Muzica, expresia vitalităţii neamului

*

Primele ceremonii totemice ale omenirii, săvârşite prin muzică şi dans, au fost zămislite în munţii Carpaţi („Muntele Lumii”), iar de aici s-au răspândit în cele patru zări („de acolo coborâseră în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele” – Eduard Schure), înspre viitoarea Tracie, iar mai târziu „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii” (Strabon), cum au împrumutat-o şi felahii lui Osiris, care se revendicau din pelasgi, cu întreg patrimoniul lor de „serbări populare, alaiuri şi procesiuni religioase” (Herodot).

*

La noi, în Carpaţi, la izvoarele cântecelor şi ale dansurilor ceremoniale, „curgerile” iniţiale (colindele, adică Imnele Titanilor, dar şi „Horele cu văluri purpurii”) s-au păstrat drept Datină, dar fără iniţieri şi fără de memorie, noi mulţumindu-ne, întotdeauna, ca explicaţii „pentru cele necunoscute” doar cu „mărturii poetice sau mitice” (Polybios). Şi, astfel, ne-am desacralizat sufletele, printr-o ciudată golire de metafizic şi nicidecum printr-un echilibru cu civilizaţie.

*

În aceste condiţii, fie că „ne trufim şi înălţăm peste ceea ce suntem” (Xenopol) printr-un patriotardism agresiv, dar penibil, fie că ne punem pe căutat mărturii despre spiritualitatea care ne-a zămislit în memoria veche a popoarelor mărturisitoare. Mărturiile despre muzica spiritualităţii noastre, deci despre vitalitatea acestui popor, sunt târzii şi eterogene, dar sunt, există şi pot îngădui dubla invocaţie a chemării străbunilor. Nu le cunoaştem pentru că nimeni nu a încercat să le reînvie. Nimeni nu ne-a înlesnit călătorii în timp, nu pentru a judeca vremurile, ci pentru a ne cunoaşte. Aşa se şi explică apariţia „Zicălaşilor” doar ca afectuoasă nevoi de a ne cunoaşte.

*

 *

Muzica românilor, un patrimoniu al muţeniei

*

Neamurile mărturisitoare au adunat mărturii şi despre spiritualitatea exotică a valahilor din cele trei principate române. Călătorii străini au descris petreceri, tarafuri, dansuri, sărbători, obiceiuri, iar unii dintre ei au notat, conform cu regulile „tabulaturilor” organiştilor catolici (Jana z Liublina, 1540) şi protestanţi (Joachim Sluter, 1531), cântece ale breslelor de lăutari târgoveţi din ţările valahe, iar mai târziu şi cântece ale lăutarilor ţigani, mai ales din Ardeal şi din Ţara Românească. Prin secolul al XIX-lea, „tabulaturile” au beneficiat de transcripturi, deci de notaţii în portative (inclusiv Wittenberger Gesangbuch, inclusiv Codex Cajoni, cu inserţia Codex Vietoris), cântecele valahe din vremea lui Vasile Lupu stârnind interes datorită unui patrimoniu european de muzică românească vehiculat de revista „Allgemeine Musikalische Zeitung”, cu aparţii din anul 1798.

*

*

Primul culegător autentic de muzică valahă, care şi împarte patrimoniul cântecelor noastre în „mocăneşti” (cântecele muntenilor, care vin din Datină) şi „ostăşeşti” sau „căluşereşti” (ale breslelor de lăutari târgoveţi, dar şi horele căluşereşti, care au eşuat în dansurile cu comenzi de astăzi), a fost Franz Joseph Sulzer, care valorifica, în 1781, când publica „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens”, şi partiturile celor zece suite de melodii, notate de el, între anii 1759-1781, prin cuprinsul celor trei ţări române. Au urmat Paul Esterhazy, Efitimie Murgu, cu colecţia lui de cântece moldoveneşti, publicate şi în „Allgemeine Musikalische Zeitung”, J. A. Wachmann, medelnicerul moldovean Ioan Carp, C. F. Weitzmann, Karol Mikuli, Anatoli de Demidoff, Fr. Rouschitzki, E. C. Grenville Murray, Isidor Vorobchievici, Hans Huber, Gavril Muzicescu, Gustav Weigand, dar şi exegezele semnate de C. Hubert, J. Duff Brown, Carl Engel, Oscar Fleischer, Otto Heilig etc., lucrări în care sunt inserate şi partituri ale unor melodii româneşti din diferite epoci.

