Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Voloca pe Ceremuş

Valea Ceremuşului – foto Krepler

VOLOCA PE CEREMUŞ. Sat al Tăutenilor ca şi Vijniţa, Voloca este întărită în 2 aprilie 1623 logofătului Tăutul, iar în 25 februarie 1663, copiilor ginerelui său, Ion Cocoranul.

1731: Hotarnica satului Voloca, datând din 12 martie 1731, făcută din porunca lui Grigore Ghica Vodă pentru proprietarii satului, Sandul Sturza şi Macrei, cuprindea toponimele: Poiana Cireşului, hotarul Ispasului şi al Lucavăţului, poiana Tocarna, gura Soloneţului, unde cade Soloneţul în Mihodra, hotarul Vijniţii.

1760: În 12 iunie 1760, „preutul Iftemi” primea uric dee la Teodor Callimah Vodă pentru jumătate din satul Voloca, moştenită „pe doi bătrâni (bunici, adică), Văscanu şi Flore”.

1774: În 1774, satul Voloca pe Ceremuş avea 28 familii, adică, aşa cum rezultă din recensământul lui von Spleny din 1775, 15 răzeşi, 3 popi, 7 ţărani şi 7 umblători, adică strângători de impozite. Până în 1784, populaţia satului ajunge la 50 familii.

1784: Biserica Adormirii Maicii Domnului din Voloca a fost construită în 1784, restaurată în 1886 şi resfinţită în 1890. În 1843, biserica avea 907 enoriaşi, păstoriţi de preotul administrator Mihail SAVA, patron bisericesc fiind familia PETRINO. În 1876, patron bisericesc era Nicolai de PETRINO, paroh era Meletie HALIP, iar numărul enoriaşilor ajunsese la 1.508. În 1907, patron bisericesc era Roman FREITAG („vineri”), paroh fiind Dimitrie MASICHIEVICI, născut în 1854, preot din 1885, paroh din 1890, iar cantor, din 1900, Alexie SCRABA, născut în 1839.

1798: În 1 noiembrie 1798, Simion Munteanu moştenea partea din Voloca a strămoşilor săi (şi ai preotului Iftemi, care, se vede treaba, a murit), Văscan, Onciul Herţa, Vasile Tomca şi Fodor Miroş. Un alt moştenitor, Ilie Băluşescul, primea doar o poieniţă şi o bucată de pământ pe pârâul Volocina.

1782: În 8 aprilie 1782, vechilul Ion Mitescul căpitan, declară, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, că vornicul Nicolae Roset stăpâneşte satul Voloca.

1809, constituirea corpului de volintiri bucovineni, în sprijinul Austriei, în războiul napoleonian: „La dorinţa domnului consilier aulic (a căpitanului cercual de Platzer) şi a unor membrii ai ţării, întreprinde subscrisul ridicarea unui corp de călăreţi, din mijlocul nobililor şi răzeşilor Bucovinei; dară sub următoarele condiţiuni: / 1). Ca subscrisului, în înţelegere cu comanda militară, să i se dea decret de comandant de escadron, în înţelesul apelului din 9 al lunii curente, pe lângă păstrarea tuturor beneficiilor care sunt asigurate stării militare. / 2). Ca lui Mihalachi Ianoş, din Ivancăuţi, şi domnului Gregor Iacubovici, din Voloca, precum şi acelora pe care subsemnatul, la timpul său, îi va afla de trebuinţă, să se elibereze o acreditare ca subscrisului întru a aduna răzeşii să-i stea mână de ajutor”[1].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

1877: Din 1877, funcţiona, la Voloca, o şcoală cu 3 clase[3].

1890: În 1890, satul Voloca pe Ceremuş avea 1.150 locuitori. Paroh era Dimitrie Masichievici, iar Parftenie Danciul şi Vasile Cocea erau învăţători.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Voloca pe Ceremuş, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Volocivca, afluent al pârâului Bruşniţa. Suprafaţa: de 9,76 kmp; po­pulaţia: 1.079 locuitori, aproa­pe toţi ruteni, de religie gr. or. Prin drumuri câmpene este legată cu Carapciu pe Siret şi cu Stăneştii de Jos pe Ceremuş. Are o şcoală populară, cu două clase, şi o biserică pa­rohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. La 1776, aparţinea unui preot, numit Semaca (Şeptilici, cu numele tradus în ucraineană – n. n.), şi se gă­sea aci o mănăstire, zidită, în anul 1742, de un monah din familia Donici. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 601 hectare pământ arabil, 133 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 16 hectare imaşuri, 177 hectare păduri. Se găsesc 123 cai, 329 vite cornute, 1.901 oi, 129 porci, 51 stupi”[4].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Glotaşul Ion Penteleiciuc, Voloca, mort”[5]; „Ioan a lui Aftanasei Doubei, născut în Voloca, la 5 aprilie 1881, a fost intrat, cu ocazia mobilizării generale, în serviciul militar. Îmbolnăvindu-se în Müzzuschlag, să fi murit la începutul lunii februarie 1915. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ioanei Douhei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[6]; „Gheorghe a lui Mihai Palamariuc, născut în Voloca, la 4 aprilie 1887, a plecat, în august 1914, la război şi e dispărut de la finea lunii august, nesosind, până în prezent, nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eugeniei Palamariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[7].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Stăneşti făceau parte, ca reprezentant al ţăranilor, „Nasarie Baloşescul, agricultor, Voloca”, iar ca locţiitor, „Vasile Dumici, agricultor, Vo­loca pe Ceremuş”[8].

[1] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 16, 12 august 1911, pp. 181-183

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 21, 1876 p. 95, 1907 p. 82

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 243

[5] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Volcineţ

La pârleaz – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

VOLCINEŢ. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 11-a biserică, la Volcineţ, cu popă”, dar satul este mult mai vechi, aparţinând, iniţial, lui Vitovt, cneazul lituanian, cumnat al lui Alexandru cel Bun, care a ctitorit şi biserica de piatră din Lujeni.

1674: În 14 decembrie 1674, satul aparţinea lui Tudosie vameşul, tatăl cronicarului Miron Costin.

1703: În 14 februarie 1703, pentru că fiul său, Pătraşco, murise „în Ţara Românească şi neavând copii”, Miron Costin dăruieşte satul Volcineţ mănăstirii Barnovschi, din Iaşi, întru pomenirea fratelui său, Ion Costin, înmormântat în cimitirul acelei mănăstiri. În 14 februarie 1703, Nicolai Costin dăruia mănăstirii Barnovschi satul Volcineţ, „care sat l-a dat părintele mieu fratelui mieu Pătraşco logofăt; dar murind acesta în Ţara Românească şi neavând copii, a rămas satul acesta la noi, amândoi fraţii, dar murind şi fratele mieu, Ion hatmanul, şi fiind astrucat în sfânta mănăstire Barnovschi, care fusese zidită de strămoşii noştri, am dat mănăstirii zise mai sus satul Volcineţ, cu zece vecini, ca să-i fie danie şi ocină în veci”. Conform  unui uric din 5 mai 1703, satul fusese al lui Miron Costin, apoi al fiului său, Pătraşco.

1742: Un alt fecior al lui Miron Costin, Ion, răscumpără satul şi obţine uric domnesc de întăritură în 20 noiembrie 1742. Printre iobagii lui Ion Costin se numărau Vasile Vătămanul şi Gavril Halep, care, în 15 iulie 1744, dau mărturie, cu semnele pe care le cunosc, la hotarnica satului Bereşti.

