Dragusanul - Blog - Part 109

Bucovina, într-o carte americană din 1828

 

Mare bucurie pe capul meu, dimineaţă, când dau peste o carte despre Austria, publicată în America anului 1828 de Frederick Shoberl, carte în care Capitolul XII, The Bukowina, mă făcea să sper în niscaiva mărturii inedite, pe care să încerc să le smulg din uitare, în beneficiul contemporanilor mei. Prin urmare, mă apuc de tradus capitolul cu pricina şi constat că am mai citit chestiile astea undeva, dar, până să mă dumiresc şi unde, traduc şi inserez, unde e cazul, câte o notă a mea, cu precizări, în paranteze.

 

În prefaţa cărţii „Austria; containg a description of the manners, customs, character and costumes of the people of that empire”, deci „Austria; cuprinzând o descriere a manierelor, obiceiurilor, caracterului și costumelor oamenilor din imperiul respectiv”, Frederick Shoberl simula un autorat responsabil, în ciuda faptului că lucrarea nu era decât un plagiat, deci nici măcar o compilaţie incompletă, a textelor albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.

 

Tot în prefaţă, Frederick Shoberl spunea, făcându-mă să-l iau în serios, că, „la întoarcerea paginilor acestei lucrări, unii cititori ar putea fi surprinși să constate că o proporție atât de mare din gravuri aparține uneia dintre țările care compun imperiul austriac”, respectiv Ungaria, cu toate provinciile din preajmă, aflate de fapt sub dominaţia austriacă, şi că rostul acestei cărţi, de iluminare a Americii anului 1828 asupra obiceiurilor, manierelor, prejudecăţilor etc. popoarelor Austriei, pe care americanii le puteau desluşi şi din selecţia de desene a „costumelor singulare, pitorești și romantice ale regatului maghiar și provinciilor sale dependente”.  Şi asta pentru că Frederick Shoberl nu s-a folosit tranşant de litografiile acuarelelor lui Franz Jaschke, ci de „decupări” ale personajelor din cadre prin desene aproximative, şi de fragmente de text explicativ, copiate la fel de grosolan din lucrarea apărută la Viena, în 1821.

 

Iată, totuşi, ce am tradus, înainte de a mă dumiri că sunt tras pe sfoară de către un fals autor al Americii, cu oarece notorietate de două veacuri:

 

 

Acapararea ţării de către Austria. Populaţie. Port. Bucovina, fostă parte a Moldovei, a fost supusă de către ruși, în 1769, dar recuperată de Poarta Otomană, prin pacea încheiată în 1774. În același an, Austria a pus stăpânire militară pe această provincie, iar prin convenția din 12 mai 1776, a fost legitimată această ocupare. Bucovina își trage numele de la numeroasele păduri de fag pe care le conține, acel copac fiind numit buk în limbile slavone. Lungimea cea mai mare este de aproximativ 150 de mile, iar lățimea maximă, de 80. Solul este fertil, în special între râurile Prut și Nistru și în valea Sucevei; iar părțile împădurite ale munţilor sunt fragmentate de pășuni bogate și întinse; însă, din cauza înghețurilor timpurii și a duratei lungi a iernii, singurele culturi care pot rodi în munţi sunt ovăzul, orzul și cartofii.

 

La ocuparea legitimată a acestei provincii de către Austria, în 1776, Bucovina nu avea mai mult de unsprezece sau doisprezece mii de familii. Conscripția din 1817 a recenzat un număr de aproape patruzeci și două de mii de familii și mai mult de două sute de mii de suflete. Aceste familii sunt compuse din moldoveni sau locuitori băştinaşi, ruteni, germani, care trăiesc în optsprezece colonii, maghiari armeni, lipoveni sau filipoveni, țigani și evrei.

 

 

Un boier sau gentlemanul bucovinean. În Bucovina, fiecare domn sau proprietar de pământ este numit boier. Portul obișnuit al acestei clase este reprezentat fidel în placa din pagina opusă (unde se reproduce acuarela „Boier din Siret” a lui Franz Jaschke – n. n.). O manta albastră lungă, cu mâneci scurte, acoperă hainele de sub care ivesc paltalonii roșii largi, o cămașă cu dungi albastre și o centură largă, în care este lipit un cuțit și de care atârnă o năframă. Capul este acoperit cu un fes din pânză de servian roșie.

 

Boierul reprezentat aici este un locuitor al orașului Siret; se presupune că tocmai a părăsit casa lui și apare într-o atitudine contemplativă (de fapt, „boierul”, numit aşa de Jaschke în albumul cu litografii, din care se inspiră, până la a traduce, Frederick Shoberl, este un… negustor armean din Siret, după cum o probează şi fesul, pe care boierii nu l-au purtat vreodată – n. n.).

 

Un ţăran din Bucovina (iarâşi, o acuarelă de Jaschke, cu un huţul din Ţibău – n. n.). Costumul obișnuit al țăranilor din Bucovina este format din pantaloni albi sau roșii (în cazul huţulilor, iar în cazul rutenilor şi al răzeşilor, negri – n. n.), o cămașă, cu mânecile largi, deschise, care sunt brodate la încheietura mâinii și, peste cămaşă), o haină deschisă, tivită cu blană. Cu o traistă purtată pe umăr și cu un baltag cu mâner lung, care oferă locul unui băț, în mână, el continuă, de obicei, la munca sa pe câmpuri și pădure”…

 

 

Aici m-am oprit, dar nu înainte de a-mi nota şi celelalte subtitluri ale plagiatorului de peste veacuri şi de peste Ocean: „Woman of Szucsawicza”, „Unmarried female of Jakobeny” şi „Female peasants of Philippowan”[1], texte pe care nu le mai traduc, pentru că le prefer pe cele din 1821, publicate la Viena, şi traduse, în 1933, de Eugen I. Păunel, când, sub titlul „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke”, pictorul acesta silezian, cu numele real Jaschke, care vizitase Bucovina în două rânduri, „însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer”, ne-a lăsat tulburătoare mărturii iconografice, care ar merita un loc măcar onorabil, dacă nu şi cuvios, în memoria românească (să-mi fie iertată folosirea acestor două cuvinte absolut incompatibile: memoria, românească!).

 

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

 

Bucovina.

 

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.

 

Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.

 

Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.

 

Pe  cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.

 

Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).

 

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

 

Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

 

Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

 

Boier din Siret

 

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

 

Un om din Bucovina

 

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.

 

După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

 

Femei din Suceviţa, în 1807 – acuarelă de Jaschke

 

Femei din Suceviţa

 

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

 

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Fată din Iacobeni

 

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

 

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Femei din Iacobeni

 

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

 

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Filipovence

 

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.

 

Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.

 

Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.

 

Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.

 

Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.