*

Data publicării unei tabulaturi sau, ulterior, a unei partituri nu înseamnă decât o „atestare documentară” a unui cântec mult mai vechi. Cântecele publicate în secolul XVI, de pildă, se cântau şi în timpul lui Ştefan cel Mare, dovadă fiind faptul că Haiducki şi Coloman (o kolomeika), publicate de Jana z Liublina în 1540, au fost auzite de acesta, în anul 1500, la încoronarea Regelui Polonie, cântate de taraful sucevean care îl însoţea pe logofătul Tăutul, solul lui Ştefan la eveniment. La fel se întâmplă şi cu „Cucuruz cu frunza-n sus”, cu o variantă în tabulatura lui Joachim Sluter, publicată în „Witenberger Gesangbuch” din anul 1531.

*

Şi mai există atribuirile târzii de autorat, un exemplu în acest fel constituindu-l cântecele moldoveneşti din 1821 şi din 1822, care, împreună cu cântecul grecesc, atribuit, în 1855, lui Weitzmann, fusese publicate, în 1821, în „Allgemeine Musikalische Zeitung”, fără precizarea numelui unui autor al partiturilor, deşi autorul fusese foarte tânărul, pe atunci, Eftimie Murgu, dacă nu cumva beneficia şi el de nişte partituri mult mai vechi şi pe care doar le-a răspândit.

*

Din punctul nostru de vedere, toţi străinii şi românii care au păstrat şi răspândit muzica valahilor s-au învrednicit la memorie şi la recunoştinţă, dar muzica în sine trebuie respirată ca un întreg, ca o expresie a vitalităţii neamului, de-a lungul vremii, vigoarea veacurilor XV-XVII (prima jumătate) şi XIX contrastând cu plăpânda expresie a vitalităţii românilor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în întreg secolul al XVIII-lea.

*

E suficient să ascultăm cântecele noastre vechi şi sufletul fiecăruia dintre noi va simţi unde-i locul de popas şi de smerenie, în care se poate revigora.

*

 *

Tarafurile medievale româneşti

*

Informaţiile transmise nouă de călătorii străini, dar şi iconografia veche, evidenţiază trei tipuri de tarafuri în epoca medievală a ţărilor române, cu stiluri interpretative şi cu repertorii distincte. Ca şi în vremurile străvechi (hyperboreice), până pe la 1880, tarafurile foloseau trei instrumente: vioara (viorile), cobza şi naiul, adică instrumentele care nu lipseau de la nici o ceremonie a civilizaţiei boreale, după cum mărturisea Pindar.

*

Taraful lui Ionică Ochialbi

* 

Tarafurile breslelor de lăutari târgoveţi („vioare, alăute, cobze şi harfe”, la Curtea lui Ştefan cel Mare, dar şi „viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde”, ceva mai târziu), formate din oameni liberi, care beneficiau de dreptul valah, aveau repertorii de muzică medievală, prin care „se celebrau faptele oamenilor mari şi renumiţi”, iar „păturile de jos ale poporului se desfătau peste măsură, ascultând glorificarea vitejiilor marilor lor principi şi voinici”, dar şi cântece destinate „păturilor de jos ale poporului”, amestecul de muzică de curte şi de ritmicităţi pe care le cunoaştem drept folclor săvârşindu-se armonios, în linii melodice simple, care se interpretau mai rar, la început, apoi din ce în ce mai repede, până la ritmicităţi de bătută. Boierii, spun călătorii străini, se ridicau de la mese, pe la jumătatea cântecului, îşi suflecau anteriele, prinzându-le în brâie, şi începeau să păşească, în cerc, făloşi foarte şi fără a schiţa un zâmbet. Odată cu ritmul melodiei se „iuţeau” şi boierii, în final, pe comanda „Ţup! Ţup”, sărind toţi, simultan, în vreme ce sub picioarele lor „secera” aerul toiagul boierului care conducea hora respectivă.