1782: În 2 aprilie 1782, după moartea lui Ion Costin, mănăstirea Barnovschi revendică, pe nedrept, şi obţine Volcineţul, pe care îl arendează grabnic armeanului Todori Mustaţă.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Volcineţ, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi şi 10 birnici.

1774: În 1774, satul avea doar 13 gospodării, dar ajunge, în zece ani, în baza colonizării cu ruteni, la 87 de gospodării.

1786: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Volcineţ, construită în 1786, a fost reclădită în 1901. În 1843, biserica avea 1.075 enoriaşi, patron bisericesc era Ioan de MUSTATZA, paroh fiind Constantin MELENTOVICI. În 1876, biserica avea 1.432 enoriaşi, paroh fiind Alexandru CHISELIŢĂ, ir preot cooperator, Vasilie ILIUŢ. În 1907, paroh era Vasile ISOPESCUL, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1892, iar cantor, din 1900, Filip BUSNEAN, născut în 1868.

1797: În 12 ianuarie 1797, Sofronia, văduva lui Gheorghi Gheorghian, lasă fiicei sale, Catrina, şi logodnicului ei, Aronovici din Volcineţ, părţile ei de moşie, martori fiind Vasile von Simaca şi Vasile Ţurcan, preotul din Volcineţ.

1857: Din 1857, funcţiona în sat o şcoală ruteană cu 4 clase, iar din 1900, şi o şcoală în limba română, cu o clasă[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[3].

1898: „Primim din Volcineţ o scrisoare, prin care se constată că nu dl Jijie a înfiinţat banca raiffeisiană de acolo, ci gospodarii Nicolai Marişac, Mihai Sidoriac şi părintele V. Isopescul, şi anume deja în anul 1898”[4].

1899: Banca rurală din Volcineţ, în sistem Raiffeisen, s-a înfiinţat în 1899, cu 45 părtaşi, cu Simion Halip director, cu Petrea Marişceac vicedirector, controlor fiind Alexandru Lupu, vistiernic – Alexandru Jijie, iar casier – Onufri Kudelka. Cabinetul de lectură „Dumbrava” din Volcineţ, pe structura căruia s-a constituit şi banca rurală, funcţiona din 1896, în casa lui Gavril Larion, cu 40 membri, 193 cărţi, două abonamente la gazete şi 27 florini avere, preşedinte al acestei prime biblioteci comunale fiind preotul Vasile Isopescul, iar vicepreşedinţi – Simion Halip şi Petrea Marişceac.

1890: În 1890, când paroh al Volcineţului era Vasile Isopescul, iar cantor, Filip Buşnean, satul avea 2.100 locuitori, conduşi de primarul Dimitrie Halip şi povăţuiţi de învăţătorul cu nume deja ucrainizat, George Copaciuc.

1906: O listă de subscripţie, din iulie 1906, pentru prognozata societate culturală „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată cantorului bisericesc din Volcineţ Filip BUSNEAN, menţionează următoarele nume de localnici: Alexandru SIDORIUC, Nicolai HOVANEŢ, Alexandru JIJIE, WITWISKI, Alexandru ZICESCU, Alexandru CABA, secretarul comunal Ioan CARST, Dumitru OSTAFICIUC, Mihail IAIMUSCĂ, Eugen LUPU şi Toader JIJIE[5].

1912: „Dobândind patriarhatul din Ierusalim, pe cale procesuală, proprietatea moşiilor Văşcăuţi pe Siret şi Dimca, trecu la dânsul şi patronatul acestor comune. Tot pe această cale a dobândit mănăstirea Barnovschi a sf. mormânt al lui Cristos proprietatea şi patronatul comunei şi bisericii clin Volcineţ. Amintitele proprietăţi, fiind închinate din vechime, de domnitorii ţării, amintitelor biserici din orient, însă, înstrăinându-se ele, cu timpul, de arendatori, au fost reclamate de aceste institute, pe cale judecătorească, şi aşa redobândite (Dimitrie Dan, Patronatul în bis. ort. din Bucovina, p. 10). Comuna Volcineţ însă, răscumpărând, acum câţiva ani, moşiile susnumite, a dobândit totodată şi patronatul comunelor Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ”[6].

1912: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la volcineştenii Maria POCLITARIU (soţia învăţătorului superior Ioan Poclitariu, 36 ani în 1912), Doriţa POCLITARIU (fata învăţătorului superior Ioan Poclitariu, 36 ani în 1912), Nicolai ROŞCULEŢ şi Fluor TOPALĂ (13 ani în 1912), Aspasia SIDOREAC (13 ani în 1912), Iuliana MARIŞCEAC (13 ani în 1912) şi Eudochia GURĂU (13 ani în 1912).

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Volcineţ, comună rurală, districtul Siret, aşezată pe malul drept al fluviului Siret, la confluenţa lui cu pârâul Volcineţ, între Camenca şi Cerepcăuţi. Suprafaţa: 4,62 kmp; popu­laţia: 2.041 locuitori, 3 părţi ru­teni şi o parte români, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Volcineţ, care, îm­preună cu târla Zolob, numără 1.995 locuitori; şi 2). din cătu­nul Dibrova. Este străbătută de drumul districtual Cerepcăuţi-Camenca şi legată, prin drumuri de ţară, cu comunele Bahrineşti şi Fântâna Albă; printre ea şi comuna Cerepcăuţi trece linia ferată Hliboca-Hadicfalva. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Prin hrisovul din 14 Februa­rie 1704, Nicolae Costin, hat­man şi pârcălab de Suceava, a dăruit-o mănăstirii Barnovschi, în posesia căreia se găsea şi la 1776. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 1.513 hectare pământ arabil, 206 hectare fânaţuri, 31 hectare grădini, 307 hectare imaşuri şi 47 hectare păduri. Se găsesc 182 cai, 771 vite cornute, 270 oi, 591 porci, 81 stupi. Volcineţ, moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 4,11 kmp; popu­laţia: 24 locuitori izraeliţi şi ruteni”[8].

1910: În 1910, doar o pătrime din trei locuitorii satului Volcineţ mai vorbeau româneşte, ceilalţi preferând, din motive etnice sau de comunicare, ucraineana. Satul, risipit în dreapta Siretului în pâlcuri de case, părea să înglobeze cătunele Bosna, Cuşnereni, Hluja, Hliuja, Pe Siret, Poiana Roşculeţ, Surducica şi Vatra Satului, toponimele înveşnicind numele unor neamuri băştinaşe, române şi ucrainene, precum Roşculeţ, Cuşnir, Topală şi Hluja (care au făcut câte o fântână) sau Iurcu (numele unui deal).

