri de căruţe trase de cai, în total 57,7 kilometri spre pădurile comunitare și private. În jur de 420.000 de metri cub de materiale lemnoase, în principal cherestea, sunt transportate pe aceste rute în fiecare an. Distanța medie de transport este de aproximativ 5-15 km.

Căi ferate forestiere exisă şi între localităţile Rus Moldoviţa-Va,a, cu ecartament standard, construită pe o lungime de 20 kilometri, și între Meiybrody-Berhomet, cu o lungime de 9,1 kilometri, prima pentru transportul materialului tăiat, provenit din pădurea Fondului religios din Vatra Moldoviţei, iar cea de-a doua, pentru transportul lemnului de foc, din pădure, la Berhomet. Lungimea totală a căilor ferate din Bucovina este de aproximativ 470 de kilometri.

Următoarea compilație oferă o imagine incidentală a investițiilor realizate în Bucovina, din anul 1874, până în 1898, adică în ultimii 26 de ani, și anume doar cele realizate de administrația Fondului în sine și de cumpărătorii de cherestea individuali, instalaţiile fiind transferate în posesia Fondului religios.

I). Structuri de livrare.

3,0 kilometri de transport pe apă;

88,6 km drumuri forestiere și poteci;

39,0 km căi de rulare

II). Clădiri.

123 case de administrare a pădurilor, pădurari și forestieri;

3 fierăstraie de debitare;

37 de adăposturi diferite și butoaie de semințe etc.

Costurile clădirilor de livrare au fost de 1.423.200 coroane.

Costurile clădirilor au fost de 788.360 coroane.

Total general al costurilor: 2.211.560 coroane.

În plus, numeroase structuri și clădiri din lemn au fost ridicate de cumpărătorii de lemn și vor fi folosite de aceștia până la expirarea contractelor, după care aceste clădiri devin proprietatea Fondului religios. Costurile au fost de aproximativ 1.800.000 coroane. Fondul religios a contribuit, pentru construcția căilor ferate locale, cu aproximativ 4.100.000 coroane.

Programul de construcții pentru perioada 1898-1905 a cuprins aproximativ 4.500.000 coroane, în cheltuieli preliminate și urma să fie preluat, în acest scop, ca un împrumut de investiții; se referă la construcția a aproximativ 410 kilometri de noi căi ferate, drumuri și sisteme de cale. Cu cea mai înaltă rezoluție, cea din 30 septembrie 1900, programul de investiții a fost prelungit la nouă ani și a fost aprobată suma de 4.286.000 coroane. Fondul religios a abordat o rețea extinsă de călărie și potecă, ce ar trebui să atingă o lungime considerabilă, de 6.000 kilometri, în următorii câțiva ani.

Atunci când construiți gatere, două aspecte sunt demne de luat în considerare:

1). Alegerea locației pentru fabrică și

2). alegerea celui mai potrivit „motor de operare”.

Oriunde există energie cu apă, este de la sine înțeles că ar trebui să fie folosită cât mai mult. Cu o oarecare experiență, locația potrivită va fi găsită în curând. Dacă favorizarea trebuie să fie folosită, în consecință oricum se află în relaţionare cu valea râului; tot ce mai rămâne de făcut este să alegem locația astfel încât costurile de transport ale buștenilor, la gater, să fie cât mai mici, iar transportul materialelor tăiate la următoarea cale ferată sau navă să fie ușor de folosit”[1].

[1] Engel, Alexander von, Ősterreichs Holz-Industrie und Holzhandel, Theil I, Wien 1907, pp. 195-200

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Feb 28