*

Taraf, la scaldele din Storojineţ

*

Tarafurile de lăutari ţigani, uneori sporite şi cu robi turci sau tătari, cântau, „din gură şi din instrumente”, adică „ţimbale şi alte instrumente moldoveneşti şi turceşti” (Cantemir) şi pentru stăpânii lor de curte domnească (domn, boieri şi mănăstiri), dar şi la petrecerile iobagilor („cu nişte viori făcute dintr-un băţ şi o scândură proastă… aceştia cântă din vioară şi din gură şi joacă, totodată, şi ei împreună cu nuntaşii”, cum scria Weismantel). Repertoriile păstrate de cântece ţigăneşti sună mai apropiat de muzica numită folclor românesc decât repertoriile cu muzică a tarafurilor breslelor de lăutari.

*

Taraf de lăutari evrei din Kolomeea, la o nuntă polonă

* 

Tarafurile de lăutari evrei din Kolomeea, tocmite şi de nobilii poloni, şi de cei rusini, şi de cei moldoveni să cânte pe la nunţile cu fală (de pildă cea dintre fiul lui Duca Vodă cu fata lui Constantin Brâncoveanu), dar şi în diverse solii la manifestări ceremonioase, adaptau cântecele hasidice la ritmicităţi locale, toate sârbele fiind, la origine, cântece hasidice, şi mai ales cele care poartă numele unor popoare (Leşeasca, Arnăuţeasca, Ţigăneasca, Ungurieneasca, Ovreicuţa, Huţulca etc.), fiind numite de către slavi, după renumele lăutarilor, „kolomeici”, cea mai veche fiind, prin atestare, „Koloman”, cântată în 1500, de lăutarii suceveni ai lui Tăutul, deşi era, cum o sugerează şi numele, o kolomeikă.

*

Taraful lui Nicolae Picu, la scaldele de la Lăpuşna

*

Influenţele muzicale, pe un fond răsăritean totuşi distinct, care ţinea, în ciuda exprimărilor multilingve, de o aceeaşi matrice stilistică, după cum sublinia Blaga, s-au făcut, întotdeauna, cu asimilare în matricea ancestrală, iar exemplul cel mai convingător îl constituie fenomenul „Verbung” – „Bărbuncul”. Fenomen, pentru că odată cu recrutările (Verbung) austriece cu ademeniri muzicale, făcute prin iarmaroace, ţiganii maghiari aveau să preia primii frânturile de muzică vieneză, care, prin circulaţie şi prin interpretări după ureche, avea să conducă la apariţia dansurilor „Bărbuncul”, cu melodii diferite, dar cu elemente ale dansului de doi, de patru şi de şase, pe care românii horitori nu le mai jucaseră vreodată.

*

Din doar 60 de melodii, grupate în două premiere distincte, „Walachische Tanze und Lieder” şi „Chemarea Străbunilor”, premeditate din perspectiva fonotecării muzicii vechi româneşti în zece albume de câte 30 de piese, fiecare auditor se poate regăsi în istoria şi în spiritualitatea care îl vor îngădui. Noi încercăm să mlădiem aceste îngăduiri prin cunoaştere, în măsura în care mai are nevoie cineva de aşaceva.

„Primarul comunei din Vatra Dornei, Vasile Deac”

O poveste bucovineană din gazetele de odinioară

*

Cu mare bucurie punem noi, acum, în fruntea „Deşteptării”, portretul sau icoana unui vrednic şi cinstit bărbat din rândurile fraţilor noştri plugari români. Bărbatul acesta este primarul comunei din Vatra Dornei, Vasile Deac. Şi oare de ce punem noi portretul acestui frate al nostru în fruntea „Deşteptării”? Îl punem pentru că ni-s dragi faptele ce el le-a făcut în viaţa sa de până acum şi deoarece ni-s dragi faptele lui, de aceea ni-i drag şi ni-i scump şi el singur.