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută de „Infanteristul Gherasim Bâzgan, Volcineţ, Regimentul 22, rănit; Rezervistul Ion Carpiuc, Volcineţ, Regimentul 22, rănit”[9]; „Vânătorul Grigorie Halip, Volcineţ, Reg. 30, rănit”[10]; „Infanteristul Dumitru Pasneac, Volcineţ, Reg. 41, mort (28.05-23.07.1915); Infanteristul Vasile Pânzar, Volcineţ, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[11]; „Glotaşul Ghenadie Ruznac, Volcineţ, Reg. 22, mort (03.11.1914)”[12]; „Vasile a lui George Ostaficiuc, din Volcineţ, la anul 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat şi a plecat la război. În timpul din urmă, în anul 1915, el a servit la col. T. S. I. V. grad 6/II, compania 17. În Octombrie 1915, să fi picat la trecerea unui râu. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Ostaficiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut / Tribunalul Cernăuţi, Secţia VIII, la 10 Iunie 1919”[13]; „Ioan Pagan a lui Miron, născut în anul 1877, în Volcineţ, s-a refugiat în incidentul invaziei ruseşti şi a ajuns în tabăra pentru refugiaţi din Ober-Hollabrun. Acolo să fi murit în luna lui Martie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Pagan a lui Ioan pentru adeverirea morţii celui dispărut”[14]; „Vasile a lui George Ostaficiuc, din Volcineţ, la anul 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat şi a plecat la război. În timpul din urmă, în anul 1915, a servit el la col. T. S. I. V. grad. 6/II comp. 17. În octombrie 1915, să fi picat la trecerea unui râu. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Ostaficiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[15]; „German a lui Gheorghe Tcaciuc, născut în Volcineţ, la 12 mai 1881, a fost chemat, în august 1914, sub arme şi a luat parte la luptele din Galiţia din toamna anului 1914. De la ziua înrolării sale şi până în prezent n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci probabilă prezumţiunea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Tcaciuc a lui German, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[16]; „Dumitru a lui Procopie Biliciuc, născut în Volcineţ, la 17 august 1883, a fost chemat, în vara anului 1916, la arme şi, de atunci, e dispărut, nesosind, până în prezent, nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Eudochiei Biliciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[17]; „Ioan a lui Nicolai Halip, născut în Volcineţ, la 21 septembrie 1878, a plecat, la 1 august 1914, la război şi a trimis soţiei sale ultima ştire de pe câmpul de luptă la începutul lui ianuarie 1915. De atunci e dispărut, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Halip, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18]; „Vasili a lui Ştefan Solonca, născut în Volcineţ, la 21 iunie 1866, fost cu domiciliul ultim tot acolo, fu recrutat, în anul 1915, şi înrolat în armata austriacă. Din anul 1916 lipseşte orice veste de la numit. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Solonca, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[19].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte şi „Locţiitor: Eugen Lupu, agricultor, Volcineţ”[20].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Topală Aurel, seria 1938, media 7,50, numit în comuna Volcineţ Vest, postul IX, jud. Rădăuţi”[21].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[22], următorii învăţători şi învăţătoare: Egher Constantin, comuna Volcineţ Noi, jud. Rădăuţi, media 7,37”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 36, 1876 p. 65, 1907 p. 172

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, duminică 21 octombrie stil nou 1906, p. 5

[5] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 31/1906, p. 4

[6] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 242

[9] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[10] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[11] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[12] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi, în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 54, Cernăuţi în 13 August nou 1919, pp. 4 şi 5

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 59, Cernăuţi în 27 August nou 1919, p. 7

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 220-224

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[21] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[22] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Viteliuca

Flăcău cântând din fluier – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

VITELIUCA. Menţionat târziu, abia în 7 februarie 1718, când Aniţa, văduva lui Iordachi Toma, dăruia satul Vitiliuca lui Mihail Racoviţă Vodă, care era nepotul răposatului ei soţ, Vintileanca sau Viteliuca avea ca repere de hotar, aşa cum au fost stâlpite în 14 mai 1746, hotarele satelor Mamaiesti şi Valeva, pârâul Soviţa până la drumul mare, lângă Lujani, şi hotarul Luchiuşchei către Coţmani.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Veteleuca, moşie episcopească şi a lui Constandin PĂLADE, „47 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 jidov, Herşcul, 7 văduve, Vasilina, Odochie, Hohnica, Titiana, Iliana, Maria şi Iliana VASILOAI, 4 case pustii şi 34 birnici, adică: Ion vornic, Andrei morar, Fodor HATMAN, Mihailă DĂNILĂ, Ivan sin POPESCU, Ivan vătăman, Mihai LEŞAN, Ivan CHIŞCAN, Vasile sin BINDUC, Ivan pânzar, Mihail HAREVSCHI, Andrei LEUCO, Pintelei pescar, Iacob CINPOEŞ, Andrei CEREŞNIUC, Ştefan pânzar, Matei CRICMOVICI, Simion rotar, Andrei butaş, Hrihor VOICO, Ilii văcar, Petrea PITVORNIC, Velişco MOLDOVAN, Vasile VELNICIUC, Ilaş LECA, Vasile sin ILAŞ, Hrihor COBZEIU, Ivan brat ego, Ivan PITVORNIC, Petre SAVCIUC, Petro CHIAŞCO, Pintilei, Ivan sin ILAŞ şi Dumitro BUTUC.

1774: În 1774, Viteliuca avea 41 familii, iar în 1775, când era grafiată Vetleuca, 1 popă şi 29 ţărani, numărul familiilor ajungând, în 1784, la 43.

1782: În 9 aprilie 1782, Iordachi Ghica trimitea la Cernăuţi pe Dumitraşco Potlog, să declare că stăpâneşte moşia Vitileuca.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[2].

1890: În 1890, Viteliuca avea 750 locuitori, primar fiind Ion Boiciuc. Paroh era Eugenie Semaca, iar Ioan Cosovan era cantor bisericesc.

1894: O şcoală cu o clasă urma să fie deschisă, la Vitileuca, în 1894[3].

1897: Biserica din Viteliuca a fost construită în 1897, ca filială a bisericii din Lastiuca, frecventată, până atunci, de obşteni. În 1907, preot al celor două biserici era Vasilie VELEHORSCHI, născut în 1866, preot din 1897, cantor fiind, din 1891, Ioan COSOVAN, născut în 1868.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Viteliuca (Witelówka), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe stânga pârâului Soviţa, lipită de Laşchiuvca Veche. Suprafaţa: 2,11 kmp; popu­laţia: 560 locuitori ruteni, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară, este legată cu Laşchiuvca şi cu cele­lalte comune învecinate, pre­cum şi cu drumul principal Cernăuţi-Zaleszczyki. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserica locală, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Aci s-a zidit, în anul 1720 o biserică. La 1776, o jumătate din această comună era în stăpânirea episcopului de Rădăuţi, Dosoftei Herăscu, iar cealaltă jumătate o stăpânea marele căpitan Iordache. În secolul al XIV-lea, s-au aşezat aci maloruşi, care se îndeletniceau cu pescuitul. Populaţia de azi se ocupă, mai ales, cu agricultura. Comuna posedă 317 hectare pâmânt arabil, 47 hectare fânaţuri, 6 hectare grădini, 56 hectare imaşuri. Se găsesc 36 cai, 109 vite cornute, 43 oi, 108 porci şi 27 stupi. Viteliuca, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 2,28 kmp; popu­laţia: 70 locuitori izraeliţi, po­loni şi ruteni, de diferite con­fesiuni”[4].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 407

