România lui Ciolanoş-Hannis
CIOLANOŞ: Mie să-mi arătaţi de unde vreţi să încep şi cosesc mai iute ca Boc!
*
Boc, mai ieri, ca utecistul
ne-a cosit gospodăreşte;
acum vine FMIstul…
Să vezi ăsta ce coseşte!
Urmele lui Dumnezeu, prin iarbă
*
– capitolul VI al romanului “Mercenarul Negru” –
*
Notă: Revin, după multă irosire de timp, la cele două cărţi, pe care le am în lucru. Şi cred că o să rămân aici, până le voi isprăvi, după care, ostenit de amărăciunile vieţii, cred că o să-mi aştept, precum Iisus – din acest capitol, doar moartea ca pe-o speranţă.
*
Când s-a luminat de ziuă, am văzut urmele lui Dumnezeu; se furişau prin iarbă brumată, apoi dispăreau sub frunzişul arămiu, risipit de toamnă de la un capăt al altul al zării. Nu-şi mai avea sălaşul în Soare, dar psalmul rămăsese neschimbat.
– Dumnezeule, chiar şi Dumnezeu se teme!, mi-am auzit sufletul scrâşnind, înainte de a se rătăci în larmele de pe Cale.
Am privit iarăşi, dar de data asta îndelung, lumina şi sălaşul pustiit din Soare, apoi, ca în fiecare dimineaţă a vremelniciei, s-au bulucit mulţimile, înfricoşându-mă cu sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.
– Sfântă Parascheva, mântuieşte-mă, vindecă-mă!
– Sfinte Arsenie Boca, mântuieşte-mă, vindecă-mă!
– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.
Şi nu mă aude nimeni. Doar Traian Băsescu, ivit de după colţ, grohăie a râs, iar grohăitul atrage atenţia, atunci când mor cuvintele.
– Sfinte Traian Băsescu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!
– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!
– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.
*
Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, nu-i răspunde, dar îl fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului care îl uimeşte chiar şi pe aprigul Traian Băsescu, bărbat energic şi care a văzut multe la viaţa lui.
– Dacă te îndură, Prea Fericite, înseamnă că şi eu am şanse să revin glorios în politică!, grohăie iar Băsescu, dar negustorul de moaşte îl ignoră, pentru că tocmai începură cuvioşii de moaşte să numere veniturile zilei, iar Prea Fericitul e bănuitor, să nu-l fure sutanele negre din preajma lui.
– Bagi ceva în campania mea, Prea Fericite?, întreabă Traian Băsescu, înainte de a dispărea în prima cârciumă din drum, ca să-şi potolească setea.
*
Negustorul de moaşte altoieşte cu sfânta-i cârjă câteva sutane întunecate, care s-ar părea că dosiseră ceva mărunţiş, iar sutanele s-au prăbuşit pe dată, risipind în colb schelete gălbui, care răzbesc, în cădere, prin pieile firave, care le adăpostiseră până mai adineauri. Înspăimântate, celelalte sutane au îngenuncheat supuse, la poalele aurite ale obezului cu cârjă, în imediata vecinătate a oaselor risipite din piei ca din nişte saci putrezi.
– Prea Fericite, mântuieşte-mă, vindecă-mă!
Un cucernic al moaştelor părăsi stolul fastuos al prea-cucernicilor şi începu să inventarieze os cu os, întregind, în sfântul registrul de inventar al celor treisprezece mii de moaşte sfinte din ţară, ba pe un sfânt, ba pe o sfântă, dar iar se buluciră mulţimile, împiedicându-se de cadavrele săvârşitelor întru Domnul sutane ale moaştelor, şi strigând, în cădere, „Aleluia!”.
– Am bani, Prea Fericite! Vinde-mi şi mie măcar o falangă!
– Dacă ai bani, le poţi săruta şi te poţi închina lor; dar numai atât!