*

Vasile Deac, ctitor dornean

*

Vasile, fiul lui Pentelei Deac, s-a născut, în 10 aprilie 1824, în comuna Vatra Dornei, care, pe atunci, era numai un sat, şi anii copilăriei şi i-a petrecut mai mult prin munţi, doinind din trişcă. Pe când era flăcăuan, îi plăcea să meargă între bătrânii satului şi să asculte sfaturile lor. La sfaturile acelea, bătrânii nu o dată au avut prilej să vadă că Vasile, deşi era tânăr, totuşi avea minte coaptă şi voinţă tare şi hotărâtă. De aceea, bătrânii, când erau chemaţi să se ducă cu vreo deputăţie la mandatarii de pe atunci sau la alţi domni mai mari, nu mai mergeau singuri, ci totdeauna îl luau cu dânşii şi pe tânărul Vasile Deac. Şi Vasile Deac nu era îngâmfat, la prilejuri de acelea, şi el sta, totdeauna, cel de pe urmă, în rândurile deputaţilor şi trăgea numai bine cu urechea la ce vorbesc deputaţii cei mai bătrâni cu domnii. Şi dacă un domn cerea ceva ce poate era de stricăciune pentru satul Vatra Dornei şi bătrânii tăceau, atunci tânărul Vasile păşea dârz înainte şi spunea că lucrul acela nu se poate face sau nu se poate urni în felul cum îl cerea domnul.

*

Deşteptarea, detaliu

*

Mare virtute îi şi aceea când omul nu se sfiieşte şi nu-şi pierde capul înaintea domnilor, ci stă morţiş şi dârz pentru adevăr şi dreptate. Ferice de primarii, ferice de deputaţii aceia din comitetele săteşti care apără, înaintea orişicui, dreptatea satului lor. Dar câţi primari, câţi deputaţi de aceştia avem noi, românii bucovineni, prin satele noastre? Avem, cu bună seamă, tare puţini! Cei mai mulţi primari şi cei mai mulţi deputaţi zic, mai totdeauna, la toate cele tot „amin”, şi zic „amin” pentru că primarii se tem să nu-şi piardă băţul şi pecetea, iar deputaţii pentru că ar vrea să capete băţul şi pecetea.

*

Să ştie, însă, toţi primarii noştri că nu cu linguşiri, nu cu închinăciuni şi cu amin-uri se pot ţine băţul şi pecetea în mână, ci numai cu bărbăţia şi cu dârzenia aceea care apără dreptatea şi binele obştesc ale satului aşa cum leul îşi apără puii săi.

*

Leu a fost şi este Vasile Deac pentru apărarea binelui comunei sale şi a neamului său, şi de aceea el îi fruntaşul tuturor primarilor români din ţara noastră.

*

Pe când Vasile Deac era încă tânăr, a trebuit să-şi facă rândul, cu săptămâna, la mandatar, hrănindu-i întâi gobăile, apoi fiind la dânsul priveghetor asupra tuturor rânduiţilor celorlalţi. În acea vreme, a gustat şi el băutura cea drăcească a rachiului, dar, cunoscând bine că-i drăcească, de atunci şi până astăzi, nu s-a mai spurcat nici cu rachiul, nici cu ţigara sau cu luleaua şi, aşa, s-a ferit de două rele tare mari, care strică mintea, averea şi sănătatea omului.

*

După pilda aceasta frumoasă ar trebui să se ia toţi primarii noştri.

*

Cu timpul, mandatarii s-au căsuit şi a venit legea împărătească care spune că toate comunele au să se cârmu­iască singure, alegendu-şi la cârmă câte un comitet comunal, câte un pri­mar şi câte doi adjuncţi. Vasile Deac a fost ales, aşişi, la întâia alegere în comitetul comunal din Vatra Dornei şi toţi dornenii doreau ca numai el se fie primar. Credeţi, însă, că Deac s-a îngâmfat şi a căutat, cu fel de fel de chipuri, ca să-şi câştige cinstea de primar? Nu, Deac n-a voit se fie pri­mar, ci s-a rugat ca să se aleagă primar un om mai bătrân, iar el, multă vreme, a rămas numai sfetnic în comitetul sătesc.

