Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zeleneu

ZELENEU. Numit încă Pleşniţa, în 1558, nedatat, când nepoata lui Barbovschi, Anuşca, fata Marenei, vindea altui Barbovschi a cincia parte din satele Berbeşti şi Pleşniţa, Zeleneul are parte de o atestare mai precisă, în 3 martie 1581, când nepoţii lui Romaşco, Danciul, fiul Ulianei, şi ruda sa, Eremie, fiul Milcăi, vindeau lui Petre Vatag părţile lor de moşie din Bărbeşti, Pleşniţa („a cincia parte de Pleşniţa, tot două părţi, tot părţile de mijloc, pe amândouă părţile Brusniţii”) şi Botuşăniţa, pentru 240 zloţi tătăreşti.

1623: În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întărea lui Mihai Tăutul, pârcălab de Hotin, printre alte moşii, şi „a patra parte din satul Pleşniţa cu locu de moară pe Brusniţa şi cu făneţe în parte cu Bărbeştii”.

1637: În 1637, Coste Jadovanul din Pleşeniţa vinde nepoţilor săi, Miron şi Costin, feciorii lui Sava de Pleşeniţa, a patra parte din Cuciurul Mic şi 4 jirebii din satul Prelipce. În 28 septembrie 1637, Coste Pitic şi socrul său, Sava, cumpără părţi din satul „Pleşinţii… pe apa Bruzniţii, în vatra satului şi din cămpu şi cu fănaţ… şi cu locu de iarbă şi cu vad de moară în Bruzniţă”, de la Nicolai, feciorul lui Ilie din Bărbeşti, de la surorile lui, Solomina şi Irina, şi de la Mătieaş, nepot lui Ilie, martori fiind Dumitraşco din Zastavna, Isac din Sănehău, Anghel din Mamurinţi, Isac Cucoranul din Bănila, Toader Tăutul din Vilauce, Pătraşco Ţintă din Vilauce, Grigore Bevirco din Costeşti, Todan din Costeşti şi Alexa Costinescul din Bărbeşti.

1648: În 22 ianuarie 1648, Coste Pitic şi socrul său, Sava, obţin întăritură domnească pentru părţile de moşie din „Pleşinţe”, cumpărate de la Ilea de Berbeşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zeleneu, moşie a căpitanului Ioniţă STRIŞCA, „34 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, protopopul Toader şi popa Gligori, 2 dascăli, Anton şi Avram palamar, 4 scutelnici ai lui Vasili STRIŞCA, Ion PINTELIICIUK, Ion NECHIFOREŢ, Onofrei SPIVAESCUL şi Vasile AVRAM, 3 văduve, Vasilica, Maria şi Acsania, 2 jidovi, David şi Haţkal, 1 ţigan, Fedor, 1 ruptaş, Ursachi, fiul protopopului, şi 19 birnici, adică: Fedor NICHIFORIUC, Andrieş PINTELIICIUK, Andronic GHIGHER, Anton GLIGORAŞ, Tănasă HARINA, Nechifor vătăman, Toader AVRAM, Vasile MACSINCO, Zaharie NIŞCIUK, Ştefan LIPCAN, Ion CORIM, Onofrei COSTENIUK, Timofti ANTONIŞCIUK, Ivan LIPCANIUK, Acsinti ZAHARIICIUK, Fodor HARINA, Ivan ŞORŞIN, Andrei HARINA şi Mihailo MOISA. / În partea de sat numită Pleşniţa, moşie a mănăstirii Suceviţa, 14 era toată suma caselor, însemnând 2 şleahtici, Ştefan SĂVĂSCUL şi Ştefan LENŢA, 1 umblător, Vasili CRASNOLUŢCHII, 1 călăraş, Andrei, 1 văduvă, Odochia, şi 9 birnici, adică: Ion DUPIAC, Ivan CUROCICA, Vasili pânzariul, Toader BERBEIRICIUC, Andrieş NICHIFORCIUC, Dănilă DRAGANCIUC, Necolai morar, Ion NICHIFORCIUC şi Ursachi sin popii lui ION.

1786: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Zeleneu, construită în 1786, reconstruită, mai întâi, în 1840, de Iordachi de FLONDOR şi dotată cu un iconostas, apoi iarăşi reconstruită în 1901, era patronată, în 1843, de familia FLONDOR, dar fără paroh, pe atunci, când avea 908 enoriaşi. În 1876, biserica avea 1.396 enoriaşi, paroh era Meliton ANTONOVICI, iar patroni bisericeşti erau Leon de VASILCO şi Leon de SAMSON. În 1907, patron bisericesc era Leon de VASILCO, paroh fiind George MUNTEAN, născut în 1851, preot din 1884, paroh din 1889, iar cantor, din 1877, Vasile AVRAM, născut în 1846.

1852: Din 1852, la Zeleneu funcţiona o şcoală cu 3 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[3].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zeleneu, comună rurală, districtul Coţman, aşezată, împrăştiat, pe malul drept al Prutului, la confluenţa lui cu pârâul Bruşniţa, între Bărbeşti şi Hliniţa, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 2,94 kmp; populaţia: 1.300 locuitori ruteni gr. or. Cuprinde, pe lângă vatra salului, cu 925 locuitori şi cătunul Pleşniţa. Este străbătută de drumul districtual Berhomet-Vijniţa, care trece Prutul peste un pod umblător; prin drumuri de ţară, comunica cu comunele vecine din districtul Storojineţ. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, zidită, la anul 1772, de boierul Ioniţă Strişca (cel care le-a dezvăluit austriecilor documente care puteau „argumenta” pretenţiile lor asupra nordului Moldovei; Strişca înseamnă… trişcă, fluier – n. n.), în posesia căruia era comuna şi la 1776. Într-un hrisov din 1691, se vorbeşte de această comună. Un acveduct, ce se află în această comună, serveşte la coborâtul lemnelor în pârâul Bruşniţa. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 299 hectare pământ arabil, 4 hectare fânaţuri, 10 hectare şi 50 ari grădini, 188 hectare imaşuri, 2 hectare pădure. Se găsesc 93 cai, 432 vite cornute, 96 oi, 261 porci şi 31 stupi. Zeleneu, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,03 kmp; populaţia: 22 locuitori izraeliţi, ruteni rom. cat. şi români greco-orientali”[4]. „Pleşniţa (Plesznitza), cătun, pendinte de comuna rurală Zeleneu, districtul Coţman. Are 375 locuitori ruteni greco-orientali”[5].