 

Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

 

Vederi.

 

Ansicht von Szutzawa in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Ruinele de la Suceava.

 

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

 

Mănăstirea Suceviţa în 1807, desenată de Franz Jaschke

 

Mănăstirea Suceviţa

 

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.

 

Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

 

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Valea de la Vama

 

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment”[2].

 

Austria, luând Bucovina sub protecţia sa – desen simbolic, de pe harta din anul 1800 „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”

 

[1] Shoberl, Frederick, Austria, Capitolul XII, The Bukowina, Philadelphia 1828, p. 81-86

[2] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432


Alexander von Engel: Industria forestieră din Bucovina

 

Există date referitoare la industria forestieră a Bucovinei începând cu anul 1786; o înaltă ordonanță imperială, din 16 septembrie 1786, stabilea un cadru de ansamblu pentru industria forestieră, iar apoi au fost înființate două gatere. Primul gater a fost construit de maiorul Schätz, la Capu Codrului (Kapokodrului), cu un singur fierăstrău, și un cost de 574,14 coroane; producția zilnică era de 20 de panouri, iar profitul net, de la 1 aprilie, până la 31 octombrie 1786, conform raportului consilierului guvernamental Ainser, a fost de 708 coroane.

 

În 1834, existau deja 29 de gatere, iar în 1851, 51 de fabrici de cherestea. Desigur, aceste fabrici de fierăstrău nu erau foarte eficiente, dar, în ciuda performanțele lor slabe, adeseori lipsea materialului tăiat. Abia după deschiderea căii ferate Lemberg-Czemowitz, în 1867, situația s-a îmbunătățit. Marile comori ale pădurii Bucovinei au fost aduse mai aproape de piețele receptive din Orient.

 

În 1874, compania Th. & Ch. Götz & Comp., a construit o mare fabrică de cherestea, excelent mobilată, cu opt rame complete și utilajele auxiliare necesare, în Cernăuți; a fost prima fabrică de cherestea importantă din Bucovina, cu mașini furnizate de cunoscuta companie G. Topham din Viena.

 

Pădurile de pe malurile Prutului ajung în zonele de depozitare cu ajutorul a două ascensoare de frânghie, iar de acolo, prin tăiere transversală și la lungime, sunt duse, pentru prelucrarea ulterioară, în sala de tăiere. De aici, materialul tăiat fie merge în spații de depozitare, fie în ateliere. Șinele de pistă, cu ecartament îngust, conectează depozitele și atelierele cu gaterele, iar o șină cu ecartament standard conectează fierăstrăul cu gara Cernăuți, a liniei Lemberg-Czernowitzer Bahn.

 

Acest sistem, care a fost extins succesiv și echipat cu sisteme de iluminat electric, a costat aproximativ 520.000 de coroane, în costuri de producție. Necesarul de lemn rotund al acestei instalații a fost de aproximativ 92.000 de metri cub pe an și au fost obținute, din această materie primă, aproximativ 49.000 metri cub de materiale de tăiere.

 

O a doua mare fabrică de cherestea a fost construită, în 1886, de către Societatea pe acțiuni pentru extracția lemnului și tăierea cu abur (anterior Th. Și Ch. Götz) din Dornawätra, iar materia primă (bușteni) era adusă aici pe apă. Compania are 520 de motoare cu abur la instalațiile sale, 46 de cai putere pe roțile de apă și operează cu 30 fierăstraie pentru freze, 35 de fierăstraie circulare și 4 ferăstraie cu tăietură transversală (cozi de vulpe și ferăstrău pendul), apoi cu 4 mașini de rabotat și 3 de rabatare.

 

Necesarul total de cherestea brută a fost de aproximativ 235.000 de metri cub pe an, din care au fost produși aproximativ 140.000 de metri cub de material de tăiere. Numărul total de lucrători angajați permanent, în fabrici și în spații de depozitare, a fost, în medie, de 1.100 bărbați. În plus, un număr mare de lucrători au fost angajați în producția, livrarea, raftingul și operațiunile feroviare. În anul 1898, compania numită a achiziționat și producția de material de tăiat a fierăstrăului cu abur din Lucavăț și Pătrăuții de Jos (Lukawetz und Unter-Petroutz); necesarul de lemn brut al acestor două gatere este de aproximativ 60.000 de metri cub pe an.

 

Căile ferate locale, care erau atașate la linia principală, furnizează materia primă din zonele bogate în lemn din Bucovina.

 

Administrarea Fondului religios a contribuit la extinderea acestor căi ferate locale, pe cât posibil; a fost în interesul lui propriu să creeze trasee de trafic, care să permită exploatarea zonelor forestiere colosale și să creeze surse de venit mai profitabile pentru Fond.

 

Fondul religios are gatere și în Falcău (exploatare cu aburi), în Brodina și în Rus pe Boul (ferăstrău de apă), pe care le-a închiriat.

 

Există, de asemenea, o serie de gatere cu abur mai mici în Bucovina, în Ursoaia, în Fundu Moldovei, în Păltinoasa (împreună au 135 cai putere) și în Rus pe Boul (120 cai putere).

 

În 1889 și 1893, cunoscuta companie Societatea pentru industria lemnului Leopold von Popper a construit două fierăstraie cu aburi în Marginea (Sucevița-Fürstenthal, deci Voievodeasa) și Bivolărie, nu departe de Rădăuți.

 

Compania este echipată cu motoare cu aburi, care furnizează împreună 200 de cai putere și șase cai pentru sistemul de iluminat electric, folosit pentru primul sistem menționat (Sucevița-Fürstenthal). Facilitatea este un model și, desigur, sunt disponibile și apartamentele necesare, locuințele muncitorilor etc. etc.

 

Lemnul brut care a fost prelucrat era de aproximativ 60.000 de metri cub pe an; din aceasta au fost produși aproximativ 32.000 de metri cub de mărfuri tăiate.

 

Mărfurile tăiate, care sunt sortate în trei clase, au produs aproximativ 40 la sută bunuri nesortate, aproximativ 45 la sută așa-numitul lemn de foc și aproximativ 15 la sută materiale de clasa a III-a.

 

Materialul de tăiere este trimis aproape exclusiv în Rusia, Turcia, Italia și Franța, dar și în multe alte țări, prin Odessa și Galați. În ultimii ani, cantități destul de semnificative ale acestui produs tăiat au plecat și în Germania. În afară de gaterele enumerate în Bucovina, compania menționată are și unități mari în Galiția.

 

O investiție destul de semnificativă datează din anii 1980, fiind construită, pe proprietatea Fondului religios Băieșescul din Valea Moldovei, o fabrică de cherestea în care cantitatea de lemn rotund, care este prelucrat anual, este în jur de 38.000 de metri cub, din care se produc aproximativ 19.000 de metri cub de cherestea.