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 112

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 241

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Vilaucea

VILAUCEA. Ca şi celelalte sate de pe graniţa Polonă, Vilaucea are parte de prima atestare documentară în 13 decembrie 1433, când Regele Vladislav al Poloniei şi Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, convin că „Zamostie şi Vilaucea sunt între satele noastre”, ale Poloniei, deci, corecţia în favoarea Moldovei urmând să se facă mai târziu, adică în decembrie 1504.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vilauce, moşie răzeşească, „61 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Simion şi Pricopi, 6 ruptaşi, Dumitru VLAD, Toader TĂUTUL, Vasilie ROŞCA, Ion ROŞCA, Andronachi FRUNZĂ şi Tomiţă TĂUTUL, 14 şliahtici, Manoli FRUNZĂ, Ion BOLOHAN, Grigoraş ONCIUL, Ştefan DIACONENCO, Vasili ROTOPAN, Vasili ONCIUL, Vasili DUMICIU, Antohie CIOPA, Gavril RÂPTA, Nicolai MIHOVAN, Dumitraş RÂPTA, Manolii MIHOVAN, Gligoraş ZAVIALIŢĂ şi Georgi ŢÂNTE, 3 umblători, Mihalachi VLAD, Ştefan MIHOVAN şi Andronic ZAVIALIŢĂ, 5 văduve, Nastasa, Odochie, Oksana, Fedora şi Irina, 4 jidovi, Struli, Volva, Leiba şi Faibeş, şi 27 birnici, adică: Mihail COŞCAR, Ion COŞCAR, Ion COROTCO, Gligoraş vizitiu, Ivan HUŢUL, Giorgie GOGIU, Dămian SCRINBCO, Simion CALINCIUC, Costaş CALINCIUC, Dumitru CALINCIUC, Vasilie ZONI, Ivan PILIPEI, Hrihor MARCO, Hrihor FIICĂ, Mihail COŢIC, Ostafii COCENCA, Dănilă BOIKO, Hrihor NICA, Mihail HNICA, Vasilii POPOŞNIAC, Toader VOLOŞIN, Vasili COJOC, Georgie sin popii, Iacob IVACIOC, Ivan COROTCO, Hlihor COROTCO şi Vasilii bârsan.

1774: În 1774, Vilaucea avea 75 familii (2 mazili, 15 răzeşi, 2 popi, 47 ţărani, în 1775), numărul familiilor satului ajungând, în 1784, la 145.

1795: În 29 august 1795, Grigoraş Onciul vindea lui Andronachi Frunză, moştinaş din Vilavce, o moşie de „8 stânjeni, peste pod, lângă crâşma lui Gafenco, dinspre hotarul Zamosti şi alături cu stâlpul lui Lupulenco, drept 30 lei bani buni”. Vasile Tăutul, martor, era stăpânul satului.

1802: În 18 februarie 1802, Maria, văduva lui Isac Cucoran, înzestra pe fiica ei, Nastasia, jupâneasa lui Condurachi Pătraşcu, cu părţii de moşii în Bănila, Lucavăţ, Jadova, Vilaucea şi Panca.

1813: În 8 februarie 1813, Eftimia Onciul înzestra pe fiica ei, Catrina, căsătorită cu Toader Stângaci, cu părţile ei din Vilauce, moştenite de la tatăl ei, „Gheorghi Tăuta”, iar în 25 aprilie 1831, Vasile Tăutul lăsa prin testament, copiilor lui, Sămeon, Neculai, Maria, jupâneasa lui Dumitru Cocea, Iftimia, jupâneasa lui Costachi Frunză, şi Ilica. Moşia din Vilauce a lui Vasile Tăutu provenea din părţi moştenite de la tatăl lui, Tanasă Tăutul, şi din cumpărătură sau danie de la Manole Băţu, Alexandru Dunuţă, Năstăsăe, fata Onciului şi de la Velăca Luca din Tăutuleşti, moştenire de la Istrati Tăutul. În 29 noiembrie 1813, Gheorghe şi Mihalache Vlad vindeau lui Ioan Tăutul o moşioară din Vilauce, zestre de la soacra lui Gheorghe Vlad, Gafiţa Bărbăroe, fata răposatului Tanasi Tăutul, dar şi parte de schimbătură cu Ioan Tăutul.

1822: Popa Ion Lucescul din Văscăuţi începe să cumpere moşii în Vilauce încă din 1 noiembrie 1822, când achiziţionează moşioara lui Ion Răpta şi a jupânesei lui, Maria, fata lui Ion Tăutul, apoi părţile de moşie ale fraţilor Gavril şi Ion Răpta, tot în 1 noiembrie, apoi şi moşioarele fraţilor Vasile şi Grigoraş Mihailiuc, moştenire de la maica lor, Maria, în 6 martie 1823. Cu ocazia acestor tranzacţii mai sunt menţionate nişte nume de răzeşi din Vilaucea, precum Irina şi Todiraş Tăutu, Ioan Calinciuc, Costachi Frunză (care a şi scris convenţiile), Gheorghe Ţănta, Durnici, Vasile Murafievici, Ion şi Vasăle Frunză.

1823: În 29 aprilie 1823, Ion Tăutu, fiul răposatului Toma Tăutu ot Vilauce, vindea lui Toader Sluşanschi, parohul din Slobozia Banilei pe Ceremuş, o moşioară în Vilauce.

1825: Biserica Sfântului Nicolai din Vilauce a fost construită în 1825, dotată cu un iconostas, în 1838, de Andrei LUTEK şi George KUREK, şi restaurată în 1880. În 1843, biserica avea 2.290 enoriaşi, patron bisericesc era familia GAFENCO, paroh fiind Nicolai COSOVICI. În 1876, biserica avea 2.287 enoriaşi, preot cooperator era Mihail ANDRIICIUC, patronatul bisericesc fiind asigurat de domnişoara Eufrosine de HORMUZAKI. În 1907, patroni bisericeşti erau Roman von KRZYSTOFOWICZ, Ioan BOHOSIEWICZ, Anton şi Susanna KRZYSTOFOWICZ, George ILCIUC şi evreul Hersch WEISSGLAS, paroh fiind Theodor PETRUC, născut în 1868, preot din 1892, paroh din 1903, iar cantor, din 1905, Dionis ŞANDRO, născut în 1885.

1855: Din 1855 funcţiona, la Vilauce, o şcoală cu 4 clase, în 1902 urmând să fie deschisă şi o şcoală filială cu o clasă[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[3].

1890: În 1890, Vilaucea avea 3.540 locuitori, primar fiind Nicolai Colotelo. Învăţător era Dimitrie Cheivan, iar Eugenie Bodnarescul şi Alexandru Danilevici erau parohi.

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă: 6). Bijuterii din argint, de aceeaşi formă și mărime cu cea descrisă și ilustrată în anul 1889, găsită prin săpare, în 1887, la Vilauce, districtul Vijniţa; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți”[4].