1914-1918: „Ion Creţiac a lui Mihail, născut în 1884, în Zeleneu, a fost înrolat, în 1914, în Regimentul 15 Infanterie şi a plecat în campanie. În 1915, se afla în apropierea Lublinului, unde a luat parte la un atac în contra ruşilor. Acolo ar fi murit, la 29 iulie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Creţiac, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[6]; „Alexei a lui Ioan Grindei, născut la 12 martie 1877, în Zeleneu, ar fi murit, în iulie 1915, lângă Brest-Litowsk, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Elenei Grindei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 446

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 32, 1876 p. 72, 1907 p. 151

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 247

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 161

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 77, Cernăuţi în 25 Octomvrie nou 1919, p. 4

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Aug 12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zastavna

ZASTAVNA. În 8 august 1629, Ionaşco Grozăscul de Zastavna era martor la o tranzacţie funciară în Valeva.

1637: În 4 mai 1637, Onciul Iuraşcovici obţine uric pentru „jumătate de sat Zastavna, partea de jos… cu eleşteu şi cu moară pe pârâul satului”, cumpărată cu 500 taleri de argint, de la răzeşii Toader, fiul Gaşirei, nepot Maruşcinei, Ionaşco Catraş, fiul Anghelinei, Ştefan, fiul Nastasiei, de la nepoţii lui Vasilie şi sora lui Erina, copiii lui Toma, nepoţi Nastasiei, de la Ion, Simion şi Tofana, fii lui Gheorghie, fratele lui Toma Coifescu, de la Cornea, Platon şi Greaca, nepoţii Maricinii, toţi nepoţii Maruşcinei şi strănepoţii lui Şteful Isăcescul.

1641: În iulie 1641, logofătul Gavrilaş Mateiaş cumpără, cu 120 taleri de argint, „din a patra parte de sat de Zastavna, a treia parte”, de la Toader Drăghici, ginerele lui Dumitraşco Costarga, şi de la copiii lui, Irina şi Vasilca.

1644: În 1644, Onciul Iuraşcovici, Dumitraşco din Zastavna, Iuraşco şi fratele său Nalivaicu, precum şi Grigorie Grozăvăscul, toţi din Zastavna, împart între ei părţile de moşie din Zastavna, Boianciuc şi Toutre, jumătate din Zastavna revenind fraţilor Iuraşco şi Nalivaicu, iar cealaltă jumătate, lui Grigorie Grozăvăscul. Şi tot în 1644, se aleg părţile de sat, Dumitraşco din Zastavna având, din jumătate de sat, a şasea parte, plus o moşioară de cumpărătură, din jumătate din sat, din a şasea parte, a treia parte, plus cumpărătura de la Andruşco, egală cu cealaltă cumpărătură.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… satul Zastavna, cu un heleşteu”.

1700: În 1700, Maria, fata Gafiţii, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, şi ginerele ei, căpitanul Ştefan Străşca, convin cu Gavril Miclescul şi nepot, prin mamă, lui Onciul Iuraşcovici, ca „a şesa parte din jumătate de sat de Zastavna” să-i rămână lui Gavril Miclescul.

1704: În 7 august 1704, Ileana, văduva lui Iordachi Cantacuzino, vindea lui Constantin Turcul, pentru o datorie de 260 lei bătuţi a soţului ei, „jumătate de sat Zastavna…, care jumătate de sat ne-au lăsat părinţii noştri, anume Iordachi, fost mare vistiernic”.

1709: În 21 iunie 1709, fostul mare paharnic Gavril vindea, pentru 225 lui bani gata lui Constantin Turcul jumătatea lui de sat Zastavna, „care moşie mi-a dat-o răpousatul socrul mieu, Tudosie Dubău, lui însă i-a dăruit-i moaşa sa, Cârcoaia”.

1718: În 11 decembrie 1718, Mihai Racoviţă Vodă întărea Anitimiei, văduva lui Constantin Turcul, satul Zastavna, cumpărat de la Ileana Cantacuzino şi de la Gavrilaş Miclescul, cu 260 lei bătuţi.

1727: În 18 ianuarie 1727, Grigore Ghica Vodă porunceşte postelnicului Şerban Cantacuzino, staroste de Cernăuţi, să cerceteze şi să judece cu dreptate faţă de conflictul ivit între Dumitraşco Calmuţchi şi Goeneşti „pentru nişte părţi de otcină din sat de Buenciuc şi din Toutri şi din Doroşiuţi şi din Zastavna şi Şişcăuţi”.

1731: În 31 iulie 1731, Grigore Ghica Vodă trimite pe starostele de Cernăuţi, Constantin Silion, să cerceteze conflictul dintre Sandul Nalivaico şi alţi răzeşi pentru părţi de moşii în „Tăutrea şi Boenciucul şi la Doroşăuţi şi Zăstavna”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zastavna, moşie a lui BAHMUŢCHI zet lui Gorei TURCULEŢ, „110 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Chifa, Grigoraş şi Pricopie, 2 dascăli, Ştefan MAŢCOVSKI şi Toader, 1 marchitan, Pascal, 2 văduve, PELIMĂRIŞ şi PETROAI, 16 case pustii şi 86 birnici, şi anume: Vasili PRODAN vornic, Ion morar, Ivan LAZORIUC, Petre pânzar, Hrihor PAUC, Fedor pânzar, Vasili rus, Ştefan COVRIG, Hrihor COVRIG, Curilo ŞCARCO, Dumitru CULIŞER, Fedor PÂRZUC, Mihailo bejenar, Onofrei CIMPOEŞ, Timco ŞĂPCIUC, Mihailo PRISĂJNII, Iacob IAŢCO, Vasili pânzar, Alecsa PAIZUC, Fodor HOLODII, Pavlo HARILOVSKI, Echim HAVRILOVSKI, Hrihor LUCHIANIUC, Dumitru BUINOVSKI, Ostaf zet ego, Iurco JUCOVSKI, Vasili CHISĂLIŢĂ, Andrei RUDEI, Onofrei ZAPALANIUC, Semen CHISĂLIŢĂ, Vasili DRONIUC, Hrihor CHISĂLIŢĂ, Maftei CUCIURIVII, Alecsa CĂZACUL, Ivan IUSÂPENCO, Vasili LUCHIANCIUK, Vasili CUCERAVII, Ştefan zet ACSENTII, Mihailo ACSENTII, Andrieş IURIICIUK, Dumitraşco BĂRBIICIUK, Ostafi HOLII, Necolai sin IURII, Dumitru zet BĂRBĂCAR, Hrihor CUCIRAVII, Dumitru PREDOLOB, Semen zet MĂZĂRIŞ, Andrei HNIŞ, Hrihor CEPELI, Alecsa GOSPODAR, Ştefan HUŢULIAC, Alecsa HUŢULIAC, Ion CANTEMIR, Iacob CURILIAC, Gavril ŢURCAN, Hrihor nepot ŢURCAN, Ştefan IOSIPENCO, Dumitraş CHIRILUŞ, Ivan nepot HUŢULUI, Andrei ŢINEVSKI, Dănilă ŢINEVSKI, Iacob nepot HUŢULUI, Dumitru ŢINEVSKI, Necolai nepot HUŢULUI, Simion ARBURE, Dumitru HARAC, Petre ŢILIP, Simion zet CHIRILIUC, Ion PÂNTELEICIUK, Ion COLESNIC, Timco văcar, Mihălachi ŢURCAN, Andrieş CHIRILCIUC, Ion ŢURCAN, Toader ŢURCAN, Anton DĂMIAN, Iacob MARINIUK, Ursachi dejmar, Simion zet ego, Ion GEORGII, Petro PRIŞCO, Ion BRIŞCO, Ivan BORDIAN, Pilip rus, Iacob SFINTUN şi Fedor BOIKO. / În epoca Bucovinei istorice, Zastavna devine un important centru economic, datorită evreilor. Marcu şi Max Fischer aveau, la Zastavna, o fabrică de zahăr, o alta de băuturi alcoolice, o moară cu motor cu aburi. Hersch Weissglas şi fiul său, Siegmund Weissglas, stăpâneau întinse moşii în Zastavna şi în Vilauce, moştenite, ulterior, de Nora Gutherz. Alţi evrei din Zastavna, cu mari proprietăţi funciare au fost Mordko Korn, proprietar în Şipeniţ şi în Dracineţ, Janku Fisher, Bernhard Korn, Leon Korn, Simche Bartfeld, Aron Hager şi Mendl Jekeles.