 

Cea mai nouă fabrică de cherestea din Bucovina este cea din Frasin, care a fost construită în 1899 și echipată cu toate inovațiile tehnologice cunoscute până în acel moment. Acesta preia buștenii din pădurile Fondului religios direct la fabricile de cherestea menționate anterior, în gara Frasin, preluările urmând să fie descrise.

 

Acest sistem de ferăstrău formează o piesă colaterală perfectă a fierăstrăului cu abur din Cernăuți; dar acest lucru se face pe o cale navigabilă larg ramificată, dar și pe cea a unei căi ferate, care furnizează materia primă. Ambele sisteme sunt tipuri mai mult sau mai puțin perfecte ale tuturor sistemelor mari de tăiere în Bucovina.

 

Cele două cazane cu abur pentru gaterele din Frasin au fost furnizate de firma de inginerie mecanică Arhiducele Friedrich din Ostrau, motoarele cu aburi, aduse de la fabrica de mașini Nicolson din Budapesta, oferă 250 de cai putere și alimentează opt freze, cu 180 lame de fierăstrău. Utilajele sunt de la Topham, din Viena, și Nicolson, din Budapesta. Patru fierăstraie circulare, trei fierăstraie de tăiat transversal (unele cu funcționare electrică) încă funcționează în fabricile acestea, iar sistemul de iluminat electric include 8 becuri cu arc și 180 de becuri normale.

 

Costurile totale de producție ale fabricii din Frasin au fost de aproximativ 350.000 coroane. Consumul de bușteni poate fi estimat la aproximativ 50.000 de metri cub anual.

 

Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare de pădure, pe valea Suhăi (Suchatale), iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cub anual.

 

De la Șoseaua Imperială (Reichsstrasse) din Frasin, urcă un drum de aproximativ 18 km, care duce, prin Stulpicani, până la Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suhăi; datorită acestui drum, a fost înființată o cale ferată pentru exploatarea cu aburi; ea trebuie extinsă în valea principală.

 

Ramificațiile acestui drum, de aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botușan, iar un drum forestier de 6 kilometri, pe valea Brănești. Gara Frasin are o cale ferată secundară, care este conectată la fabrica de cherestea, iar aceasta, la rândul ei, este conectată, cu o cale ferată industrială la stația gării locale Frasin.

 

Linia are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, iar cel mai mare gradient de pe linia principală nu este mai mare de 33,2 la mie, iar pe pistele laterale, de 41,8 la mie.

 

Costurile instalației de livrare din valea Suhăi au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele:

 

a). aproximativ 32.000 coroane pentru kilometrul de cale ferată și drum, împreună;

b). calea rutieră, pe kilometru, aproximativ 16.000, până la 20.000 coroane;

c). calea forestieră, pe kilometru, 8.000 coroane.

 

În  anul 1898, administrația forestieră a început să construiască trasee forestiere în văile individuale, care ar trebui să elimine treptat giganţii, care sunt destul de scump de întreținut. Astfel de sisteme de transport trebuie să fie făcute și la Solca și Suceviţa, pentru a putea aduce lemnul la gaterele de acolo, prin cea mai economică metodă.

 

Există şi căi ferate de iarnă, cu o lățime mai mică (fără fundație și pietriș), apoi sunt prevăzute planuri de cale ferată de vară, pentru trasee individuale, deosebit de importante, iar construcția rutelor noi, de aproximativ 40 de kilometri, a început deja.

 

În 1898, erau în exploatare, în Bucovina, 18,2 kilometri de căi ferate cu aburi și 39,5 kilometri de drumuri de căruţe trase de cai, în total 57,7 kilometri spre pădurile comunitare și private. În jur de 420.000 de metri cub de materiale lemnoase, în principal cherestea, sunt transportate pe aceste rute în fiecare an. Distanța medie de transport este de aproximativ 5-15 km.

 

Căi ferate forestiere exisă şi între localităţile Rus Moldoviţa-Va,a, cu ecartament standard, construită pe o lungime de 20 kilometri, și între Meiybrody-Berhomet, cu o lungime de 9,1 kilometri, prima pentru transportul materialului tăiat, provenit din pădurea Fondului religios din Vatra Moldoviţei, iar cea de-a doua, pentru transportul lemnului de foc, din pădure, la Berhomet. Lungimea totală a căilor ferate din Bucovina este de aproximativ 470 de kilometri.

 

Următoarea compilație oferă o imagine incidentală a investițiilor realizate în Bucovina, din anul 1874, până în 1898, adică în ultimii 26 de ani, și anume doar cele realizate de administrația Fondului în sine și de cumpărătorii de cherestea individuali, instalaţiile fiind transferate în posesia Fondului religios.

 

I). Structuri de livrare.

 

3,0 kilometri de transport pe apă;

88,6 km drumuri forestiere și poteci;

39,0 km căi de rulare

 

II). Clădiri.

 

123 case de administrare a pădurilor, pădurari și forestieri;

3 fierăstraie de debitare;

37 de adăposturi diferite și butoaie de semințe etc.

 

Costurile clădirilor de livrare au fost de 1.423.200 coroane.

Costurile clădirilor  au fost de 788.360 coroane.

Total general al costurilor: 2.211.560 coroane.

 

În plus, numeroase structuri și clădiri din lemn au fost ridicate de cumpărătorii de lemn și vor fi folosite de aceștia până la expirarea contractelor, după care aceste clădiri devin proprietatea Fondului religios. Costurile au fost de aproximativ 1.800.000 coroane. Fondul religios a contribuit, pentru construcția căilor ferate locale, cu aproximativ 4.100.000 coroane.

 

Programul de construcții pentru perioada 1898-1905 a cuprins aproximativ 4.500.000 coroane, în cheltuieli preliminate și urma să fie preluat, în acest scop, ca un împrumut de investiții; se referă la construcția a aproximativ 410 kilometri de noi căi ferate, drumuri și sisteme de cale. Cu cea mai înaltă rezoluție, cea din 30 septembrie 1900, programul de investiții a fost prelungit la nouă ani și a fost aprobată suma de 4.286.000 coroane. Fondul religios a abordat o rețea extinsă de călărie și potecă, ce ar trebui să atingă o lungime considerabilă, de 6.000 kilometri, în următorii câțiva ani.

*

Atunci când construiți gatere, două aspecte sunt demne de luat în considerare:

 

1). Alegerea locației pentru fabrică și

2). alegerea celui mai potrivit „motor de operare”.