*

Vasile Deac

*

În anul 1875, Vatra Dornei nu mai era, acum, sat, ci târg, şi nou alesul comitet comunal de acolo era în mare încurcală, fiindcă nu avea nici un om potrivit de primar, iar de Vasile Deac ştiau toţi cum că nu vrea să fie primar. În ziua alegerii primarului, căpitanul (prefectul – n.n.) vine la Vatra Dornei, cheamă pe nou alesul comitet şi începe a-i spune că ar fi bine să se aleagă primar un om care ştie carte, pentru că Vatra Dornei îi, acuma, târg şi un om fără carte n-ar putea cârmui o comună ca aceasta. Toţi cărturarii din noul comi­tet comunal au spus, la vorba căpi­tanului „amin”, numai Vasile Deac a zis, fără sfială, „nu”, deşi el a fost şi este om fără carte. Întrebându-l, apoi, căpitanul pe Deac cine socoate că ar fi mai bun de primar, Deac a răspuns: Eu socot că eu aş fi mai bun! Şi ştiţi ce s-a întâmplat după răspunsul acesta? Toţi cărturarii din comitet au strigat: „Da, dacă Deac primeşte se fie primar, apoi el îi cel mai bun!”. Căpitanul, de ciudă, n-a mai făcut nici o alegere, în ziua aceea, şi, la a doua alegere, n-a mai mers singur la Vatra Dornei, ci a tri­mis un comisar, care n-a putut împiedica voia alegatorilor şi aşa Vasile Deac a fost ales primar. Douăzeci de ani sunt de atunci şi Deac tot primar a fost şi este până în ziua de astăzi.

*

Gândească, acuma, fiecare ce pur­tare frumoasă, ce tărie de virtute, ce minte iscusită a trebuit să aibă Vasile Deac, dacă toţi membrii cărturari din comitetul comunal s-au dat, în anul 1875, cu bucurie înapoia lui, dorind ca numai el să fie primar; gândească fiecare cu ce dreptate sfântă a trebuit să poarte Vasile Deac cârma târgului Vatra Dornei şi cât de mult a trebuit el să muncească pentru binele obştesc al comunei sale, dacă comuna aceea l-a ales hojma primar prin 20 de ani; gândească fiecare ce s-ar fi putut alege din acest prea vrednic bărbat român, dacă el, în tinereţile sale, ar fi avut parte de şcoală!

*

Vasile Deac n-a avut parte de şcoală, pentru că, pe vremea când el era mic, încă nu era şcoală în Vatra Dornei, dar, cu toate acestea, şcoala, biserica, averea comunală, binele neamului său au fost şi sunt pentru dânsul lucruri sfinte. Mai ales primarului Deac are să-i mulţămească comuna Vatra Dornei că are şcoală de 4 clase pentru băieţi, şi acuma se zideşte şi o şcoală de 3 clase, pentru fetiţe, şi tot lui au să-i mulţămească şi cuturile comunei, anume Moroşeni, Puşca şi Argestru, că fiecare are câte o şcoală. Averea comunală Deac a stăpânit-o cu atâta acurateţe încât dintrînsa a putut face biserică frumoasă şi îm­podobită ca rar unde aiurea, iar din partea de bani dată de fondul religionar la zidirea bisericii s-a făcut un fond din a cărui dobândă s-a zidit casă parohială şi casa pentru (preotul – n.n.) coope­rator. Şi, cu toate cheltuielile acestea, fondul n-a scăzut defel, ci a crescut, aşa încât creştinii noştri din Vatra Dornei nu mai plătesc nimic, nu ca prin alte sate şi târguri, unde bieţii poporeni plătesc de se rup la adăuşaguri şi alte biruri comunale. Vasile Deac a chivernisit averea comunală aşa de bine că, după ce şcoala din mijlocul comunei va fi zidită, cu 30 de mii de florini, comuna va avea, numai în bani gata (florin vienezi – n.n.), încă un capital de 60 de mii de florini, din care se va zidi un palat comunal, ce, cu bună seamă, va li coroana tuturor lucrărilor celor frumoase ale primarului Deac.