1786: Din 1786, la Zastavna funcţiona o şcoală moldovenească trivială, cu 6 clase[2].

1838: În lista elevilor care au absolvit Academia cezaro-crăiască de Inginerie Militară din Viena, se află şi ofiţeri-ingineri austrieci născuţi în Bucovina. Printre ei, şi armeanul „Johann von Wartereseiewicz, născut în 1 septembrie 1828, la Zastavna, în Bucovina. Tatăl este mare proprietar de pământ (armean). A absolvit în 22 septembrie 1845, când a fost repartizat, cu grad de locotenent, în Regimentul Nr. 10 Husari Preuszen. A renunţat la cariera militară şi la gradul de locotenent în 1846”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoriuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[4].

1898: Biserica Sfântului Nicolai din Zastavna a fost construită în 1898, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 1.767 enoriaşi, dar fără paroh, postul fiind vacant, patron bisericesc fiind Wartan WARTARASIEWICZ. În 1876, patron bisericesc era Severin de WARTARASIEWICZ, păstor celor 2.726 enoriaşi fiindu-le parohul Titus TOMIUC. În 1907, patroni bisericeşti erau evreii Mortko KORN şi Hersch WEISSGLAS, paroh fiind Cornel NICOROVICI, născut în 1838, preot din 1863, paroh din 1865, iar cantor, din 1904, Mihail DZIUBEK, născut în 1880.

1899: „Numiri, în ceea ce privește judecătorii regionali: Cu privire la judecătorii regionali în calitate de judecător de district: Julian Curkowski, din Sadagura, în Zastavna”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zastavna, târguleţ, aşezat, în masă compactă, între 3 iazuri, alimentate d e pârâul Verbovschi. Suprafaţa: 19,15 kmp; populaţia: 4.000 locuitori, de naţionalitate aproape exclusiv ruteană; sunt şi puţini germani, poloni şi izraeliţi; religia, în majoritate, greco-orientală. Este străbătut de şoseaua districtuală Cuciur Mic – Zaleszczyk, din care se bifurcă, puţin mai la nord, o altă şosea, aşa numită Zastavna – Toutri. E reşedinţa unei judecătorii şi percepţii de ocol; are un oficiu poştal; o şcoală populară, cu 4 clase, care purta numele de „Moldovenească”, fondată pe la 1786, pe când localitatea era centru de district. Are o biserică greco-orientală parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, una romano-catolică şi alta greco-catolică. La 1776, era sat aparţiitor camăraşului Mihalachi Begnischi. Încă pe la 1766, această localitate a fost invadată de refugiaţi galiţieni, care au cotropit, pe cât se pare, populaţia băştinaşă de acolo. La 1739, a staţionat aci generalul rus Münich, cu armata sa, trecând în expediţie spre Moldova şi făcînd rechiziţiuni împilătoare prin întreaga regiune. Se găseşte aci o mare fabrică de spirt. Populaţia se ocupă cu agricultura, prăsila de vite, pescăria şi, în parte, cu negoţul, având şi începuturi de industrie casnică. Posedă 3.206 hectare pământ arabil, 207 hectare fânaţuri, 30 hectare grădini, 1 hectar 50 ari vii, 58 hectare imaşuri, 13 hectare poieni, 134 hectare heleşteie, bălţi, mlaştini. Se găsesc 256 cai, 570 vite cornute, 198 oi, 181 porci, 65 stupi. Zastavna, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 18,42 kmp; populaţia: 263 locuitori, poloni, ruteni şi izraeliţi; rutenii sunt parte gr. or., parte gr. cat. Pe lângă moşia Zastavna propriu-zisă, cuprinde şi târlele: Persoliwka, Równina, Sapigora, Serednyj Tik”[6].

1914-1918: „Dumitru a lui Vasile Dronec, născut în Zastavna, la 1 iunie 1877, a plecat la război şi, ajungând în captivitate la moscali, să fi murit într-un spital din Portova, Rusia, în anul 1916. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Dronec, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7]; „Maria a lui Vasili Michailiuc, născută în Zastavna, la 30 martie 1909 stil nou, să fi murit în luna lui martie 1915, în Zastavna, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ştefan Michailiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8]; „Vasile a lui Mihai Isopescu, născut în Zastavna, la 31 august 1888, înrolat, la 1 august 1914, în armata austriacă, şi lipseşte, din ziua plecării sale, în august 1914, orice o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Isopescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9]; „Ioan a lui Vasile Paziuc, născut în Zastavna, la 27 februarie 1880, a plecat, în 1 august 1914, la război şi ar fi căzut în luptele de la Bolovce, Galiţia, la un atac cu baioneta, în toamna anului 1914. Până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Alexandrei Paziuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut; Ioan a lui Vasile Barabaşciuc, născut în Zastavna, la 9 septembrie 1885, a plecat, în 1 august 1914, şi ar fi căzut în lupta de la Nicolaico, Galiţia, în toamna anului 1914, în luna septembrie, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariţei Barabaşciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[10].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[11]: La judecătoria Zastavna – Smereczynski Vladimir, judecător cu rangul IX; Ţimpău Mihail, judecător de district la tribunalul Suceava, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII; Drach Friedrich, judecător de district la judecătoria Gura-Homorului, consilier cu rangul VII; Goldschlag Maximilian, ascultant[12] la tribunalul Suceava, judecător cu rangul IX; Dr. Kwiatkowski Iosif, ascultant la tribunalul Cernăuţi, judecător cu rangul IX; Wihard Franz, judecător la judecătoria Zastavna, judecător de district cu rangul VIII. Sunt transferaţi la Judecătoria Cernăuţi Iosefovicz Kajetan, pretor la judecătoria Zastavna, consilier de tribunal cu rangul VII, iar la Judecătoria Sadagura, Dr. Rubel Iacob, judecător la judecătoria Zastavna, pretor cu rangul VIII.