1896: O colectă, din mai 1896, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, încredinţată parohului Eugeniu Bodnarescu, menţionează următoarele nume de locuitori din Vilaucea: Dimitrie CHEIVAN, Pentelei LIUTEC şi Petru FRUNZĂ[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Vilaucea (Willawcze), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe pârâul Berezniţa, între Bănila Rusească, la vest, şi Zamostie, la est. Suprafaţa: 29,10 kmp; po­pulaţia: 3.444 locuitori ruteni gr. or. şi câţiva izraeliţi. Se compune din satul de reşedinţă, cu acelaşi nume, cu 3.361 locuitori, şi din satul Bereznica. Prin drumuri de ţară este unită cu comunele vecine, precum şi cu drumul districtual Văşcăuţi-Vijniţa; are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o bi­serică parohială, cu hramul „Sfântul Niculae”. Această comună este men­ţionată într-un hrisov, din decembrie 1433, al regelui polon Vladislav. La 1776, era în posesia mazilului Ioan Frunză. O parte din această comună aparţinea, pe vremuri, mănăstirii Zamostia. Populaţia se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Între Vilaucea şi comuna în­vecinată Zamostia, se întindea o parte din aşa numitul „Co­dru Bucovinean”, adică o zonă neutră, între teritoriul Mol­dovei Vechi şi al Poloniei de pe atunci. Comuna posedă 1.964 hectare pământ arabil, 373 hectare fânaţuri, 36 hectare grădini, 210 hectare imaşuri, 1.203 hectare pă­duri. Se găsesc 175 cai, 382 vite cornute, 49 oi, 700 porci, 87 stupi. Vilaucea, moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 10,01 kmp; po­pulaţia: 27 locuitori, în majo­ritate izraeliţi, restul ruteni gr. or. De această moşie depinde şi castelul de vânătoare Semiatyn”[6].

1914-1918: „Ioan Artim Ştefaniu din Vilauce, chemat la mobilizarea generală, a luptat contra ruşilor, la Iwangorod, în toamna anului 1914, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Aniţa Artim, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[7].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Văşcăuţi  făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Mihail Colotelo, Vilaucea”[8].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Victoria Goian, la Vilaucea”[9].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 452

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 23, 1876 p. 96, 1907 p. 81

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[5] DEŞTEPTAREA, Nr. 11/1896, p. 90

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 240

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 88, Cernăuţi în 18 Decemvrie nou 1919, pp. 7-11

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Vijniţa

Vijniţa, în 1918

VIJNIŢA. Sat de baştină a celebrei familii de boieri şi cărturari moldoveni, Tăutul, satul Vijniţa pare să fi fost menţionat pentru prima dată, după cum susţin localnicii, într-o cronică rusească din anul 1158, dar, aşa cum scria şi Ion Neculce, exagerând, pentru că graniţa cu polonii fusese trasată în 13 decembrie 1433, când s-a convenit delimitarea hotarelor de către albii, şi nu de către culmi (obcini), sau confundându-l pe fiul lui Alexandru cel Bun, Ştefan Vodă, cu Ştefan cel Mare: „Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”.

Ioan Tăutul, “diplomatul” lui Ştefan cel Mare

1623: Satul Vijniţa aparţine Tăutenilor şi în 2 aprilie 1623, când Ştefan Tomşa al II-lea întărea lui Tăutul logofăt părţi din satele Vijniţa şi Voloca, dar satul întreg, cu vecini, este întărit, în 12 ianuarie 1644, vornicului Bucium, probabil ginere al logofătului Tăutul.

1663: În 25 februarie 1663, Ion Cocoranul, alt ginere de-al Tăutenilor, lasă copiilor săi părţi de moşie în Vijniţa şi Voloca.

1711: Un document din 1711, nedatat, la care face referire Teodor Bălan, spune că, după înfrângerea lui Dimitrie Cantemir şi a lui Petru cel Mare la Stănileşti, „atuncia şi Rugină, înpreună cu giupâneasa lui (Aniţa), au lipsăt di aici din ţară şi s-au dus cu Moscalii, iar aici, în urma lor, rămăind datorii la unii şi la alţii”, satele Broscăuţi şi Vijniţa, din viitoarea Bucovinei, pe lângă altele din întreaga Moldovă, au fost luate de creditori, precum Sandu neguţătoriu, căruia îi datora 120 lei. Episcopul Rădăuţilor, Calistru, a plătit acele datorii, dar ginerele lui Preda Paladi, Mihai Micul, ca rudă mai apropiată, a întors banii episcopului, păstrând Vijniţa, în vreme ce Broscăuţii şi celelalte sate au fost luate de domnie şi dăruite lui Sandu Sturza.

1723: În 9 martie 1723, călugărul Gheorghi Moţoc vindea ginerelui său, Dănilă Giurgiuvan, pentru 50 galbeni, a opta parte din satul Vijniţa.

1736: În 3 aprilie 1736, Safta şi Mihalache Micul moşteneau jumătate din satul şi moşia Vijniţa, după feciorii lui Drăguţescul, „rude sterpe”.

1768: În 8 august 1768, Ioniţă Cantacuzino primea, drept zălog pentru un împrumut de bani, trei părţi din o jumătate de sat şi o a opta parte din sat, de la Vasile Raţă. Cealaltă jumătate de sat aparţinea Sturzeştilor.

Vijniţa, în 1918

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Vijniţa „153 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Vasile, Giorgie şi Vasili, 4 dascăli, Vasili, Fedor, Hlihor şi Fodor palamar, 9 văduve, Mălanca, Anna, Hafia, Vasilina, Hafia, Săfrona, Paraschiva, Iliana şi Solomia, 137 birnici şi 71 jidovi ai târgului Vijniţa. / Birnicii satului Vijniţa erau: Miron vornicul, Istrate MELNICIUC, Ivan HLIHORIAC, Acsăntii ŞAPCA, Dumitru GRAPENIUC, Vasilii DULCICO, Giorgie MARGIN, Andrei brat ego, Ivan brat ego, Fedor ŞFIDOC, Fedor SCRONDIC, Dumitru TIRONIAC, Simion SCRAINICIUC, Ignat sin GIORGIŢĂ, Mihail ISAC, Dumitru IOSÂPCIUK, Dumitru SCRÂMCIUK, Vasili sin popii, Onofrei sin CHIRILĂ, Dumitru HALOS, Roman MACHIDON, Nicolai PILIPKO, Costin BĂRBII, Andrei brat MELNICIUC, Hrihor sin ROMAN, Ivan DRONICU, Căzan sin DRONIC, Nichita sin ILKO, Alecsa botnar, Pricop sin MOISII, Hlihor BINŢA, Ivan SÂCLIŞ, Ostafii CLIN, Istrati sin IGNAT, Andrei sin ANTON, Andrei sin ROMAN, Ivan sin VELIŞCO, Cozma sin VELIŞCO, Nichita sin VELIŞCO, Nichita SMIDOC, Fedor CIORNOHUZ, Dănilă zet ego, Dumitru sin ISTRATE, Ivan sin ŞTEFAN, Fedor sin IVAN, Vasili brat ego, Timofei brat ego, Nicolai CLIN, Ignat SPACIUC, Petre TIRONIUC, Fedor PURCICĂ, Pavăl velnicer, Ivan SCOMINIAC, Giorgie PANŢIR, Dănilă, Hlihor ciobotar, Petre PLIVA, Vasili PERCICO, Ivan TIHONOC, Vasili BOIKO, Andrei VORONIC, Toader PAVLIUC, Ştefan ŞPINCO, Vasili paznic, Ivan pânzar şi Nichita velnicer. / Jidovii de la târgul Vijniţii erau: Iacăr sin LAZĂR, Iacob ŞKOLNIK, Haim sin IOSIP, Marko SNETINSKI, Şmil sin MARKO, Rabin HAHAM, Iţko sin MOŞKO, Avram KARABENIUK, Avram sin MOŞKO croitor, Peisik sin LEIBII, MAER, Şmil sin IANCUL, Iancul KULSKI, Zelman sin ŞLOMII, Iancul sin LEIBII, Berko sin AVRAM, Aron ŞKOLNIKUL, Berko PIKIR, LEIBA, HANCIUL, Zelman OEZERIVSKI, Urko sin MOŞKO, David sin IŢKO, Avramko sin IŢKO, Avramko velnicer, DAVID, Şloim velnicer, Avram sin IZDRAIL, Fişel ŞKOLNIK, Şimşim sin BIINIK, Şmil KOLOMIISKI, David GIDANO, Veiniş OSAŢ, Berko velnicer, Keţlo sin BERKO, Iţko DELIŢA, Iosip AVRAM, Leiba HAMCIUK, Lesman ŞKOLNIK, Davitko sin KILMAN, Şmilo sin DAVID, Zolman sin BERCIUL, BOROX ciupicar, Sămen sin SILIM, Morko sin IŢKO, Periţi sin NOSÂM, Nosâm sin AVRAM, Iosip KUŢKI, Iţko sin AVRAM, Iacob ciobotar, Boium ZLONIK, Borih sin IANKUL, Şulim croitor, Avram PIKER, Maiurko PIKER, Haim sin LOHMAN, Marko sin HAIM, Iosip sin ORONIUK, Naşko ot KUTOR, Iţko sin AVRAM, Iona KRIMAR, Gelman sin ŞMIL, Iţko sin STRULE, Moşco de la KOSOV, Mindel dascalul, Maiurko SKINIK, Samson croitorul, Maiur ŞKOLNIKUL, Mordko sin LEIBA velnicer, Gerşin DAVID şi Leiba sin ŞOLOM. Şi mai erau circa 1.000 oameni în „satul Samdogora a lui baron”, adică în Sadagura baronului Gardinberg, care nu s-au lăsat scrişi în foile de recensământ.

