Dragusanul - Blog - Part 108

1847, Vicenţiu Babeşiu: Cântec despre dare

 

 

 

 

În 8 mai 1847, în Arad, „Concetăţeanul Babeşiu” scria un „Cântec despre dare”, pe care îl trimitea gazetei „Amicul Poporului”, însoţit de o scrisoare, în 10 august 1848, fiind publicat în numărul din 12/24 august, deci în regim de urgenţă. Cântecul, conform precizărilor viitorului părinte al lui Victor Babeş, Vincenţiu Babeşiu, avea ca temă un subiect „din lumea veche, când ţăranii erau iobagi, supuşi tuturor greutăţilor şi despuiaţi mai de toate drepturile cetăţeneşti”. Cum nu există transcrieri în litere ale acestui „cântec” din vremurile înnoirii lumii, şi cum nu prea mai există ştiutori ai buchiilor chirilice, pun la dispoziţia celor interesaţi acest „amar” al anului 1847, atât de actual şi astăzi („Eu fac drumuri şi punţi grele, / Şi numai vamă dau la ele!”).

 

 

 

Nu am pâine, nici de sare,

Le-a dus toate darea mare.

Darea mare, ce m-apasă

Cât şi sufletu-mi mai iasă.

 

Când n-am bani să plătesc darea,

Nu ajută-atunci văitarea,

Nu mulţimea, ce-amar plânge

Că domnia rău mă strânge.

 

Vine judele cu carul,

Duce toate,-mi lasă-amarul:

Duce-mi patul şi buhaiul,

Duce-mi masa şi mălaiul!

 

Nu-i în ţară nici dreptate,

Nici vreo frică de păcate!

Eu fac drumuri şi punţi grele,

Şi numai vamă dau la ele!

 

Eu-s silit a da cătane,

Lor nutreţ, locaş şi haine,

Ca domnia s-o pândească

Şi-mpotrivă-mi s-a-ntărească!

 

Mulţi zburdaţi – lenoşi în ţară –

Când vor dorm, când vor se cară,

Când vor beau, când vor mănâncă

Că-i nutreşte a mea brâncă!

 

Eu mă frâng, asud cu sânge

Căci de milă-mi câmpu-mi plânge,

Lucru făr’ repauzare,

Totuşi n-am nici de mâncare!

 

Şi uscata-mi bucătură

Suspinând o bag în gură,

Că-i cu lacrimi frământată

Şi cu lacrime  sărată!

 

Mi-aş da pruncii să înveţe

Până ce-s în tinereţe.

Dar nu-i mod, cu straiţa goală

Şi mai fără nici o ţoală.

 

Nu-mi e mamă astă ţară,

Ci maşteră prea amară:

Fă, o, Doamne, strămutare,

Fă cum ştii şi-mi dă scăpare!

 

Boierime, fă dreptate

Dacă crezi în zeitate,

Şterge crunta servitute

Ca Treimea să-ţi ajute!!![1]

 

 

[1] Amiculu Poporului, Numărul 12, Budapesta

în 12/24 Avgust (Gustu) 1848 / Iesă în toată Joia, pp. 178, 179

 

 


Alexandru Ioan Cuza, în 1860

 

 

 

 

„Alessandru Cuza, în vârstă acum de vreo 41 de ani, este fiul unui boier mai înainte cu vreo câţiva ani, la Galaţi, anume Ioan Cuza, şi fu educat, câţiva ani, cam până la al 14-lea an, în Iaşi, în institutul Dlui Gal, fiul renumitului cranioscop Dr. Lal. Părintele său îl trimise, apoi, spre mai departe cultivare, la universitate în Atena şi, mai târziu, în Paris. După ce s-a întors în patria sa, a intrat curând în serviciile statului, se căsători, în anul 1845, cu Ileana, fiica cea amabilă şi foarte bine educată a boierului I. Rosetti, muierea căruia e o fiică a marelui logofăt Dimitrie Sturza, prin care împrejurare Cuza este înrudit mai cu toate familiile cele mari ale ţării. În serviciul cel înalt, ce i s-a încredinţat, ca director al ministerului din înăuntru (interne – n. n.), ca guvernator de Galaţi şi celelalte, câştigase el, prin zelul său, iubirea sa de dreptate, neinteresarea şi loialitatea sa, iubirea tuturor mai marilor, a ţăranilor şi a tuturor străinilor.