1919: Comisiunea agrară de ocol Zastavna: / Preşedinte: Mihail Ţimpău, consilier de tribunal şi şef al ocolului judecătoresc, Zastavna. / Locţiitor: Vladimir Smerecinschi, judecător, Zastavna. / Reprezentantul Administraţiei: Vladimir Iliuţ, prefect, Zastavna. / Locţiitor: Ion Rapf, concepist, Zastavna. / Reprezentantul Băncii regionale: Leon Onciul, agricultor, Cuciurul Mic. / Locţiitor: Petre Zeman, agricultor, Horoşăuţi. / Expert agricol: Gheorghe Dracinschi, învăţător, Tăuteni. / Locţiitor: Onufrei Mihaiciuc, agricultor, Vadu-Nistrului. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Mihail Romaşcan, proprietar, Pohorlăuţi. / Locţiitor: Julian Balasinovici, proprietar mare, Zastavna. / Inginer hotarnic: Josef Stadler, inginer hotarnic superior, Zastavna. / Locţiitor: Vinzenz Eckel, inginer, Cernăuţi. / Reprezentanţi al ţăranilor: Dumitraş Semeniuc, agricultor, Zastavna; Dumitru Onofrei Ostapovici, agricultor, Zastavna. / Locţiitori: Mihai Jon Cabiuc, agricultor, Zastavna; Jurchif Tvardovschi, agricultor, Zastavna[13].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs numai cârciumarii renumiţi ai Bucovinei. În districtul Zastavna, cârciumarii Süssie Fischer şi Isidor Linker din Zastavna şi Munisch Wacher din Cincău contribuiau la sporirea dragostei pentru România Mare, având de partea lor, în acest avânt fără de asemuire, pe primarul din Cuciurul-Mic Jacov Burda, pe comisarul gărzii financiare Carol Swoboda, pe secretarul districtual Xaver Botuszanski, pe administratorul de percepţie Emil Schneider şi pe primarul din Vasilău Julian Balasinowicz[14].

1943: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[15]: Bobeanu Olimpia, comuna Zastavna, judeţul Cernăuţi, media 8,37”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 440

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 32, 1876 p. 85, 1907 p. 92

[3] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Verordnungsblatt des k. k. Justizministeriums, XV. Jahrgang 1899, Wien 1899, pp. 255, 256

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 247

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 10, Cernăuţi 22 martie nou 1921, pp. 112-117

[11] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[12] În textele anterioare, „ascultant” este trecut „auscultant”, dovadă a cunoaşterii precare a limbii române de către „unioniştii” bucovineni

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[15] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Aug 12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zamostie

Gheorghiu: Munteni bucovineni

ZAMOSTIE. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 23-a biserică, la Zamostie, cu popă”.

1680: În 1 aprilie 1680, când Grozava, fata lui Isac de Sinehău, văduva lui Constantin Cocoranul, determină împărţirea moştenirii rămase după soţul ei, cumnaţii ei, Miron Cucoranul, Vasile Căzăcescul, Tudosie Ţintă, Costaşco căpitanul Turculeţu şi Trinca, le revene „a patra parte din sat din Zamostie”.

1764: În 1 aprilie 1764, Miron Cuparenco dă copiilor săi, Vasile şi Maria, „a opta parte la Zamostie în ţănutul Cernăuţilor”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zamostie, moşie răzeşească, „30 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Gligore, 1 dascăl, Gligoraş, 6 şleahtici, Alecsandru COSTRĂŞ căpitan, Sârghie PREIROSUL, Pintelei ONCIUL ruptaş, Ion ONCIUL ruptaş, Ştefan DRACINSCHI şliahte şi Vasili nepot ONCIUL şliahte, 3 argaţi, Chirilă CHIFOC şi Nicolai ŞANDRO, argaţi ai lui Sârghie PREIROSUL, şi Andrei CHIFEI, argatul lui Alecsandru COSTRĂŞ, 3 jidovi, Nahta, Peisa şi Herşko, şi 16 birnici, adică: Mihail ungurian, Vasilie COŞMAN, Hrihor PRIMA, Mihail CHIFIC, Ivan ŞTEFAN, Hrihor brat ego, Iacob brat ego, Alecsa PALIDĂCIOC, Ştefan sin DĂNILĂ, Matei VARENCO, Simion rotar, Ivan BĂLAN, Macovei BOECIOC, Andrei strugar, Vasili ungurian şi Vasili COŞFRU.

1783: În 24 martie 1783, stăpâni declaraţi ai celor trei părţi egale ale satului Zamostie erau schitul Zamostie, Gherman şi Ţintă, care vor lăsa partea lor lui Serghie, Vasile, Sandul, Gavril şi Miron Grierosul, precum şi lui Gligori Roschip şi lui Vasilie Onciul, împreună cu Ţintenii, a treia parte a satului Zamostie aparţinând lui Gheorghiţă Onciul, care va fi moştenit de Pintilie, Ion, Mihalachi şi Vasile Onciul, precum şi de Alexandru Costriş.

1790: În 22 iunie 1790, Mihalache Onciul dăruieşte nepotului său, Vasile Mihailuc, un odgon de moşia Zamostea, martori fiind Vasile Chirste mazil, Ioan Peletiuc mazil, Sandu Racoce răzeş şi Sandu Zavialeţ răzeş.

1796: În 25 mai 1796, Ion Onciul dăruia fetei lui, Aniţa, jupâneasa lui Mihalachi Răut, partea ei din Zamostie şi Vilauce, Mihalachi Răut arendând, în 14 iunie 1796, pe zece ani, şi vadul de moară, cu vatră de eleşteu, al lui Ştefan Grierosul. Nicolai von Aivas va cumpăra, începând din 25 iulie 1796, părţi de moşie din Zamostie de la Ioniţă, fiul lui Constantin Humă, Safta, sora lui Ioniţă Humă, Ioniţă, fiul lui Negoiţă Cerne, Manole Mihovan şi Vasile Zavialeţ, şi de la Vasilaş şi Vasile Draghinda.

1797: Alte părţi de sat aveau să fie vândute lui Andrei Gafenco, cel care arendează, în 9 martie 1797, moşia din Zamoste a lui Ion Onciul şi care va cumpăra de la copiii lui Ştefan Draghinda, care moşteneau o parte din moşia Onciuleştilor, de pe bunica lor, Sanda.