 

Oriunde există energie cu apă, este de la sine înțeles că ar trebui să fie folosită cât mai mult. Cu o oarecare experiență, locația potrivită va fi găsită în curând. Dacă favorizarea trebuie să fie folosită, în consecință oricum se află în relaţionare cu valea râului; tot ce mai rămâne de făcut este să alegem locația astfel încât costurile de transport ale buștenilor, la gater, să fie cât mai mici, iar transportul materialelor tăiate la următoarea cale ferată sau navă să fie ușor de folosit”[1].

 

 

[1] Engel, Alexander von, Ősterreichs Holz-Industrie und Holzhandel, Theil I, Wien 1907, pp. 195-200


James Baker: 1911, în Bukowina

 

„Cât de multe părți din Austria sunt cunoscute în Anglia se poate deduce dintr-o conversație, pe care am avut-o cu cunoscutul istoric, profesorul Oman, care, auzind că urma să călătoresc în Bukowina, a spus: „Știu doar un englez care a fost, vreodată, în Bukowina, iar dacă ajungi acolo vei fi al doilea”. I-am trimis o carte poștală de la Zadagora, pentru a demonstra că am „ajuns acolo”. Și totuși, Bukowina este un colț deosebit de interesant al Europei.

 

Aici sunt grupați împreună polonezi, ruteni, români, germani, maghiari, evrei, armeni, bulgari, cehi, lipoveni (adică ruși de credință veche), turci, țigani; iar varietatea religiilor este un studiu ciudat. Greco-ortodocși și greco-catolici, catolici romani și armeni, ortodocși armeni, credincioși vechi (lipovenii), protestanți; chiar și evreii au două secte, ortodoxă și reformată. Bogăția Fondului grecesc-oriental este foarte mare – deține pe teritoriul său o treime din provincie, în mare parte terenuri forestiere. Portul acestei populații este la fel de variat și de interesant ca și religiile lor. Și Cernăuţi, capitala, este un epitom în scene ciudat de variate ale acestui pământ independent al Coroanei de Austria, care are propriul „Landtag” sau parlament local.

 

Bukowina are şi propria-i climă, iar aceasta este excesiv de independentă. În timpul remarcabilei secete din vara anului 1911, care a afectat alte părți ale Austriei, aici au fost inundații și torente de ploaie timp de două luni.

 

În septembrie, am vizitat-o ​​și, în timp ce ne apropiam de Cernăuţi, am văzut siluetele ciudate ale țăranilor care își păzeau turmele, sub umbrele, și totul era îmbibat. În oraș, în Platz-ul austriac, piața principală și piața de produse, țărăncile, cu pânză albă orientală pe cap (minişterguri confundate de Baker – n. n.), cu catrinţe și paltoane sumane maro, sub care atârnau poalele lungi ale cămășii albe peste picioarele goale, purtau umbrele; iar bărbații, unii cu curioase pălării rotunde de tip „Garibaldi” peste părul lung, ondulat, purtau hainele lungi de piele maro, cu multe butoane, și pantaloni scurți, de culoare gri-alb, decorați cu ajutorul Cusăturilor. Dar portul țăranilor diferă, în funcție de etnie, și este de o mare varietate.

 

Orașul are foarte multe clădiri frumoase; rivalitatea întrecerilor şi aici, ca peste tot în Austria, este un impuls către perfecțiune, iar o modalitate interesantă de a studia varietatea claselor educate ale districtului este de a vizita „Case”, adică nişte cluburi ale diferitelor naționalități.

 

În Casa Poloneză se găsește o sală frumoasă pentru dansuri și o sală de teatru; lucrările din lemn, toate sculptate în stilul Zakopane; un tablou uriaş cu o imagine a districtului Tatra şi cu silueta unei femei, în rochie locală. Aici lucrările educaționale și omniprezentul „Sokol” se desfășoară ca în toate districtele slave.

 

Chiar vizavi se află Casa Națională Germană, o clădire remarcabilă, curtea fiind ca un strop din vechiul Nürnberg. Tot aici este un teatru elegant, cu decorațiuni destul de greoaie, și un restaurant excelent, în stil vechi german.

 

În Casa Naţională Românească se aude o muzică românească deosebită, iar în jurul clădirii există o grădină mare; dar pentru a înţelege dacă există o prietenie între etnii, am intrat în ea, însoţit de niște polonezi cunoscuți, şi un cântec polonez a fost cântat, dintr-odată, de excelenta orchestră românească.

 

În Casa Evreiască era o sală foarte mare, cu decorațiuni aurii și roșii. Triumfă în aceste case naționale specificităţi, iar caracterul național este susținut și păstrat. Rutenii au și ei Casa lor specială.

 

Poate că bisericile, unitățile religioase și instituțiile de binefacere ar trebui să revendice primele cuvântul în Cernăuţi, pentru că sunt nenumărate și minunat de variate; fiecare cult pare să aibă spitalele și casele sale.

 

Bogăția corpului ortodox grec este bine ilustrată de vastul Palat al arhiepiscopului, o clădire cu numeroasele cupole și turnuri și portițe, care servește mai mult ca seminar și loc de întâlnire a Sinodului și rareori ar putea fi găsită o sală mai impunătoare și mai bogat decorată decât cea a marii săli în care se întâlnește Sinodul. Arcurile și arcadele sale de marmură, sprijinite pe coloane de marmură neagră şi susţinând un tavan impresionant, acoperit cu aur şi bogat decorat. Pereții sunt din alabastru. De la ferestre se văd priveliști minunate cu grădinile Palatului și valea Prutului.

 

Bisericile diferitelor secte și noua bogată sinagogă sunt demne de studiat pentru arhitectura lor și pentru poporul și țărănimea care le frecventează, deoarece toate etniile sunt foarte mândre de religia lor. Dar dacă edificiile religioase sunt numeroase, la fel și clădirile civile. Locuința Landesregierung (Guvernului  Ţării – n. n.) este o clădire simplă și frumoasă, cu grădini înaintea sa, iar Palais de Justice este, de asemenea, o clădire elegantă.

 

Una dintre cele mai marcante clădiri moderne este noua Banca de economii, construită în cel mai recent stil Secession și dotată, în mod elaborat, cu cele mai moderne salubrități, camere de așteptare și toalete ale doamnelor și ale domnilor. Sala de consiliu este tapițată în nuanțe moi de căpșuni zdrobite, cu lemn încrustat și amenajări de lumină electrică elaborate. Chiar și încuietorile ușilor sunt aurite și cu designuri îndrăzneţe. Frumoasa scară principală are vitralii și lămpi elaborate, susţinute de stâlpi din alamă și metal colorat. Sala mare pentru întrunirile generale este frumos decorată și chiar și scaunele sunt artistic făcute. Întregul oferă o idee despre prosperitatea populaţiei, care primeşte o dobândă de 4 %, pentru depuneri, și plăteşte 6 % dobândă pentru împrumuturi. Este considerată o onoare să fii în consiliul acestei bănci.