*
Negustorul de moaşte nu vinde ciolane, ci venerări. Ca să te închini lui Dumnezeu nu ai neapărată nevoie de învoirea negustorului de Dumnezeu, dar ca să te închini moaştelor, în ziua anume stabilită pentru minuni, fără să plăteşti vamă negustorului de moaşte nu ai nici o şansă.
– Păi da, zisese obezul negustor de Dumnezeu şi de moaşte. Dacă nu stabileam eu calendarul săvârşirii minunilor în anumite orare anuale bine chibzuite, mai dădeau năvală fraierii să vă umfle sutanele cu bănet?
– Nouă?! Bisericii, Prea Fericite!, răspund sutanele mieros de acru.
Negustorul de moaşte loveşte încet, cu capătul de sus al sfintei cârje, crucea de aur de pe piept:
– Biserica e gloria lui Dumnezeu!
– Seamănă Prea Fericitul cu diavolul de pe murii bisericilor ca lacrima cu lacrima!, susură discret o sutană spre altă sutană, în vreme ce ochişori vicleni cată cu poznaşă complicitate spre „pieptul lui Dumnezeu”, în care capătul de sus al sfintei cârje încă mai loveşte delicat, dar şi cu afişată fermitate.
*
Idolatre şi năucite, mulţimile aglomerează Calea şi mărşăluiesc, mărşăluiesc spre moaşte şi morminte, în vreme ce dincolo de şanţ, în bălăriile uscate, crucea veche scârţâie dureros sub povara trupului lui Iisus, pe care nimeni nu vrea să-l mai coboare şi să-l pregătească pentru întoarcerea în Ceruri. Şi huruie în noi fisura în timp, prin care aş putea fugi undeva, în munţi, sub umbra unui copac, unde să mă închin tainic şi fiului, şi tatălui, dar fiul încă nu a fost dat de pe cruce, trupul încă nu i-a fost purificat şi aşezat pe lespede, ca să poată urca la cer. Întorc faţa spre el, măcinat de amărăciune, şi-i văd sângele prelingându-se chinuitor pe capătul de jos al cârjei pe care negustorul de moaşte i-o înfige în coastă, clipă de clipă, de două mii de ani, încoace.
– E nevoie de jertfă. Pururi e nevoie de jertfă, zice Prea Fericitul, fumegând de mânie.
*
De pe cruce, fiul priveşte rugător. Nu cere apă, ca să i se dea oţet, ci îşi imploră doar clipa morţii, care să-l dea jos de pe cruce. Tânjeşte după moartea care să-i aducă învierea, dar viermuirea deznădăjduiţilor se hrăneşte cu neîntrerupta lui crucificare şi îşi ostoieşte setea cu sângele lui, care se prelinge pe cârja care i se tot înfige în coaste.
De undeva, dinspre culmea dealului, de acolo unde duc, prin iarba veştejită şi pe sub frunze uscate, urmele lui Dumnezeu, tatăl priveşte înlăcrimat trupul însângerat al fiului şi împietreşte.
O diplomă secretă, pentru ultimul poet iconar
Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte
*
Îl întâlnisem undeva, prin paginile vechi ale “Revistei Bucovinei”. Era doar un poem iconarist. Un cântec de alean şi pribegie. Nu ştiam în ce vâltoare a timpului s-o fi pierdut. Dacă s-a pierdut. Poeţii se pot pierde, dar cântelele lor, niciodată. Dacă s-ar pierde şi cântecele, nu am mai avea nimic.
*
Am mutat poemul acelea în timpul meu, caligrafiindu-l cu drag în “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Nici nu-mi mai aduc aminte de anii în care am scris cartea aceea, în care am depozitat, cântec cu cântec, cioburile spiritualităţii bucovinene, încercând să le asamblez, reconstituind vasul. Întotdeauna şi dintotdeauna, Dumnezeu ia forma vasului. Dacă un neam îşi rătăceşte vasul, rămâne fără Dumnezeu.