1861: Din 1861, la Zamostie funcţiona o şcoală cu 3 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[3].

1888: În toamna anului 1888, „biserica ortodox-orientală din Zamosti a ars cu totul. Focul s-a iscat în lăuntrul bisericii”[4].

1904: Actuala biserică a fost construită, în locul celei căzute pradă focului, 1904. În 1843, vechea biserică era frecventată de 1.002 enoriaşi, paroh fiind Andrei CHIBICI, iar patron bisericesc, Ioan de GAFENCO. În 1876, patronatul bisericesc fusese moştenit de Andrei de GAFENCO, păstorul celor 1.202 enoriaşi fiind parohul Dimitrie ILASIEVICI. În 1907, patron al bisericii devenise Roman FREITAG, paroh era Vasile VOLOŞENKO, născut în 1872, preot din 1897, paroh din 1903, iar cantor, din 1904, Ilarion VLAD, născut în 1866.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zamostia (Zamostie), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul Pisariv, afluent al Hlibiciocului, între Vilaucea, la sud-vest, şi Carapciu pe Ceremuş, la est. Suprafaţa: 21,61 kmp; populaţia: 1.447 locuitori ruteni gr. or. şi puţini izraeliţi. Este unită cu Vaşcăuţi şi cu Carapciu pe Ceremuş prin bune drumuri comunale; iar prin drumuri de ţară, cu Vilaucea, precum şi, mai de-a dreptul, cu Carapciu pe Ceremuş. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, care a fost, odată, a schitului Zamostia. Această comună este menţionată într-un hrisov din decembrie 1433, al lui Ştefan Vodă. La 1776, era împărţită în trei părţi, dintre care două erau în stăpânirea lui Alexandru Costreş. Între Zamostia şi comuna învecinată, Vilaucea, se întindea o parte din aşa numitul „Codrul Bucovinean”, ce forma aci o zonă neutră, între teritoriul Moldovei Vechi şi al Poloniei de pe atunci. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.066 hectare pământ arabil, 119 hectare fânaţuri, 18 hectare 50 ari grădini, 57 hectare imaşuri, 840 hectare păduri. Se găsesc 112 cai, 436 vite cornute, 57 oi, 350 porci, 13 stupi. Zamostia, schit, fondat, după cum ne spune un hrisov din decembrie 1723, al domnului Moldovei, Mihai Racoviţă, de către starostele Cernăuţului, Dumitru Pîru, şi dăruit de către mazilii zamosteni Gheorghiţă Onciul, Dumitraş Gafencu, Toader al lui Grigoraş Costea, Ioniţă – ginerele lui Neculae al lui Miron Cuparenco, Ilie Ţintă, Tănase Ţintă şi Enache Herăscu. La aceste danii, s-a mai adăugat, la 1726, şi un teren lângă satul Vilaucea, dăruit de Maria Cernauşca. Cu prilejul secularizării mănăstirilor, de către austrieci, a fost desfiinţat şi acest schit (1784) şi averile sale încorporate fondului religionar bucovinean”[5].

1941: „Clem Nicolae, din com. Zamostea, jud. Storojineţ, „ca funcţionar al regimului sovietic, a persecutat populaţiunea română, luând cu forţa pământul şi casa unora şi evacuând din casă pe preotul comunei, iar cu ocazia recensământului, ce s-a făcut de ruşi, a refuzat să înscrie ca români pe aeei ce se declarau ca atare şi a făcut, în acest timp, propagandă comunistă şi anti-religioasă”[6].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Scraba Ipolit, comuna Zamostea, jud. Storojineţ, media. 7.00”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 449

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 96, 1907 p. 60

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 19, 15 octombrie 1888, p. 12

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 246

[6] Monitorul Oficial, nr. 170 din 24 iulie 1942, pp. 6188-6192

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Aug 12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zadobriuca

Gheorghiu: Ţărani bucovineni sau La sfat în pragul casei

ZADOBRIUCA. În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Alexandra visterniceasa a fost… satul Zadobruca cu două heleşteie”.

1730: În 1730, Iordachi Cantacuzino dăruia fetei sale, Balaşa, jupâneasa lui Aristarh Hrisoscoleu vel comis, „satul Zadubreuca”.

1766: În 5 mai 1766, când se stabileşte hotarul dinspre Şirăuţi, Zadobriuca era „moşia du-sale Iordache Hrisosculeu” (Petrino) fost mare ban.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Zadobriuca, moşie răzăşească, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Ion, 1 jidov, Leizer, 3 văduve, Maria, Nastasa şi Maria, 4 case pustii şi 21 birnici, şi anume: Toader vornic, Ion croitor, Simion croitor, Grigoraş, Andrei MORĂRAŞ, Ivan CĂZACU, Vasile IRIMIŢĂ, Anton, Toader sin ANTON, Ion, Tănasă sin Ion, Gavril DRUMNIAC, Iacob ANDRUSCIAK, Ivan ANDRSCIAK, Vasile cojocar, Tănasă morar, Toader POHORILĂ, Alecsa TIHOMI, Hrihor sin CRAINIC şi Tănasă sin ANDREI.

1782: În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Zadobreuca.

1800: În 23 aprilie 1800, fiul lui Nicolae Roset, Iordachi, arendează Zadobriuca, pe 10 ani, baronului Cavallar, dar Nicolae Roset face un schimb de moşii, în 4 iunie 1805, şi Zadobriuca ajunge în proprietatea lui Theodor von Mustaţă.

1864: Din 1864, la Zadobriuca funcţiona o şcoală cu 2 clase[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[3].

1906: Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Zadobriuca a fost construită în 1906, pe locul unei bisericuţe vechi, care avea, în 1843, 602 enoriaşi, păstoriţi de parohul Grigorie ANDRIICIUC, patron bisericesc fiind Ioan de MUSTATZA. În 1876, biserica avea 872 enoriaşi, patron era Cajetan von LUKASIEWICZ, paroh fiind Alexandru ALEXIEVICI. În 1907, patron al bisericii era evreul Kisiel SOKAL, paroh fiind Dimitrie DROBOT, născut în 1862, preot din 1886, paroh din 1903, iar cantor, din 1899, Alexie IEREMICIUC, născut în 1862.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zadobriuca (Zadobrówka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe partea stângă a pârâului Cuciur, care de aici, încolo, se numeşte Zadobriuca, la nord de Sadagura. Suprafaţa: 9,10 kmp; populaţia: 889 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este situat lângă drumul principal Sadagura-Cernăuţi, care se uneşte, nu departe de comună, cu cel de la Riskupie. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, zidită la 1765. Această comună aparţinea, la 1776, marelui vistiernic Nicolae Ruset. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 707 hectare pămînt arabil, 186 hectare fânaţuri, 5 hectare grădini, 87 hectare imaşuri, 10 hectare păduri şi 15 hectare heleşteie. Se găsesc 38 cai, 203 vite cornute, 150 oi, 64 porci. Zadobriuca, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 3,36 kmp; populaţia: 44 locuitori, în majoritate poloni, restul ruteni şi izraeliţi. Zadobriuca, pârâu, afluent, pe stânga, al Prutului, care ia naştere din împreunarea cu pârâiaşul Cuciur, mai jos de satul Cuciur Mic, districtul Cernăuţi, şi se varsă în Prut, la târguleţul Sadagura, unindu-şi gura cu cea a pârâului Şubraneţ”[4].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 401

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 17, 1876 p. 28, 1907 p. 60

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 245

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Aug 12

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Zahareşti

ZAHAREŞTI. Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”. Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.