*

Deac a stăruit de s-a făcut, în Vatra Dornei, o filială a „Şcoalei române” şi s-au înscris aşa de mulţi membri din Dorna la societatea „Con­cordia”. Deac, la orice alegere de deputat pentru dieta ţării ori  pentru dieta împărătească din Viena nu şi-a vândut, niciodată, neamul său, ci a ales, totdeauna, după voia inimii sale, măcar că poate căpitanul dorea să aleagă altfel.   Deac s-a supus, totdeauna, căpitanului şi altor domni în lu­crurile acelea, în care, după lege, a trebuit să se supună, dar în celelalte lucruri lui nu i-a păsat defel de nici un domn. Domnii, poate nu o dată, s-au supărat pe dânsul foc, dar de stricat nu i-au putut strica nimic, pentru că Deac a fost purtat, totdeauna, de toţi domenii săi, ca pe braţe. Oare unui astfel de om ar fi putut să-i spună, cândva, bunăoară căpitanul: „Las’ că te-oi coace eu, nu-i fi tu mai mult cu pecetea în mână”! Da, ar fi putut să-i spună, într-o mânie, dar, când ar fi auzit, la o alegere, pe toţi dornenii strigând „Noi pe Deac îl vrem să ne fie primar!”, căpitanul ar fi trebuit să înghită noduri şi pace bună!

*

Fraţilor primari români! Vedeţi, acuma, unde-i puterea cea mare a primarului celui înţelept? Puterea oricărui primar nu-i în mâna domnilor, ci în încrederea şi în iubirea ce primarul şi le câştigă la sătenii săi. Nimeni pe lume n-ar fi în stare să te răstoarne din cinstea de primar, dacă vei chivernisi averea comunală mai dihai decât averea ta, dacă vei griji de şcoală, de biserică, de societăţile din comuna ta, de binele neamului tău, dacă nu vei nedreptăţi pe nimeni, dacă nu vei fi împroşcător şi îngâmfat, mai pe scurt – dacă te vei purta aşa încât, zi de zi, să sporeşti binele obştesc al satului tău şi să-ţi câştigi dragostea sătenilor tăi.

*

Aşa a făcut fruntaşul Vasile Deac şi, de aceea, el îi de 20 de ani primar.

*

În anul 1886, Măria Sa Împăratul i-a dat „Crucea de Argint cu Coroană pentru Merite”, adică pentru folosul cel mare, ce Deac l-a adus cu faptele sale cele bune şi de cinste.

*

Vasile Deac îi şi gospodar de frunte. El a muncit tare mult şi din greu. De munca cu barda i s-a zbârcit, bu­năoară, un deget. El a fost harnic şi tare cruţător şi de nici un lucru nu s-a ruşinat El a fost cel dintâi care şi-a gunoit fânaţele cu gunoi din târg. Văzând, apoi, dornenii că Deac, cu cât mai mult gunoi pune pe fânaţe, cu atâta mai mult fân strânge, au în­ceput şi ei a merge după pilda lui. În chipul acesta, Deac, cu muncă dreaptă şi cinstită, şi-a făcut o avere tare fru­moasă, căci, cum am zis, el îi tare cruţător, dară nicidecum zgârcit.

*

Sfârşind, zicem: Fraţilor pri­mari români, luaţi-vă după pil­da lui Vasile Deac! Iară dumitale, frate Vasile, îţi zicem: Să trăieşti încă mulţi şi fericiţi ani, să-ţi ajute Dumnezeu a zidi palatul comunal şi a face încă mult bine şi multă cinste neamului nostru românesc!