1775: În 1775, Vijniţa cu Cernăteşti aveau 3 popi şi 62 ţărani, plus 56 familii de evrei, cu 191 suflete, reprezentate de Jstmar Hasklowitz, Josef Loebl, Jakob Israel, Loebl Meyer, Israel, Jakob şi Jehoschua Mayer, numărul familiilor evreieşti din Vijniţa ajungând, în 1777, la 108 familii, cu 208 suflete. „Vijniţa este un orăşel, înfiinţat nu demult, în apropierea Pocuţiei, constând, în prezent, numai din câţiva evrei şi ţărani imigraţi din Polonia”[2].

1778: Din 1778, funcţionau, în Vijniţa de Sus, o şcoală cu 3 clase şi o şcoală cu o clasă, în Vijniţa de Jos fiind deschise, în 1871, o şcoală de băieţi cu 6 clase, iar în 1877, o şcoală de fete cu 6 clase[3].

1786: Cu ocazia vizitei sale în Bucovina, împăratului Iosif al II-lea i-au fost prezentate măsurile administrative, printre acestea fiind şi „f). Principalele autorităţi din Cernăuţi li se vor supune şi cahalii din Suceava, Siret, Sadagura și Vijniţa, deşi mențin un judecător al evreilor, iar împreună cu rabinul și meseriaş evreu prezintă facturile către administrația de stat, pentru inspecție”[4].

Vijniţa, în 1918

1792: În Vijniţa existau 2 biserici, cea a Sfântului Nicolai din Vijniţa de Sus sau Vijenka, cum i se mai spunea, construită în 1792 şi reconstruită în 1883, şi biserica Adormirii Maicii Domnului din Vijniţa de Jos, construită în 1867 (în 1868 s-a adăugat o capelă, în Bahna) şi restaurată în 1889. În 1843, biserica din Vijniţa de Sus, cu 912 enoriaşi ortodocşi, era patronată de Gregor de AIVAS şi de Georgie de GIURGIUVAN, postul de paroh fiind vacant, iar biserica din Vijniţa de Jos, cu 1.100 enoriaşi, patronată de aceiaşi doi patroni bisericeşti, îl avea paroh pe Ioan GRIBOVSCHI. În 1876, patronatul Vijniţei de Sus era imperial, cei 1.177 enoriaşi fiind păstoriţi de Ioan OSTASŞEK, iar în Vijniţa de Jos, parohie cu 1.089 enoriaşi, patron bisericesc era Gregor de AIVAS, postul de paroh fiind vacant. În 1907, la Vijniţa de Sus era paroh Ioan OSTASŞEK, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1873, cantor fiind, din 1902, Ioan COZARICIUC, născut în 1902, iar la Vijniţa de Jos era paroh Theodor SEMANIUC, născut în 1854, preot din 1880, paroh din 1886, cantor fiind, din 1900, Ilie ŞANDRO, născut în 1877.

1802: „Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceară, miere, bere şi rachiu, lână şi piei, ţoalele de Suceava şi cordovanul de Vijniţa alcătuiesc comerţul ei. Din Bistriţa, ea scoate aur, din Cârlibaba, plumb, şi posedă, cum am amintit mai înainte, şi cele mai multe din celelalte metale”[5].

1811: „Bucovina numără, după recensământul din 1811, 3 oraşe (Cernăuţi, Suceava şi Siret), 3 târguri (Vijniţa, Rădăuţi şi Câmpulung), 147 domenii şi, în total, 330 de localităţi, în care se găsesc: 39.096 case, 44.589 de familii, 498 de clerici, 1.289 de nobili, 269 de funcţionari, 621 de orăşeni, meşteşugari şi artizani, 19.050 ţărani şi 418 ţărani săraci. Numărul femeilor este de 110.106. Totalul băştinaşilor este de 226.486 de suflete, din care 3.414 evrei. / Numărul vitelor este considerabil: 14.714 cai, 43.242 de boi, 42.659 vaci şi vreo 300.000 de oi. Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceara, mierea, berea şi rachiul, lâna şi pieile, păturile, păturile de Suceava şi cordovanul de Vijniţa, dau de lucru locuitorilor din Bucovina”[6].

1817: În perioada 1817-1830, din rândurile iobagilor din Vijniţa s-au desprins câţiva viteji, care s-au retras în munţi, trăind după voia şi cugetul lor, cea mai renumită bandă de haiduci din vremea aceea fiind cea a lui Miron Ştoliuk.

1848: În perioada 1848-1849, iobagii din Vijniţa s-au răsculat, sub conducerea lui Luchian Cobiliţă.

Vijniţa

1855: Din 1855, Vijniţa a fost centru administrativ al zonei. Principala personalitate a comunităţii evreieşti din Vijniţa a fost Besht Menahem Mendel ben Haim Hager, fondatorul familiei de rabini hasidici din Vijniţa.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Vijniţa (târg, cu tribunal) cu Bahna, Ciornohuz, Revna și Wiszenka, Berhomet pe Siret cu Lăpuşna, Mihodra, Cireşenca, Mazuri, Şipot cu Bursekeu, Ispas, Lucavăţ pe Siret cu Maidan, Meschibrod cu Podzaharie, Mihova cu Mega, Milie. / Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[7].

1880: În 1880, din cei 4.165 locuitori ai Vijniţei, 3.795 erau evrei.

1888: „În noaptea de 19 spre 20 ianuarie 1888, nişte făcători de rele au intrat în sediul visteriei c.r. din Vijniţa şi, sfărâmând casa Wertheim, au furat 2.181 florini din banii birului şi 18.627 florini din alte diferite depozite”[8].