1577: Peste vreun secol şi jumătate de tăcere, în cancelaria domnească se rosteşte doar numele Zahareştilor, care, în 6 aprilie 1577, sunt întăriţi vornicului Ion Hâra (ctitorul bisericii), care moare în mai puţin de un an, satul fiind moştenit, în părţi egale fetelor lui, Marica şi Aniţa.

1646: „Din anul 1646, Iulie 10, ne-a rămasu unu actu de împăcare, scris de însăși mâna Mitropolitului Varlaam, care act, fiind important din mai multe puncte de vedere , îl reproducemu aci, precum urmează[1]: „Varlaam, Arhiepiscop și mitropolitu Suceaskii, scriem și dăm știre, cu această scrisoarere a noastră, cum s-au pârât, de față înaintea Mărirei sale, lui vodă, Safta, femeia lui Dumintrașco Șeptelici, cu Ștefan Murguleț, ginerele lui Dumitrașco Șeptelici, pentru o parte de ocină, din sat din Zaharești, care parte a zis Safta, înaintea Mărirei sale, că a dat-o Dumitrașco Șeptelici, la boala lui, unei cucoane mai mici, ce-a făcut, mai apoi, cu dânsa, iară Zlata fata lui cea cu femeia cea dintâi, care este după Ștefan Murguleț, să n-aibă treabă într-acea parte de ocină, și a zis că are și martori, pe un preot, care a fost duhovnicul lui Dumitrașco, și pe alţi săteni, care au fost acolo, de s-au prilegit, Măria sa Vodă i-a trimis la noi, să-și aducă Safta acei martori, și duhovnicul acela, cum vor mărturisi ei cu sufletele sale, și a adus Safta duhovnicul și acei oameni, ce s-au prilegit acolo, înaintea noastră, de au mărturisit cum a fost dat Dumitrașco Șeptelici, la boala lui, acea parte de ocină acelei cucoane mai mici, ce a făcut-o cu femeia aceasta d-apoi cu Safta, și au fost făcut și zapis, iară dacă a poruncit de a venit și Zlata, fata cea mai mare, femeia lui Ștefan Murguleț, iară Dumitrașco a luat zapisul acela și l-a rupt, și a socotit să fie acea parte din Zaharești și pe aiurea pe unde vor fi ocine amândurora, să le țină frățește, într-aceasta, zicu, chip au mărturisit martorii, că a lăsat Dumitrașco cu limbă de moarte, văzând și Safta mărturisind acei matori așa, s-a tocmit cu surorile ce pe unde va fi și acea parte din Zaharești, să țină frățește Zlata și cu soră-sa, și și-au făcut zapis una alteia, zicu, ca să nu mai pârască, pentru aceea le-am făcut și noi, de la noi, această scrisoare a noastră, ca să nu mai scornească pâră sau să se mai pârască, ci să le fie lor această scrisoare de credință, de aceasta screm și dăm știre, pis u metropolie (scrisu în mitropolie) miasiul i (luna Iulie 10) vtt. 7154 / Az (eu) Varlaam metropolit”[2].

1667: Marica era căsătorită cu Gheorghe Cărcu, cu care avea trei băieţi, Gheorghe, Vasăle şi Costin Cărcu, moştenitori ai jumătăţii de sat, cuvenită părinţilor lor. În 12 aprilie 1667, Măricuţa, jupâneasa lui Cârcu cel Bătrân, fata lui Toader Murguleţ, şi cu copiii ei, Neculai Cârcu şi Nastasia, jupâneasa postelnicului Eni Ţica, se judecau cu Tudosie Dubău pentru părţi de moşie în Părhăuţi şi în Zahareşti.

1687: Aniţa era jupâneasa lui Grigoraş Şeptilici, boier mare şi cu moşii întinse, inclusiv în Horodniceni, Litenii Bucovinei şi în coasta Sucevei, iar copiii lor, Ion, Ilie şi Sandul Şeptilici, vor vinde o jumătate din partea de sat moştenită, în 1687, lui Tudosie Dubău.

1765: La Zahareşti, proprietate, din 5 august 1765, a fraţilor Sandul şi Gavril Miclescul, urmaşi, prin părintele lor, Gavril Miclescul, ai lui Tudosie Dubău, dar în veşnică dispută cu Petrea Cheşcu, care „le furase satul”, apoi, din 6 aprilie 1779, proprietate a boierului Lupu Kostaki (Conachi, în alte documente), vin mulţi emigranţi transilvăneni, urmaşii unora dintre aceşti purtând, astăzi, numele satului de origine şi nu cel al străbunului deja uitat: Simeon BURCIU (Rodna, 1768), Ilie TURCĂ (Bungard, 1738), Andrei BORŞAN (Ilva Mare, 1763), preotul Ilie POP (Bârgău, 1776), Pintilei TÂRNOVAN (Logig, 1777), Ioan NICĂ (Chintelec, 1776), Petru PUFRA (Rondola, 1774), Ştefan MOLDOVAN (Şieuţ, 1746), Vasile MOROŞAN (Borş, 1774), Gheorghe CHISTEA (Rodna, 1777), Dănilă COCA (Maier, 1767), Vaşcu RUSU (Băiţa, 1776), Ioan BLAGA (Băiţa, 1776), Ioan PINTIC (Pintic, 1777), Iacob BALAŞ (Topliţa, 1762), preotul Ion POPA (Zagra, 1777), Dumitru BÂRSA (Bârsău, 1776), diaconul Ioan DASCĂL (Ticuş, 1777), Simion BORDEAN (Ruşii de Sus, 1778), Petru CORDICAN (Ruşii de Sus, 1777), Lupu GHIRLEŞAN (Şărioara, 1778), Mariauţă SABU (Ghinda, 1778), Ursu MOLDOVAN (Chintelec, 1777), Vasile MOROŞAN (St. Martin, 1770), Toma CERGHIZAN (Cerghid, 1771), Ioan SUZ (Leschia, 1770), Octav MOLDOVAN (Cosma, 1777), Procopie MOLDOVAN (Secula, 1776), Ioan FILIP (Serghid, 1774), Ion DIAC (Mocin-Cluj, 1778), Lupu ARDELEAN (Ghiriş-Cluj, 1778).