 

Camera de comerț este o altă clădire splendidă; sala de ședințe este în tonuri de gri și roșu, cu un tavan bogat și candelabre electrice frumoase; coșurile de fum sunt din marmură roșie și din mozaic din sticlă, iar alama cu emailuri face parte din decorațiuni. Fresce bine executate, cu scene din agricultură, industrie și  cu Mercur, ilustrează sediul Camerei de comerţ, care are corespondență largă, și funcționează științific, dezvoltând comerțul local și agricultura. Cu siguranță, este adăpostită mai luxos și deține informații mult mai clasificate decât cele mai multe camere de comerț engleze.

 

Am avut noroc, în tipul prezenţei noastre în Cernăuţi, iar gazda noastră amabilă, în casa sa mobilată artistic, ne-a oferit o privire asupra cadrului profesional și a vieții de afaceri din Cernăuţi.

 

Muzica, pe care o găsești pretutindeni în Austria, o întâlneşti şi aici la fel de des, iar gazda noastră era un iubitor de artă și de muzică și un cunoscător în domeniul menajului și al gătitului; unul dintre hobby-urile sale a fost colectarea de lucrări vechi de aramă ale caselor evreiești și ale celor ceremoniale, obţinând o colecție remarcabilă. Fiica ei vorbea bine engleza, iar noi am avut aici o ilustrație a personajului, pentru că, la finalul unui prânz încântător, prietenul nostru artist a exclamat brusc: „Oh! Mi-am lăsat mașina în acel sat, în care stăteam”.  Îl lăsasem să facă schițe, lângă Sadagora, la patru mile distanță, așa că, în loc să ne ducă cu maşina la Ludi Horecza, a trebuit să se întoarcă la Sadagora, unde și-a găsit tabloul agățat într-un copac; un mic localnic i-a dat niște cupru. Copilul a alergat înapoi, la părinții săi, cu care a avut o discuție aprigă, și, în sfârșit, micuţul s-a întors timid, a luat mâna artistului și a sărutat-o. Acesta este tipul de viață, despre care suntem întrebați dacă este sigur, atunci când călătorim.

 

Micul oraș Sadogora este unul remarcabil, amintind încă, prin străzile sale de tip bazar estic, pavate cu macadam sau acoperite cu pietriș, de stăpânirea turcească sau de cea rusă. Traversăm Prutul, pentru a ajunge la el, și trecem prin multe așezări de bulgari, care au capturat piața de grădinărit a districtului. S-a întâmplat să fie o zi frumoasă și multe vite, în special cai, se aflau pe drum, iar țăranii s-au îmbrăcat în mod pitoresc. Femeile din piață erau îmbrăcate colorat și aproape toate aveau pe umeri desagi viu coloraţi, care se armonizau cu cămășile albe, brodate îndrăzneţ, și cu catrinţele de multe culori.

 

Marile minunății din Sadagora sunt Sinagoga și Palatul în care trăiește și lucrează minunatul Rabin Friedmann, la care vin evrei evlavioși sau care caută beneficii prin toate părțile Europei.

 

Am trecut pe la Sinagogă și am fost întâmpinați de un grup de evrei bătrâni, în veșmintele lor lungi, cu bordură, și au deschis Cartea Tora în cinstea noastră, și ne-au arătat bogatele pânzeturi din satin, apoi, tot ca o mare favoare, ni s-a arătat camera privată a Rabinului Minunilor, prevăzută cu o mică gaură, prin care poate vedea, deși el însuși nu a fost vreodată văzut. Se arată foarte rar, dar acceptă ofrande și își dă binecuvântarea și rugăciunile. În această încăpere era tapiţerie bogată, cu cusătură spaniolă din secolul al XVII-lea, pentru Tora, folosită la Rusalii; ni s-a spus că tapiseria a costat 70.000 de ruble, bani daţi de un devot, care câștigase banii la o loterie. Palatul lui Rabbi este situat peste drum de Sinagogă și ni s-au spus povești ciudate despre darurile oferite de el și despre obiectele celor care l-au căutat.

 

La întoarcerea în Cernăuţi, am trecut prin  Volksgarten-ul (Grădina Publică – n. n.) cu alei frumoase, cu galerii și săli pentru dans.

 

Ca este tot, în Cernăuţi meseriile sunt perfecţionate prin educație, existând școli de țesut și agricole, la care se joacă sporturi englezeşti; pe terenul larg de exerciții, am văzut un meci de fotbal în plină desfășurare, mai multe jocuri în derulare, dar fără o mulțime de spectatori, parcă fără sens.

 

Drumul către această locaţie, în aval, se numește Strada Rusă și, de pe ea, se vede o priveliște grozavă spre culmile Carpaților, spre valea Prutului și spre pâlcuri întunecate de pădure, în timp ce, pe văi, se văd fabrici de zahăr, de bere și un ferăstrău, dar și orașul trist Sadagora, în câmpiile din depărtare.

 

Când am ieșit spre ciudata biserică din Horecza, am văzut bine casele țărănești, căsuțele cu grădini frumoase de flori, situate într-o vale minunată, liniștită, în umbră de copaci, am văzut biserica veche, care a fost, cândva, o moschee. În interiorul său, tavanul este susținut de patru stâlpi, iar deasupra ușii de vest se află o frescă despre rai, iad și judecată. Aici, ca și în splendidul Palat al episcopului, semnul Duhului Sfânt este o față în centrul a șase aripi; atârnată de acesta, era o batistă, ca o ofrandă, așa cum am văzut mărunțișuri de pânză atârnate în moscheea din Omar și bucăți de panglică peste figurile sfinților preferați din Italia și Franța.

 

Au fost cinci turnuleţe la biserică, pentru a reprezenta cele cinci continente ale lumii, și trei turnuri mari, care indică stăpânirea Bisericii ortodoxe.

 

Există și alte orașe în Bukowina, care sunt pline de interes, prin oameni și istoria lor, dar și pentru peisaj.

 

Una dintre stațiunile preferate este Dorna Watra, în apropierea frontierelor cu România și Ungaria, și nu departe de Ardeal. Dorna se află pe coaste de munte, la aproximativ 2.500 de picioare deasupra nivelului mării și este o stațiune de sănătate în creștere, cu Curhaus (Casă de Cură) frumoasă, în care se fac băi pentru gută și reumatism, apele Donei și băile de noroi fiind printre cele mai curative.

 

Există cinci surse și două unități de baie, iar râurile frumoase și satele pitorești fac din Dorna Watra o stațiune plăcută.

 

Dacă Bukowina, acest pământ necunoscut britanicilor, este profund interesantă, prin priveliştile sale minunat de variate, şi istoria sa are multe puncte de studiu fascinant.