Vijniţa, în 1918: Podul de pe şoseaua spre Kuty

1890: Volumul 16, nota 6. Pagina 69 (Descoperiri în Bucovina). „În urma notiţei cu același nume, inclusă Mittheilungen, anul 1889, nota 36, fie-ne permisă raportarea asupra altor descoperiri interesante, nepublicate încă: 6). Bijuterii din argint, de aceeaşi formă și mărime cu cea descrisă și ilustrată în anul 1889, găsită prin săpare, în 1887, la Vilauce, districtul Vijniţa; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți”[9].

1890: În 1890, Vijniţa avea 5.200 locuitori, primar fiind evreul Moses Scharf. Învăţători erau George Turkewicz, F. Schweitzer, I. Straticiuc, I. Bohmer, E. Hodowanski, A. Straticiuc, M. Avacovici, M. Kanczuker, L. Tarnowiecka şi L. Rosenheck. Paroh era Teodor Semaniuc.

1891: O listă de subscripţie publică, din noiembrie 1891, încredinţată lui „Teodor SEMANIUC, paroh din Vijniţă”, cuprinde următoarele nume: medicul veterinar districtual Leontie TANIAC, moşierul Teodor SEMANIUC, Ioan PERDEICZUCK, Petre CREMENICKI, Niculaiu HULEY, Foca ROMANIUK, Ioan SERHIJ, Alexei SERHIJ, Stefan LAZOREK, Petru TARNOVIEŢCHI, Gavril ILIEVICI, Simion TANASIJCZUK, Ioan KLEM, Dimitrie NESTERIUC, Filip SADAGURSKI, Andreiu MALAREZUK, Stefan TANASIJCZUK, Isidor IERIMICZUK, Costin TANASIJCZUK şi Ilie LASOREK[10].

1906: O altă listă de subscripţie, din iunie 1906, întocmită de notarul din Vijniţa, Vasile TUDAN, şi de soţia sa, Aspazia TUDAN, în beneficiul proiectatei societăţi culturale „Luceafărul Bucovinei”, menţionează numele: tipograf Dionisiu BACINSCHI, farmacist Marcus VOGEL, SEMANIUC, Iosel FISCHER, Ludmil KLUGER, Mihail PĂIUŞ, Mihai FABIAN, învăţătorul SOSANSCHI, Ferdinand WIHARD, Paul POHALSCHI, Nemo şi Vitold GUŞCHIEVICI[11].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Vijniţa (Wiznitz, Wiznyea), târg, aşezat de malul drept al râului Ceremuş, care îl desparte, printr-un pod de lemn destul de primitiv, de târgul districtual galiţian Kuty. Suprafaţa: 33,23 kmp; po­pulaţia: mai mult de 5.000 lo­cuitori, dintre care mai mult de jumătate izraeliţi, iar cei băştinaşi, ruteni; religia, pentru locuitori creştini, e gr. or. Din Vijniţa duce şoseaua principală, prin valea Vijenca, spre trecătoarea Niemciţ şi, de acolo, înainte, spre valea Ceremuşului; acest târg mai e legat, prin drumuri districtuale nu tocmai bune cu târguleţele apropiate ,Văşcăuţi şi Berhomet pe Siret. Este şi staţie principală a căii ferate locale Nepolocăuţi-Vijniţa. Are un oficiu telegrafo-poştal şi este sediul căpitanului dis­trictual (prefectului), al judecătoriei de ocol şi al celorlalte oficii ad­ministrative districtuale. Cultul gr. or. e deservit de o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în Vijniţa de ­Jos, având pe lângă sine şi o capelă de cimitir, în Bahna. Afară de aceasta, târgul mai are o biserică rom. cat., una gr. cat. şi mai multe sinagogi, ce sunt supuse administraţiei unui rabin, care se bucură de o mare influenţă religioasă chiar dincolo de hotarele ţării şi, mai ales, la evreii din Maramureş. Instrucţiunea se predă prin 2 şcoli populare de diferite sexe, cu câte 6 clase, şi una mixtă, aflătoare la marginea târgului, supranumită Bahna. Ca date istorice, avem ştire că, pe la anii 1776, pământurile ce constituiesc astăzi teritorul Vijniţei se găseau, câte o tre­ime, în proprietatea Ioaniţei Cantacuzino, Ioaniţei Sturza şi a lui Mihalache Giurgiuvan. Tot aci se găsea, în aceiaşi epocă, şi un schit de călugăriţe, cu 7 maici. Partea de sus a teritoriului Vijniţei poartă, încă de la 1710, numele special de Vijenca (Wizenka), destinată fiind a forma, cu timpul, o co­mună deosebită, precum este astăzi. Numele Vijniţa (Wiznitza) îşi are origina sa în silaba slavonă wysza = de sus, prin care se indică poziţiunea mun­toasă a localităţii. Poziţiunea muntoasă şi foarte pitorească a localilăţii, pe malul Ceremuşului, care coboară din regiunile păduroase o bogăţie considerabilă de tot felul de lemnării de industrie, a făcut din acest târg, de mult timp, un punct de afluenţă pentru evreimea speculativă de primprejur, aşa încât negoţul, destul de remarcabil în această parte a Bucovinei, mai ales în spe­cialitatea plutăritului, se gă­seşte aproape cu desăvîrşire în mâini evreieşti. Posedă 975 hectare pământ ara­bil, 1.864 hectare fânaţuri, 78 hectare grădini, 571 hectare imaşuri, 4.078 hectare păduri. Se găsesc 112 cai, 436 vite cornute, 57 oi, 350 porci şi 13 stupi. Vijniţa (Wiznitz), moşie, cu administraţie particulară, districtul Vijniţa. Suprafaţa: 46,04 kmp; po­pulaţia: 207 locuitori izraeliţi, ruteni, poloni şi câţiva români”[12].

Vijniţa, în 1918: Podul de pe şoseaua spre Kuty

1915: „Asaltul ruşilor la Siret reuşi. Cu o forţă înzecită ca a austriecilor, ei sparseră zidul slab al inamicului, care nu fusese deloc preparat ca o rezistenţă puternică. Ruşii încep o înaintare vertiginoasă din donă părţi: de la Vijniţa, unde de asemenea n-au întâmpinat vreo rezistenţă serioasă, şi de la Siret, spre Hadikfalva-Rădăuţi”[13].

1918: A treia hotărâre din aceeași zi de 12 noiembrie, semnată tot de Iancu Flondor și de Radu Sbiera, proclama starea de asediu „asupra ținutului Cernăuți, asupra tot nordului Bucovinei, de pa Prut, până la Nistru, precum și asupra districtelor Vijnița, Vășcăuți, Siret, Rădăuți și Storojineț. / Toți locuitorii sunt provocați să predea Comandamentelor de jandarmerie celor mai apropiate, până în decurs de 24 ore de la publicarea acestei hotărâri, toate armele și munițiile aflătoare la ei. / Contravențiuni față de acest ordin se vor pedepsi în modul cel mai aspru, conform legii marțiale”[14].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[15]: „La judecătoria Vijniţa: Fedorowicz Atanasie, judecător de district cu rangul VIII; Manugiewicz Grigori, judecător de district cu rangul VIII; Dr. Rabl Iakob, judecător de district cu rangul VIII; Faustman Teodor, judecător de district cu rangul VIII”. Tot din 1 septembrie 1919, erau „permutate”, deci transferate, alte „persoane” ale magistraturii bucovinene, şi anume: / La judecătoria Sadagura, Dr. Rosenzweig Edmund, judecător cu rangul IX, de la judecătoria Vijniţa; / La judecătoria Cernăuţi: Gaschler Franz, consilier conducător al judecătoriei Vijniţa, consilier de tribunal cu rangul VII; Weiss Siegfried Oscar, consilier la judecătoria Vijniţa, consilier de tribunal cu rangul VII; / La judecătoria Gura-Humorului: Buzek Norbert, judecător la judecătoria Vijniţa, judecător de district cu rangul VIII; / La judecătoria Vijniţa: Halip Eugenie, pretor la judecătoria Stăneşti, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII; Salner Osvald, auscultant la tribunalul Suceava, judecător cu rangul IX; Markiewicz Iacob, auscultant la tribunalul Cernăuţ, judecător cu rangul IX”.