1863: După cum povesteşte I.G. Sbiera, fratele său, Niculai, a fost numit preot, la Zahareşti, în 1863 şi, cum biserica satului însemna prima lui parohie, Niculai Sbiera, ulterior preot la Solca, apoi la Cernăuţi, s-a străduit, cu zel şi însufleţire, „să lumineze pre poporeni la toate prilejurile binevenite, precum asupra datorinţelor religioase şi morale, aşa şi asupra condiţiunilor unui trai bun şi cu ticnă aice, pe pământ. Pe timpurile acelea, referinţele (raporturile) cam triste, de odinioară, dintre foştii clăcaşi şi stăpânul moşiei nu erau încă pe deplin schimbate, şterse şi uitate; tot mai reînviau, din când în când, deşi acum sub alte forme… / Fratele meu căuta să împace şi să armonizeze interesele micului agricultor cu ale marelui proprietar, trăind în cea mai bună înţelegere cu ambele părţi”, Niculai Sbiera fiind cel care, prin exemplul personal, avea să-i înveţe pe zahareşteni cum să folosească gunoiul de grajd pentru fertilizarea arăturilor. Şi a izbutit abia după ce a cedat pământurile bune parohiale, la schimb cu nişte terenuri sterpe, dar care, îngrăşate cu gunoi, au dat, în acei ani, recolte mai bune şi decât cele de pe cele mai roditoare pământuri”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[3].

1883: Şcoala din Zahareşti „se deschise, în anul 1883, cu o clasă. După ce s-a produs un număr oarecare de cărturari agricultori, s-a înfiinţat în sat, în anul 1896, şi un cabinet de lectură, sub numele de „Cloşca”, cooperând la aceasta cu îndemnuri şi fiul parohului (Niculai Sbiera), Ioniţă” [4].

1895: Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.

1904: „Sara spre Zahareşti, pe cărăruşi pline de lepădături, pe drumuri largi, pe cărări rupte, cleioase, prin hârtopuri în care pocnesc roatele. Dealuri se suie şi se coboară timp de peste un ceas în fiorul de frig al nopţii ce se apropie. De pe o culme se văd trei sate: Stupca, Stroieştii şi Zahareştii. La acesta din urmă se ajunge prin coclaurile unui drum săpat. În mijlocul unui sat românesc, o biserică, făcută de urmaşii lui Hâra, credinciosul boier din restriştea lui Petru Rareş. Unul dintre dânşii e chiar îngropat în bisericuţa pătrată, care poartă pe uşa săpată nedibaci două scuturi cu stemă boierească, un X şi ceva ca nişte foarfeci. O femeie cu picioarele goale, înfăşurată într-un mare cojoc, câţiva copii foarte sfioşi stau cu noi în biserica luminată slab de o făclie. / Oamenii mi se par mai îngroziţi decât la noi, muţi, înfricoşaţi de această cârmuire care nu-i iubeşte şi nu-i înţelege, de cârmuirea cea brutală, dispreţuitoare, a „neamurilor”, a „Nemţilor”. Satul e mai bun decât cele de mijloc de la noi, curţile nu sunt pietruite, nici îngrijite, casele nu stau în rând, ci între ele şerpuiesc drumuri noroioase. Şcoala e o baracă joasă, scundă, umedă, unde va fi dascăl cine ştie ce străin: polon, german, evreu, cine ştie ce Român smuls din neamul său”[5].

1905: În 1905, „au plecat în America o ceată de gospodari din satul Zahareşti… Cei mai mulţi şi-au găsit de lucru la tren, în târgul Montreal din Canada. Lucrează câte zece ceasuri pe zi… / Zahareştenii nu erau deprinşi cu lucrul aşa de greu şi mulţi s-au îmbolnăvit din pricina asta. Mai slab decât toţi era George a lui Toader Gramadă, care, poate din pricina lucrului celui greu, a gogit o bună bucată de vreme, până ce şi-a dat sufletul… / Un flăcău tot din Zahareşti, cu numele Alexandru Bandol, a picat, într-o Duminecă din toamna aceasta, de pe maşina trenului şi a fost sfâşiat în Bucăţi”[6].

1905: „Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.

1907: În Biroul comitetului districtual al Sucevei activa, ca secretar II, Eugen Turturean din Zaharești[7]. Postul de învățător, însă, nu era ocupat[8].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[9], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la zahareştenii Raveca TOMOIAGA (21 ani în 1908), Maria PUŞCAŞ (19 ani în 1908), Eugen AVRAM (învăţător superior, 40 ani în 1907) şi Natalia AVRAM (soţia învăţătorului, 36 ani în 1907).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Zahareşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată la confluenţa celor două pâraie, afluente ale Hraniţei, Treparu şi Pripasna. Suprafaţa: 10,30 kmp; populaţia: 901 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de câmp este legata cu comunele învecinătoare, Stroeşti şi Liteni, precum şi cu drumul districtual Suceava-Gurahumora. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, doar vreo 30 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Dumitru”, ce ţine de biserica filială din Liteni şi satul Buneşti. La 1542, boerul Nicoară Crovici, pârcălabul Hotinului, a zidit aci o biserică de piatră. La 1776, era proprietatea vornicului Costache Lupu. Populaţia, formată din locuitori originari, peste care a venit, mai târziu, o colonie de români transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 912 hectare pământ arabil, 118 hectare fânaţuri, 5 hectare 50 ari grădini, 35 hectare imaşuri, 1 hectar 50 ari heleşteie. Se găsesc 30 cai, 362 vite cornute, 678 oi, 185 porci şi 16 stupi. Zahareşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 3,62 kmp.; populaţia: 17 locuitori, dintre cari 9 izraeliţi şi 8 români greco-orientali. Depindea, odată, de comuna Zahareşti, cu care, la 1756, era în stăpânirea vornicului Costache Lupu”[10].