 

A fost fino-mongolă, în vremile sale preistorice, apoi scitică, apoi dacică și gotică, până când hunii au năvălit peste țară. Mai târziu, a venit venzii, avarii și maghiarii, care au dominat aici până în secolul al XIII-lea, când îi aflăm pe mongoli în acest golf terestru de munte.

 

În 1360, începe istoria reală, iar în 1395 a fost construit Castelul Cecina, de pe deal, care este atât de proeminent în priveliştea de lângă Cernăuţi. În vremurile ulterioare, Sobieski a obținut o mare victorie asupra turcilor, la Bojan, iar suedezii din secolul al XVIII-lea au făcut ravagii aici și au fost înfrânți lângă Cernăuţi. Abia în 1775 Austria a ocupat Bukowina și, în 1861, ţara a obținut autonomie şi, de atunci, datează dezvoltarea rapidă.

 

Dar, cu această privire rapidă asupra a ceea ce este un colț ciudat de interesant al Europei, trebuie să plecăm din Bukowina, lăsând mai mult de jumătate din istoria sa neînregistrată”[1].

 

 

[1] Baker, James, Capitolul X, În Bucovina, pp. 83-90, în  Austria: her people & their homeland, New York 1913, cu ilustraţia Cernăuţilor, de Donald Maxwell, la p. 85


Romstorfer: „Când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național”

Karl Adolf Romstorfer

 

Aseară, pe când lucram un prim comentariu la cartea „Motive ale cusăturilor ţărăneşti din Bucovina”, de Erich Kolbenheyer, încă nu-mi puteam explica dispariţia motivelor simbolice ancestrale din cusăturile şi ţesăturile bucovinene; o explicaţie exista, dar fără mărturii, nici o explicaţie nu-i altceva decât o supoziţie. Astăzi, însă, citind un studiu din 1890, deci de la sfârşitul pe atunci recent al „vremurilor anterioare, când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național” (Grigore Vindereu din Suceava şi Ionică Batalan din Călugăriţa au fost ultimii muzicieni bucovineni, care au mai folosit portul lăutăresc), am aflat de la arhitectul Carl A. Romstorfer cine, cum şi de ce ne-au potopit cu falsele abundenţe de motive florale şi cu puzderia de nuanţe ale culorilor, îmbrâncind în uitare motivele multimilenare ale spiritualităţii româneşti. Eu opinam, aseară, că degenerarea totală a tradiţiei bucovinene s-a datorat unei întristătoare şubrezenii estetice, dublată de o pâclă a memoriei noastre făloase şi s-ar părea că am avut dreptate, din moment ce Romstorfer, cel care a scos din pământ Cetatea Sucevei şi ne-a refăcut bisericile străvechi, acuza, în 1890, aceeaşi alterare a responsabilităţii estetice, prin parvenitism, scriind că, pe atunci, „din când în când, soția unui preot are și covoare confecționate de țărănci, dar comandate după modele moderne, cu flori mari, luate dintr-un jurnal de modă. Din fericire, această lipsă de gust va oferi, în curând, o perspectivă mai bună, datorită eforturilor mai multor personalități influente, în special a unor femei, care manifestă un interes bun, datorită și colecției de exemplare din țară, creată de profesorul E. Kolbenheyer, care vor fi publicate în curând, pentru a fi răspândite în școlile din Bucovina”.

 

Din nefericire, eforturile personalităţilor nu au ajutat la nimic, pentru că, în mod tradiţional, Bucovina nu are un înţelept al satului, ci doar un prost, faţă de care toţi ceilalţi se simt deştepţi. Aşa s-a ajuns ca desenele din revistele vieneze de modă, de la sfârşitul secolului XIX, să înlocuiască simbolistica sacră iniţială a neamurilor europene în cusăturile şi ţesăturile noastre, românii şi ucrainenii care le consacraseră atât amar de vreme. Datorită mofturilor unor cucoane, nu doar preotese, ci şi boieroaice, negustorese sau învăţătoare (prin soţi, nu prin ele însele).

 

V-aţi întrebat vreodată de ce casele noastre şi, în special, grinzile nu sunt împodobite sculptural, precum în restul Europei? Indiferent dacă da sau dacă nu, răspunsul îl dă acelaşi Romstorfer, în anul 1890: pentru că „Ritul Bisericii Greco-Orientale interzice reprezentările figurate; în consecință, sculptura în lemn nu a împodobit niciodată podeaua în Bucovina”, ci doar unelte şi unele obiecte de mobilier. Dar e timpul să vă las cu Romstorfer, ca să am vreme să pribegesc şi prin alte pagini colbuite, în care zace ignorată identitatea reală şi sacră a neamului nostru:

 

 

„În fața tuturor popoarelor din atât de diversul nostru stat imperial, popoarele autohtone ale Bucovinei sunt cele care, în acest sens, depășesc locuitorii montani în cele mai multe aspecte – își duc viața neobișnuită, mai mereu cu multiple privațiuni. Timp de secole, strămoșii țăranului bucovinean au trebuit să tremure în fața despoţilor, în cea mai mare parte nepopulari, au trebuit să îndure nedreptățile și cruzimea; nu este de mirare că, astăzi, după ce a cunoscut condițiile reglementate de mai bine de un secol, sub stăpânirea Austriei, și s-a bucurat de școlarizare, țăranul acesta încă mai practică acea economie de subzistență, și ca reacție față de „superior”, față de care manifestă și o anumită neîncredere, în ciuda excelentului nivelului de ospitalitate, păstrată față de străini. El este evlavios, dar totuși aduce un omagiu superstiției și atârnă de cea mai apropiată casă cu fiecare fibră a vieții sale. Chiar și căsătoriile în în alt loc, chiar și atunci când „străinătatea” ar însemna doar un sat vecin, sunt, prin urmare, rare. Toate aceste condiții se schimbă lent, ca urmare a extinderii învățământului, a serviciului militar obligatoriu și drept consecință a faptului că rețeaua de transport a devenit mai densă, iar industriile au câștigat, treptat, credibilitate în țară, chiar și în cele mai îndepărtate văi ale munților.