 

În 1848, pe când şi în Moldova se arătă nemulţumirea poporului către domnul de atunci, Mihail Sturza, pentru o mulţime de neorânduieli şi storcături ce le făcea, Al. Cuza încă a fost unul din binesimţitorii aceia, care, cunoscând împrejurările şi cerinţele timpului, făcea guvernului de atunci propuneri amăsurate; însă acestea nu se ascultară şi el, cu mulţi alţi consimţitori, se privi, din cauza aceasta, de revoltant, se prinse, dimpreună cu consoţii săi, şi se aduse la Galaţi, spre a-i pedepsi cu închidere într-o fortăreaţă turcească pentru zelul lor patriotic.

 

O întâmplare norocoasă însă a ajutat pe partea cea mai mare a ăstor prigoniţi de-a fugi, pe când se transportau în Brăila, şi de a-şi căuta scăpare care pe unde putea, parte la consulul englez, parte în navele deosebite ce stăteau în port, şi astfel şi Al. Cuza ajunse norocos, prin un vapor austriac, la Viena. De aici, merge la Constantinopol, unde se adunară toţi exilaţii şi, prin descoperirile lor conştiincioase, dovediră Porţii nedestoinicia guvernului principelui M. Sturza.

 

În anul 1849, când se denumise de principe Gheorghie Ghica şi acesta, după legea de atunci, se dusese la Constantinopol, ca să capete de la Sultan veiratul, toţi refugiaţii se adunară împrejurul noului principe, care îi şi eliberă din exilul lor.

 

După retragerea oştii ruseşti, Al. Cuza intră în serviciul militar, ajunse mai târziu adjutant al caimacamului de atunci, Nicolai Conachi-Vogoride, de unde se avântă la rang de maior, în escadronul de ulani. În anul 1857, el era membru la Divanul ad-hoc şi ţinea de partea unioniştilor. În octombrie 1858, se rândui de adlatus la generalul Gheorghi Ghica. Pe când caimacamul Nicolae Conachi-Vogoride, în urma unui firman, a trebuit să-şi depună oficiul de caimacam al Moldovei în mâinile lui Vasile Sturza şi ale lui St. Catargi, şi toţi miniştrii trebuiră să-şi dea demisiunile (să se mulţămească), colonelul Al. Cuza se denumi atunci de locţiitor al ministrului de război. Şi în postul acesta el îşi câştigă tot respectul guvernului, iubirea şi încrederea corpului de ofiţeri şi a soldaţilor.

 

În 17 ianuarie 1859, Al. Cuza se alese, în Iaşi, de principe şi toate dregătoriile şi poporul îi jurară credinţă. În 24 ianuarie acestuiaşi an, adunarea naţională a României încă păşi la alegerea domnitorului, şi alese tot pe Al. Cuza. În modul acesta, principatele române veniră sub un Domn.

 

Prudenţa şi destoinicia ce le-a dovedit principele acesta, în timpul scurt de până acum al domnirii sale, a deschis perspectivă de un viitor bun pentru principatele române danubiene.

 

Deviza lui este: Patria şi onoarea![1].

 

 

[1] Alessandru Ioan I (Cuza) / Principele Moldo-româniei, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 38-42

 

 


Istoria, cu gura până la urechi

 

 

 

 

„Un Român, căruia Marele Vizir voi să-i smulgă secretul ascunderii Domnului Ţării Româneşti, Vlad V (în Constantinopol), recunoaşte:

– Ştiu unde se află, dar nu ţi-l voi spune, căci ştiu, asemenea, să mor şi să tac!

 

Un semn făcu Vizirul şi capul credinciosului Român se rostogoli pe pământ. Atunci Vizirul turc se întoarse către cei ce erau împrejurul lui şi le zise:

– Dacă Vlad ar avea o armată mai numeroasă de asemenea bărbaţi de credinţă, peste puţin ar putea s-ajungă Domnul lumii întregi.