*
Peste ani, aveam să aflu că poetul iconar Gruia Bodnărescu trăieşte, la Rădăuţi. Vestea bună mi-a adus-o Constantin Hrehor. Eu îl credeam spulberat, odată cu cărţile lui nescrise, de năprasnicul uragan al ultimului măcel planetar. Ulterior, şi prozatoarea Mălina Aniţoaei mi-a vorbit despre contemporanul meu, Gruia Bodnărescu, dar n-am izbutit să-l întâlnesc. De vreun deceniu, de când Rădăuţii nu mai au primar, eu nu mai calc prin oraşul acela tulburător de frumos şi căruia i-am adunat, cândva, între două coperţi, vechile mărturisiri.
*
Cartea lui Gruia Bodnărescu
Şi mai târziu, Constantin Hrehor mi-a adus cartea ultimului poet iconar, Gruia Bodnărescu: “Ziua tuturor întâlnirilor”. Carte în care Constantin Hrehor a depus şi din generozitatea lui de scriitor înnăscut şi responsabil, dar şi din generozitatea lui de confesor. Am citit-o în aceeaşi zi. Am călătorit în timp cu “umbra-n veci rătăcitoare” a destinelor lirice, descifrându-i “urmele-i din manuscrise”, “cântul lin, pe aripă de vânt uşor”.
*
Pluteau prin poemele domnului Gruia Bodnărescu nostalgii iremediabile de “Bucovină, cântec lin”, dar şi de existenţialism carpatic dramatic, din care doar poeţii îşi mai pot salva sufletul: “Am trimis toţi amăgiţii mei ani, să-şi cânte în van plânsul”.
*
Când l-am întâlnit, prima dată, în “Revista Bucovinei” ( nr. 1-2/1945, pp. 21-22), ştiam doar faptul că poetul pe care îl „doare atâta amar de aşteptare” (superbă metaforă pentru „lutul“ iconarist), Gruia Bodnărescu, se afla, în 1944, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, hotărât să ia „flinta hotare nedrepte“ să şteargă („Pe drum aspru, dar trist, / trebuie să sânger pe urme de Crist, / mâine, poimâine, când merg / hotare nedrepte să şterg!”). Poemul lui, aspru aidoma unui stâlp de casă ţărănească cioplit din bardă, poate fi considerat şi „cântecul de lebădă“ al unei întregi generaţii („Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine – / căci cel ce luptă nu se teme de nime… / Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare, / dincolo de casa noastră muta-voi hotare”).
*
Şi mi-l închipuiam înfăşurat în cenuşile însângerate ale războiului, scriind, cu creionul, pe un petec de hârtie, căruia îi era reazăm patul puştii, un istovit “Rămas bun”. Îi vedeam doar sufletul, silueta lumească a poetului rădăuţean, longilină şi delicată, contrastând teribil cu tragismul din sufletul lui:
*
S-au tulburat vremile, năpădind ceaţă
peste tot ce în noi se numeşte viaţă.
În mine simt azi
că viaţa mi-e-n creştet de-amiazi
şi că răsăritul vieţii nu l-am pipăit,
ci doar spre-un apus am de pornit…
Autograf
*
Mâine, poimâine, merg
să iau flinta hotare nedrepte să şterg…
*
Mă doare atâta amar de aşteptare!
Cu sânge, din temelie, o să clădesc hotare,
voi pleca la luptă de răzbunare încins
hotare clădind pe aspre drumuri spre soarele aprins.
Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine –
căci cel ce luptă nu se teme de nime…
Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare,
dincolo de casa noastră muta-voi hotare.
Voi trece pe-acasă, pe glodosul drum,
s-adulmec copilăria prin fum,
să plâng o clipă lângă-un morman de scrum!…
*
Rămas bun, copilărie trecută,
şi voi, idealuri cu vreme pierdută;
rămas bun, visuri neîmplinite,
năzuinţi astăzi zdrobite!…
*
Rămas bun, mamă, tată şi fraţilor mei,
rămas bun, plopilor gingaşi şi-nalţilor tei!