 

Particularitățile pe care locuitorul Bucovinei le-a păstrat destul de pure țin de condițiile sale de locuit, de îmbrăcăminte și mâncare, și din modul cultivării câmpului, care au rămas, în mare parte, aceleași. În cercul mic al familiei sau doar în limitele înguste ale satului, el are grijă să-și satisfacă el însuși toate nevoile sale de viață. Când construiește casa, bărbatul face, de obicei, munca de tâmplar, de drăniţar al acoperișului și altele asemenea. Între timp, femeia unge și văruiește pereții, împletiți din nuiele, acoperă cu lut golurile de la articulațiile pereţilor, înfundându-le mai întâi cu mușchi, unge și netezește podeaua și multe alte lucrări mai face. De la cultivarea inului sau creșterea oilor, până la completarea așternutului și a îmbrăcăminții din pânză, lână sau blană, piele, pâslă sau împletitură de paie, fericiții oameni din mediul rural bucovinean produc tot, chiar și coloranții, pe care îi obțin din plante special cultivate, precum și cele adunate de prin păduri, iar toate acestea le face cu instrumente de mână extrem de primitive. Și la fel se întâmplă cu mâncarea, în general. Agricultorul are grijă de câmpul de porumb, cu un efort considerabil, produce făina din cucuruz cu râșnița, și folosește făina aceasta pentru a coace mâncarea principală (mămăliga, similară cu polenta). El știe, de asemenea, să-și facă instrumentele sale simple de câmp, vasele și inventarul gospodăresc, dovedindu-se un priceput autodidact; numai prelucrarea fierului, material care pe care îl consumă populația indigenă în cantități extrem de mici, este lăsată țiganilor împrăștiați prin toată țara.

 

Ca urmare a răspândirii comerțului cu cherestea, care s-a dezvoltat, în Bucovina, în special pe durata ultimelor două decenii, mulți țărani au părăsit viața idilică, pentru a lucra în industria lemnului; munca lui este plătită și, odată cu rularea banilor, a ajuns să cunoască și noi nevoi.

 

Este vorba, în principal, despre rutenii și românii populației țărănești din Bucovina, primii, aproximativ 240.000 la număr, răspândiți mai ales în regiunile nordice ale țării, iar românii, aproximativ 190.000 de oameni, locuind în sudul Bucovinei, și unii, și ceilalți mențin și industria casnică tradițională într-un grad deosebit; cei aproape 50.000 de coloniști germani, care sunt în țară de aproximativ un secol, și cei aproximativ 10.000 de maghiari nu au nicio industrie casnică demn de remarcat, în timp ce produsele industriei casnice poloneze și a celei a lipovenilor – la fel de interesanți și ca cel din urmă trib – sunt mai puține, datorită numărului mic al acestor comunități.

 

În ceea ce privește țara, cu 10.452 de kilometri pătrați, ea înseamnă 3,484 la sută din suprafața totală a țărilor împărăției austriece; procentul corespunzător al populației este și mai mic, de doar 2,6 la sută.

 

Țara este destul de fertilă; are peste 50 la sută câmpuri, pajiști, grădini și pășuni și 45 la sută păduri de conifere și foioase. Creșterea anuală a lemnului la hectar este de peste 3 metri cub, deci mai mare decât media de creștere a tuturor pădurilor din Austria, care pot ajunge la maximum 3 metri cub la hectar. Trei cincimi din lemnul produs poate fi folosit ca lemn de construcție și de lucru; în unele păduri ale Coroanei austriece, cantitatea de lemn scade chiar și la o zecime din produs.

 

Dintre terenurile cultivabile, care sunt utilizate într-o măsură considerabilă pentru cultivarea porumbului (astfel că 18% din producția totală a acestui frupt în Austria este atribuită numai Bucovinei), aproximativ 3.800 de hectare sau 1,34 % sunt utilizate pentru cultivarea cânepei, cu un randament anual pe suprafață de aproximativ 13.000 de metri, iar 1.250 de hectare sunt dedicate producției de in, cu 3.000 de metri anual. Bucovina produce o cantitate relativ mare de lână de oaie, și anume aproximativ 2.600 de metri, ceea ce reprezintă 5 % din totalul lânii de oaie obținut în Austria. Aceste puține date reflectă, în legătură cu cele spuse, și faptul că aproape toată fibra și lâna produsă în Bucovina sunt prelucrate în țară și aproape exclusiv în industria casnică.

 

Aproape numai femeia trebuie să aibă grijă de îmbrăcămintea tuturor membrilor familiei, care, în termeni orientali, este „inferioară” bărbatului și care, în mod caracteristic, chiar și în biserică ocupă numai locurile din spate. Femeia toarce și țese, vopsește fire de in și lână, coase și brodează. Ea are o sârguință înnăscută și chiar atunci când merge pe drum, înspre terenul de prașilă, ea folosește timpul pentru a lucra. În acest fel, familia țărănească nu doar că își acoperă nevoile, ci poate lucra și pe stoc, mai ales cu ajutorul fiicelor, care, de asemenea, își împodobesc veșmintele cu broderii bogate. Mândria, bogăția miresei se manifestă în delicatețea și frumusețea cusăturilor și în cantitatea de prosoape, covoare și haine, îngrămădite în carul cu zestre. Dispariția broderiei, dă o măsură destul de sigură a sărăciei crescânde a populației.

 

Dacă avem în vedere, acum, această ramură interesantă a industriei casnice din Bucovina, adică produsele textile, descoperim că țesăturile de cânepă și in sunt folosite pentru a lucra și cele mai grosiere pânze, dar și cele mai fine, asemănătoare cu damascul, adesea cu margini magnific colorate. Cu toate acestea, țăranul folosește și bumbacul, care este ieftin și se cumpără în culorile dorite. De asemenea, produce lăicere, pături de lână și pânze de tot felul, albe, gri și colorate, din lână de oaie, unele dintre ele fiind folosite pentru acoperirea băncilor și paturilor care încadrează încăperile, iar alte, cele mai late, sunt folosite pentru acoperirea paturilor și împodobirea pereților; alte țesături sunt folosite ca material pentru pantaloni, paltoane (Sukman, Serdak, Manta) și alte piese asemănătoare. Fusta (Katrinza, Horbotka) este deosebită, iar țăranca o înfășură în jurul corpului și al picioarelor, fixând-o la mijloc cu centurile despre care voi vorbi mai încolo.

 

La fel cum este folosită mătasea, uneori, la țesutul lenjeriei, și firele de aur și argint sunt uneori țesute în pânză, în special în Horbotka huțulelor, care este adesea foarte colorată. Trebuie menționat, de asemenea, că părul de capră este folosit și la fabricarea de pânze și pâslă.

 

De un interes deosebit sunt covoarele, adesea strălucitoare (în mare parte în formă îngustă), realizate din cânepă vopsită și lână de oaie, care pot fi utilizate în mai multe moduri diferite, chiar și în locuințele urbane, drept pentru care ar fi deosebit de meritat dacă s-ar produce spre vânzare și, astfel, pentru sprijinirea țăranilor. Sunt lucrate după modele clasice, moștenite din familie, și, cu ornamentația lor geometrică, care se dezvoltă, în principal, în dungi orizontale, din culori calme, care amintesc viu de țesăturile orientale antice. Mai nou, țăranca a început să folosească doar coloranți strălucitori, captivanți, pe care comerciantul îi furnizează ieftin, din fabricile de produse chimice, iar, din când în când, soția unui preot are și covoare confecționate de țărănci, dar comandate după modele moderne, cu flori mari, luate dintr-un jurnal de modă. Din fericire, această lipsă de gust va oferi, în curând, o perspectivă mai bună, datorită eforturilor mai multor personalități influente, în special a unor femei, care manifestă un interes bun, datorită și colecției de exemplare din țară, creată de profesorul E. Kolbenheyer, care vor fi publicate în curând, pentru a fi răspândite în școlile din Bucovina.