1910: În 1910, despre deja uitatul binefăcător al Bucovinei, a scris, cu durere şi revoltă, Ion Grămadă, zahareşteanul care avea să sfârşească drept Erou al Bucovinei şi să fie, ulterior, uitat, ca şi celălalt „martir uitat de neamul nostru, Grigore Filimon, înfiinţătorul băncilor rurale de la noi, din ţară. / Am mers la deal (prin cimitirul din Cernăuţi, în noaptea de Înviere, în căutarea mormântului lui Filimon), ne-am întors iarăşi la vale, cetind la zarea lumânărilor toate inscripţiile de pe cruci, şterse de ploi şi de soare, că doară vom da de numele Filimon, dar numai cu greu am aflat mormântul lui. / Doamne, ce mormânt! Aproape una cu pământul şi, deasupra, iarbă şi buruene dese, iar la cap o cruciţă de lemn, pe care cu greu puteai descifra inscripţia ruginită. Pumnul măcar are un monument, Filimon, însă, nimică! Şi doară s-au strâns bani în numele lui, s-au făcut colecte pentru o cruce… / Îndureraţi, am început cu toţii să plivim iarba, să smulgem buruenile una câte una şi, apoi, i-am înfipt şi lui lumânări în ţărâna mormântului, căci vezi, sărmane Filimon, tu n-ai neamuri pe aici, care să-şi aducă aminte de tine; tu ai fost un biet fecior de ţăran din ţinutul Sucevei şi, de aceea, „Domnii” au uitat astăzi de tine; tu de mic te-ai luptat cu nevoia şi cu sărăcia ca să ajungi, vreodată, la liman mai liniştit, dar nu ţi-a fost scris să-ţi vezi visul cu ochii, căci, din pricina durerilor şi sărăciei neamului nostru, ai uitat de sărăcia ta proprie şi ai alergat, zi şi noapte, flămând şi însetat, în trăsură şi cu bicicleta, din sat în sat, pe ploaie şi pe vânt, pe arşiţa dogoritoare a soarelui şi pe geruri cumplite, ca să faci bănci rurale, să scapi ţărănimea noastră din robia economică, până ce ai căzut înfrânt şi istovit de puteri. Prea a fost grea sarcina asta pentru tine! / Acum te-ai liniştit şi tu, cel vecinic neobosit, tu care n-ai ştiut ce-i odihna şi somnul, nici traiul cel bun şi ticnit; care ai tremurat, totdeauna, cu gândul la ziua de mâine şi n-ai avut parte de bucuriile din familie, căci familia ţi-a fost tot neamul nostru oropsit, pe care ai voit să-l ridici din nevoi. / Dormi liniştit, sărmane visător, măcar tinerimea de nu te-ar uita, cel puţin o dată pe an, ci să-ţi aprindă, din când în când, o candelă care să-ţi lumineze întunericul din cimitir”. / Parcă ar fi vorbit despre posteritatea sa Eroul Bucovinei, o posteritate la fel de vrăjmaşă şi de nerecunoscătoare, care avea să-l ignore, vreme de aproape un secol, pe Doctorul în Istorie şi pe marele scriitor bucovinean Ion Grămadă, cel născut la Zahareşti, în 3 ianuarie 1886, mort pentru Întregirea Neamului Românesc, la Cireşoaia, în 27 August 1917.

5/18 septembrie 1917: „Vrednic de însemnat este numele tânărului profesor şi publicist bucovinean Dimitrie Marmeliuc, sublocotenent în Armata Română. Abia ieşit din şcoala de ofiţeri de la Botoşani, pe care a terminat-o acum câteva luni, acest brav fiu al Bucovinei, care se află rănit într-un spital de lângă front, a fost decorat de M. S. Regele, cu mâna sa, cu ordinul Mihai Viteazul, pentru eroismul cu care a luptat în cumplita şi glorioasa zi de 6/19 august. Dimitrie Marmeliuc este fiu de ţăran român, din comuna Zahareşti, judeţul Suceava (din Liteni-Moara – n.n.). Păcat numai că poartă, la sfârşitul numelui, o coadă ruteană, după cum o fac, de altfel, o mulţime de români intelectuali din frumoasa noastră Bucovină, fără să-şi dea seama cât de supărător este acest lucru pentru oricare român adevărat, mai ales acum, în România Mare!”[11].

12/25 septembrie 1917: „Ion Grămadă, fiu de ţăran din satul bucovinean Zahareşti, ofiţer voluntar în Armata Română, scriitor de frunte şi bun cunoscător al trecutului neamului nostru, a murit moarte de erou pe Valea Trotuşului, luptând pentru realizarea idealului naţional. El a fost un bun profesor al liceului din Cernăuţi; vorbea frumos şi cu căldură; iubit şi mult apreciat de elevii săi; ca chip, avea o înfăţişare voinică şi frumoasă; stăpânit de o minte ageră şi aleasă. Se pregătea şi era aproape să ia doctoratul în litere la Viena (doctorat în litere şi filozofie, pe care îl luase în 16 iulie 1913 – n.n.), pentru care îşi avea preparată teza, tratând despre „Românii la asediul Vienii din anul 1683”. / În urma lui Ion Grămadă a rămas şi o lucrare de actualitate foarte importantă, pe care o scrise ca un document istoric, cu gândul ca s-o publice în mai multe limbi europene, şi în care înfăţişează, cu o extraordinară putere de evocare, toate nelegiuirile, toate sălbătăciile fără nume săvârşite de austrieci în Bucovina, cu date exacte şi controlate în mod foarte riguros. Ar fi bine ca această lucrare să nu rămână în părăsire şi să se publice, pe lângă româneşte, şi în limba franceză, fiind de mare folos pentru cauza noastră naţională (în realitate, lucrarea, premeditată drept „Cartea sângelui”, era doar începută, capitolul „Vremuri de bejenie” însemnând una dintre primele proze româneşti cu adevărat moderne; „Cartea sângelui”, cuprinzând toate prozele Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, inclusiv „Vremuri de bejenie”, a văzut lumina tiparului în vara anului 2002, în 27 august, ziua în care a fost răpus, depunând-o pe mormântul lui din Suceava)”[12].

1914-1918: Obolul de sânge pentru Bucovina a fost depus de „Rezervistul Axinte Rusu, Zahareşti, Regimentul 22, rănit; Corporalul Vasile Salamach, Zahareşti, Regimentul 22, rănit”[13]; „Fruntaşul Dumitru Fartaiş, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier”[14]; „Corporalul Ion Fărtăieş, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier; Rezervistul Gavril Pinciuc, Zahareşti, Regimentul 22, prizonier”[15].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţământului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – a). în calitate de învăţători superiori: Ştefan Totoiescul la Zahareşti”[16].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Flontaş Vasile, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Zahareşti, postul IV, jud. Suceava; Purja M. Ioan, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Zahareşti, postul V, jud. Suceava”[17].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[18], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Larion Lazăr, de la Bosanci Nr. 1, la Zahareşti; Belţa Silvia, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Corduban Ecaterina, de la Dărmăneşti, la Zahareşti; Cojocaru Adrian, de la Zahareşti, la Sf. Ilie; Bartoş Ilie, de la Zahareşti, la Stupca”. „Bocăneţ Elisabeta, de la Zahareşti, la Suceava, Şc. nr. 3, post II, soţ învăţător”[19].