Rămas bun, lume banală,
chinuită în hăul cu smoală!
Rămas bun, copilă mică şi albă
ce-ţi strângi iubirea în salbă,
şi să m-aştepţi, căci voi veni odată
când ţara va fi de alt soare scăldată!…
*
Vor creşte vieţile din apă, cer şi moină…
Numai fata albă mă va aştepta cu cânt de doină,
cu aceiaşi ochi verzi-căprui
ca ai nimănui!…
*
Rămas bun!… Pe drum aspru, dar trist,
trebuie să sânger pe urme de Crist,
mâine, poimâine, când merg
hotare nedrepte să şterg!…
*
Născut în 7 aprilie 1924, la Suceviţa, Gruia Bodnărescu, poet iconar, iniţiat în tainele scrisului vindecător de George Voievidca şi de George Drumur, a fost strivit, apoi de tăcere. L-au nins anii, troienindu-l şi însingurându-l, încât a fost nevoit să se adăpostească lângă flăcările vii, dar atât de vindecătoare ale cântecelor condamnate să rămână pentru totdeauna nescrise.
*
Am, ca şi Constantin Hrehor, ca şi Mălina Aniţoaei, un respect pios faţă de ultimul poet iconar al Bucovinei, căruia îi pregătisem în secret, pentru Ziua Scrisului Bucovinean, o diplomă, o închinare. Şi n-am spus despre această diplomă, pentru că încă nu mă puteam hotârî dacă are sau nu învrednicirile necesare instituţia Centrului Cultural “Bucovina”. Abia astăzi, sfătuindu-mă cu Constantin Hrehor şi cântărind bine lucrurile, am introdus şi semnătura diplomei, care se vrea doar un omagiu adus iconarismului, prin intermediul ultimului său reprezentant: Gruia Bodnărescu.
*
Diploma “George Drumur”: Gruia Bodnărescu
Veste bună: Noi nu avem “păcatul primordial”!
Facerea, Cap. 1 şi 2 din “Biblia” ortodoxă – detaliu
*
Religia s-a născut în Carpaţi, pe muntele “Ar Ra Ar Aum” (Crezând în Soare, Crezi în Dumnezeu), adică Rarău. Şi ca filosofie, şi ca muzică (Imnele Uriaşilor sau Peanurile Tracilor, deci Colindele străvechi), şi ca Horă ritualică, şi ca mister, dar şi ca poezie (limbajul ritmicităţii) şi ca artă plastică (simbolistica totemică, moştenită drept “artă populară”), religia mă interesează. Am tot căutat rădăcinile filosofiei, muzicii, horelor, poeziei, simbolistii, dar şi ale credinţei, drept corolar al acestora, în toate cărţile religioase ale omenirii, anterioare “Bibliei”, şi toate cărţile spun aceleaşi lucruri, cu mici diferenţieri în expunere (la popoarele care cunoşteau scrierea – ideea se transmitea drept idee, iar la popoarele tribale – prin pilde). Prin urmare, era firesc să revin şi asupra “Bibliei” (nu am decât ediţia ortodoxă, tipărită de Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982), “tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin” (cărturar de seamă al neamului românesc, bucovinean, prin naştere, asistent universitar la Cernăuţi, călugărit după ce fata de care se îndrăgostise, Vera Paşcan, mama lui Florin Piersic, s-a măritat cu doctorul în medicină veterinară Ştefan Piersic).
*
Afirmaţia “Ar Ra Ar Aum” am găsit-o subliniată şi în Psalmul 18 al lui David (p. 572), care începe, precum în textele chaldeiene, cu “poruncile lui Dumnezeu, scrise sus, pe Cer” şi continuă cu legenda hitită (scrierea hebraică e hitită) despre împuternicirea Soarelui de a-şi face templu din munte, bunul Dumnezeu făcându-şi “sălaş în Soare”:
*
“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.
Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Nu sunt graiuri, nici cuvânte ale căror glasuri să nu se audă.
În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
În soare şi-a pus sălaşul său şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.
*
De la Psamul 18 al lui David am trecut, aşa cum logica obligă, la “facerea mâinilor lui”, pe care “o vesteşte tăria” şi am rămas surprins să aflu că Dumnezeu întâi l-a făcut pe om (coloana I, din Cap. 1), bărbat şi femeie, şi-abia mai târziu (coloana a doua, Cap. 2), l-a făcut pe Adam şi, ulterior, pe Eva. Ceea ce înseamnă că noi nu ne tragem din Adam şi Eva (privilegiul prietenului meu din Ierusalim, scriitorul Menachem M. Falek), ci din “oameni”, “bărbat şi femeie”, care n-au gustat din fructul oprit (erau pe pământ, nu în raiul pământesc) şi, drept efect şi consecinţă (sic!), nu ne-au stigmatizat cu… păcatul originar. Mai ales că bunul Dumnezeu, conform versului 28, după ce i-a făcut pe oameni, “i-a binecuvântat zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!”.
*
Ca om care crede în Dumnezeu, am urmat întru totul porunca, fiind mereu surprins că doar călugării din neamul meu îi sfidează bunului Dumnezeu această logică şi benefică poruncă. Prin urmare, când va veni vremea, mă voi înfăţişa Tatălui Ceresc (Iisus Hristos ne-a încredinţat, prin rugăciunea cu care ne-a binecuvântat, că ne este tată şi nu nemilos judecător) doar cu păcatele pe care le-am săvârşit, nu şi cu un stigmat ancestral, total de neînţeles.
*
Pagina 2 din Biblia ortodoxă
Altarul. In memoriam T. Robeanu
*
Astăzi, am primit, de la Editura “Muşatinii”, exemplarul semnal al cărţii “La Suceava, în Cetate”, de T. Robeanu, singura carte recuperatoare pe care Bucovina o închină marelui nostru antecesor. O senzaţie ciudată şi imposibil de descris m-a cuprins, o senzaţie pe care am mai trăit-o, împreună cu Emil Ursu şi cu Tiberiu Cosovan, atunci când am adus, de la Săcele, ţărâna martirilor bucovineni Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, cei care, în 1916, având de ales între a trage în “inamicul” român şi a-şi săpa singuri mormintele, au ales, la doar 19 ani, să-şi sape mormintele. Sau atunci când, fără presă de faţă, am depus pe mormântul lui Ion Grămadă, Eroul Bucovinei, cartea pe care el nu a mai izbutit să o adune între coperţi, “Cartea sângelui”, un debut, ca şi în cazul lui Robeanu, condamnabil de întârziat.
*
Ajuns acasă, am procedat ca de obicei: am aşezat-o icoană în raftul cu o parte din cărţile pe care le-am scris şi am tot privit-o, cu o adâncă împăcare a sufletului. Târziu, am şi fotografiat cartea icoană, cartea pe care atât de mult mi-am dorit să o adun din uitările şi nepăsările celor 110 ani, care s-au scurs ca o clipită, de la moartea marelui poet bucovinean şi până la întoarcerea lui în prezentul nostru deficitar de aduceri aminte şi de recunoştinţă.
*
Joi, la Biblioteca Bucovinei, începând cu ora 15, toţi doritorii pot primi în dar sfânta împărtăşanie întru identitate bucovineană, pe care o reprezintă cartea lui T. Robeanu. În fond, altarul cel adevărat şi veşnic este memoria şi binecuvântarea străbunilor care au urcat în cer. Aşa spun toate cărţile sfinte ale omeniri, iar eu aşa simt şi cred.
*