 

Panglicile menționate mai sus sunt (bârnețele femeilor – n. n.), de asemenea, țesute foarte atent, într-un mod asemănător și colorat. S-a încercat, în mod repetat, să se aducă aceste panglici, cu lățimea de 2 până la 12 centimetri, la frumusețea lor, pentru o utilizare practică mai generală și, în special, prin coaserea lor, pe lungime, cu fire de aur, și s-a obținut, astfel, o țesătură care poate fi folosită ca față de masă sau pentru acoperire de mobilier. Un astfel de mobilier, tapițat cu o astfel de țesătură, arată fermecător; cu toate acestea, această utilizare inerent contradictorie nu poate fi recomandată în general. În acest sens, merită preferat un alt tip de decorare, care constă în coaserea panglicilor țesute, la distanțe adecvate, pe piesele de mobilier acoperite cu o culoare netedă, ceea ce înseamnă că un efect destul de bun poate fi obținut ieftin.

 

În ceea ce privește țesutul decorativ, trebuie menționat și faptul că, mai ales în vremurile anterioare, când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național, adesea acestea s-au produs în mănăstiri, în special pentru țesături de îmbrăcăminte, covoare și altele asemenea. De multe ori mătasea era folosită. Același lucru este valabil și pentru broderii, în care ornamentele de aur și argint, mătase și perle erau utilizate pentru a crea un efect deosebit de bogat. Îl aveau, în principal, broderiile, cu modelele lor perfect clasice pe piept și umăr și garnituri de cămăși pentru femei, în unele zone, și pe cămăși pentru bărbați, apoi pe eșarfe și năfrămi de cap, prosoape de nuntă, ștergare de altar și altele asemenea. Ca o înlocuire ieftină a broderiei pentru cămăși s-a născocit recent, cea a benzilor țesute din mașină. Populația feminină țărănească prezintă un excelent simț al decorului frumos, atunci când face panglici și șiruri din mărgele mici de sticlă; același simț al decorului frumos se manifestă și în pictarea ouălor de Paște, care sunt decorate cu sute de modele, adesea superbe și bogate.

 

Alte produse de casă sunt frânghiile din cânepă și bastoanele, plasele pentru pescuit, împletiturile din răchită și paie (în special pălării de paie), apoi blănurile (pieptar, bondița), a căror parte netedă, exterioară, este adesea brodată cu lână sau cu curele subțiri, colorate; încălțămintea, alt articol din piele (curele și genți), învelitori etc., de cele mai multe ori, totul cusut bogat. Acum, însă, cea mai mare parte din blănărie și articolele din piele sunt deja fabricate și costă mult mai puțin.

 

Să ne întoarcem, însă, la produsele industriei casnice din lemn, care au fost, inițial, obiecte de uz agrar și casnic: instrumentele agricole, sănii, căruțe, șei, juguri, mori, prese de ulei, jgheaburi, cofe, butoaie și găleți de lemn (Tschutra); obiecte mai mici; mobilier simplu, pe care se găsesc adesea ornamente sculptate (realizate aproape exclusiv într-o tăietură), adesea pictate. Odată cu producerea carelor și căruțelor, a uneltelor agricole, a șindrilelor pentru acoperișuri, a sitelor și a altor plase de sârmă sau obiecte similare, unele zone și-au depășit nevoile casnice în sine și au lucrat pentru târgul local și chiar pentru piețele externe. În acest din urmă scop, unele meserii, s-au dezvoltat, iar în ceea ce privește meșteșugurile, germanii și-au dedicat serviciile lor în multe cazuri. Condițiile schimbate de tranzacționare și, în special, acordurile vamale nefavorabile cu România au determinat anularea multor tranzacții, mai ales în fabricarea și valorificarea obiectelor din piele.

 

De menționat este și cioplirea lemnului, care este parțial realizată de țigani, dar se limitează la obiecte de uz casnic, apoi la rame și crucifixe. Ritul Bisericii Greco-Orientale interzice reprezentările figurate; în consecință, sculptura în lemn nu a împodobit niciodată podeaua în Bucovina. În schimb, sunt produse rural instrumentele muzicale primitive (cimbale, chiar viori, cavale și flauturi); de asemenea, ciobanii au făcut buciumull (Trembiza) din lemn moale, acoperit cu scoarță de mesteacăn, cu o lungime de până la trei metri, și coarnele de vânătoare, realizate în mod similar. De asemenea, există interesante lucrările din lemn încrustate și împletite cu metal (sârmă și plăci mici), inclusiv bastoane de mers și de tăiat (Toporez), mânere de bici și altele asemenea. În principal, acestea sunt produse ale huțulilor, un popor de munte, aparținând rutenilor (presupuși români slavizați), care au o anumită pricepere în prelucrarea coarnelor (cornul de pulbere), metalului (încrustat cu lemn sau corn) și altele asemenea.

 

În prelucrarea lemnului la domiciliu, precum și în olărit, țăranii au apelat doar la cele mai necesare producții. Cu toate acestea, produsele sunt remarcabile, în ceea ce privește configurarea, care arată încă formele antice din Orient și din Grecia.

 

Din cele spuse, este clar că industria casnică a Bucovinei este particulară și cuprinzătoare și se află la un nivel relativ ridicat. Nu există nici o îndoială că industria aceasta, care acum funcționează doar exclusiv pentru propriile nevoi ale familiei, este atât de capabilă de dezvoltare, încât ar putea să obțină o vânzare rentabilă a produselor sale. Cu o altă ocazie, am evidențiat acțiunile care ar trebui întreprinse pentru atingerea acestui scop, în special pentru aducerea lemnului din țară într-o mai bună utilizare”[1].

 

 

[1] Romstorfer, Carl A., Bukowina, în Exner, Wilhelm Franz, Die Hausindustrie Oesterreichs ein Commentar zur hausindustriellen Abtheilung auf der allgemeinen Land und Forstwirthschaftl. Austellung, Wien 1890, pp. 158-166

 


BRC 2019: Concertul ALTAR

 

BRC 2019: Concertul ALTAR


Pagina 109 din 1,276« Prima...102030...107108109110111...120130140...Ultima »