 

*

 

Un rege al Poloniei zicea că Românii sunt neîmblânziţi, că ar fi mai lesne să capete cineva de la dânşii printr-un mijloc, decât prin arme, şi că e mai bine a-i avea amici, decât a cerca să-i subjuge cineva.

 

*

 

„La 1385, o armată inamică, venind cu rezbel asupra Românilor şi Sârbilor, văzându-i descurajaţi, le propuse pacea, cu nişte condiţiuni umilitoare. Unul dintre căpitanii Domnului Mircea al României, anume Vitejescu, află de cuviinţă să nu primească pacea şi, spre a încuraja pe compatrioţii lui, le jură a le aduce capul împăratului inamicilor. Zicând aceasta, se făcu nevăzut şi trecu, ca dezertor, în tabăra inamică. Îl prinseră şi-l aduseră în cortul împăratului, care voia să afle vreo ştiinţă de la dânsul şi, pe când căpetenia inamicilor îi făcea mai multe întrebări, el se repezi la dânsul, cu sabia în mână, şi-l răsturnă cu o singură lovitură, apoi căzu şi el, sub numărul sateliţilor ucisului.

 

Kraida, amanta (iubita – n. n.) acestui erou, pe care el o lăsase leşinată, în momentul când îşi luă ziua-bună de la dânsa, acum deşteptându-se pierdută, părăsită şi disperată, se îmbrăcă în port bărbătesc şi se duse în tabăra ne-oaspeţilor, să-şi afle amantul. Sosi tocmai în minutul când îl conduceau înaintea împăratului inamic, luă voia de a-l urma, să lupte şi ea alături cu dânsul, şi căzu împreună cu el.

 

*

 

În bătaia de la Roman (în Moldova), când Ştefan cel Mare puse contra inamicilor numeroşi o armată foarte mică, calul său fu ucis sub dânsul.

– Copii, nu vă daţi!, strigă el pajilor lui.

 

I se dete un alt cal, se începu iar lupta sângeroasă şi nu lăsă sabia din mână decât după ce a mai adăogit un laur mai mult la coroana sa”[1].

 

 

 

 

[1] Câteva trăsuri din istoria specială a Românilor, în Amicul Poporului / Călindariu pe anul comun 1861, Sibiu, Tipografia lui S. Filtsch, 1860, pp. 51-53


Ţinutul Romanului: Hândeştii

 

 

Ţinutul Romanului: Hândeştii

 

 

iunie 1774

Ocolul de Sus

 

 

 

Hândeştii

 

Răzăşeşti

 

 

 

Toată suma caselor: 14. Scădere rufeturi, însă 10: 6 popi şi diaconi, 4 ruptaşi Rămân birnici 4.

 

 

Birnici:

 

 

Ursache, pânzar

Lupul, pânzariu

Tănasă Ghiniţu

Vasile Norone

 

 

Rufeturi:

 

 

Popa Dimitrie

Diaconul Toader

Vasile, diacon

Gheorghi, diacon

Andrei, diacon

Toader, diacon

Ursul Haotă, ruptaş

Neculai Haotă, ruptaş

Andrei Haotă, ruptaş

Toader Dâncian, ruptaş

 

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 262, 263

 

 


Ţinutul Romanului: Fedeleşanii

 

 

 

 

Ţinutul Romanului: Fedeleşanii

 

 

iunie 1774

Ocolul de Sus

 

 

 

Fedeleşanii

 

Răzăşeşti

 

 

 

Toată suma caselor: 10. Scădere rufeturi, însă 6: 3 popi şi diaconi, 3 mazili şi ruptaşi Rămân birnici 4.

 

 

Birnici:

 

 

Ion Fedeleşan

Costantin Bezade

Mihălache Fedeleşan

Apostol, vieriul din Brătuleşti

 

 

Rufeturi:

 

 

Popa Ştefan

Ursachi, diacon

Căsian, monah

Grigoraş Pilat, mazil

Neculai sin (fiul) lui, mazil

Vasile Albul, ruptaş

 

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 262

 

 


Pagina 108 din 1,487« Prima...102030...106107108109110...120130140...Ultima »