Vijniţa, în 1918

1919: „Comisiunea agrară de ocol Vij­niţa: Preşedinte: Eugen  Halip, consilier de tribunal şi şef al ocolului judecătoresc Vijniţa. / Locţiitor: Atanasie Fedorovici, judecător districtual, Vijniţa. / Reprezentantul Administraţiei: Aurel Percec, prefect al judeţului Vijniţa. / Locţiitor: Dr. Ladislaus Kveton, secretar de administraţie, Vijniţa. / Reprezentantul Băncii regionale: David Muntean, paroh, Mihova. / Locţiitor: Toader Bujor, funcţionar, Vij­niţa. / Expert agricol: Gheorghe Berenţan, re­ferent silvic, Vijniţa. / Locţiitor: Vasile Zavadiuc, învăţător su­perior, Milie. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Kajetan Bohosievici, proprietar mare, Milie. / Locţiitor: Stanislaus Bohosievici, proprie­tar mare, Milie. / Inginer hotarnic: Lazar Rauchwerger, in­giner hotarnic, Vijniţa. / Locţiitor: Schloime Geller, inginer ho­tarnic civil, Cernăuţi. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Nicolai Hrebiuc, agricultor, Berhomet pe Ceremuş; Petru Mazurec a lui Simion, agricultor, Ispas. / Locţiitori: Tihon Onufreiciuc, agricultor, Câmpu-Lungul Rusesc; Ostafi Klem Hrabniţchi, agricultor, Vijnicioara. // Din Comisiunea agrară de ocol  Gura Putilei făceau parte şi „Reprezentant al Administraţiei: Aurel Percec, prefect, Vijniţa; Expert agricol: Gheorghe Berenţan, referent silvic, Vijniţa; Locţiitor: Anton Kozicec, inginer hotarnic civil, Vijniţa”[16].

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, printre alţii, şi „Mihai Strusiewcz  din Putila şi Alter Drimer din Vijniţa, comisiunea fiind completată cu marele proprietar din Milie Stanislau Bohosiewicz, comisarul superior al gărzii financiare Nicolai Weissmann, inspectorul şcolar Vasile Czechowski, Antschel Dauber şi administratorul de percepţie Adolf Ciolek, toţi din Vijniţa, şi forestierul din Gura-Putilei Edmund Niehrasz”[17].

1923: „Duminică, 18 Noiembrie 1923, se deschide internatul de elevi din Vijniţa”[18].

1926: „Plec din Cernăuţi cu trenul – se poate merge şi cu trăsura –prin satul şi gara Grigore Ghica Vodă (rebotezări specifice neinspiratei perioade de „românizare”, pe care autorul-general o reprezintă exponenţial – n. n.), spre apus, pe valea Prutului, până aproape de Văşcăuţi şi, apoi,  pe valea Ceremuşului, afluent drept al Prutului, care, în parte, constituie frontiera dintre România şi Polonia, şi ajung la orăşelul Vijniţa, admirând, în drum, trecerea plutelor în jos, pe apa limpede şi verzuie a Prutului, a cărui luncă se aseamănă, pe aici, foarte mult cu a Siretului în Mol­dova. Frumoasa şosea, mai cu seamă pe valea Ceremuşului, este plantată, pe ambele laturi, cu pomi roditori: cireşi, vişini, pruni, meri şi peri. / Orăşelul Vijniţa, aşezat pe dreapta Ceremuşului, în fata satului polonez Cuti, de pe stânga pârâului, la poalele fru­moşilor munţi, frământaţi şi acoperiţi cu păduri de fag şi de brad, are o situaţiune dintre cele mai simpatice, cu climă dulce şi aer plăcut, de care se bucură însă numai evreii galiţieni, care locuiesc, în masă compactă, şi acest mic şi nenorocit orăşel, în care te crezi ca în Palestina! Apropiindu-mă de Vijniţa, mi se părea că mă apropii de Călimăneşti, venind dinspre Râmnicu Vâlcea, atât e de mare asemănarea ca natură şi pitoresc; dar, odată ajuns, crudă şi dureroasă decepţiune!… În orăşel, văd mulţi ţărani, veniţi de prin satele mai apropiate, care se cred ruteni, vorbind ruteneşte, dar cu figura, privirea şi portul curat româneşti. Bărbaţii, cu iţari albi de pânză, strâmţi, lungi şi încreţiţi jos, cu cămeşile încreţite, purtate în afară şi încinşi cu chimire de piele, mai înguste decât ale maramureşenilor, cu ledunci de lână de culoare în general roşie, frumos ţesute şi lucrate, cu pălării negre şi mici în bordură, iarna purtând căciuli, cojoace şi sumane. Femeile şi fetele, mai toate îmbrobodite, poartă catrinţe ca în Moldova, iarna cojoace. Numai garniturile cămeşilor, atât la bărbaţi, cât şi la femei, se deosebesc de ale românilor bucovineni. Sunt, fără îndoială, românii bucovi­neni ai lui Ştefan cel Mare, rutenizaţi sub perfida stăpânire aus­triacă. Statul nostru are sacra datorie de a lua măsuri ca această populaţiune înstrăinată să revină la matca ei românească, mai cu seamă că este de religie ortodoxă. / De la Vijniţa, pe o frumoasă şosea, ce ridică dealul, cu direcţiunea sud-est, străbătând un vast platou, acoperit cu fâneţe şi culturi, apoi o frumoasă pădure de brad amestecat cu fag, prin care se trece, ridicând şi scoborând, într-o uşoară serpentină, se ajunge, după un parcurs de 20 km, la Berhomete, în valea superioară a Siretului. Defilând pe acest frumos drum, prin faţa ultimilor ramificaţiuni ale munţilor de pe dreapta Ceremuşului, mi se părea că merg pe drumul de la Turnu Severin, la Curtea de Argeş, sau pe acel de la Piatra Neamţ şi mănăstirea Neamţ, prin Băltateşti. / În dimineaţa unei frumoase zile de septembrie, părăsind Vijniţa, iar, pentru un moment, şi apa Ceremuşului, mă îndrept, cu trăsura, în sus, pe strâmta, frumoasa şi pitoreasca vale a pârâia­şului Vijnita, afluent drept al Ceremuşului, ce curge printre coas­tele înalte şi frumos împădurite cu fag şi cu brad ale munţilor Ceremuşului, care fac parte din sistemul Carpaţilor Păduroşi, întinşi pe stânga lui. Traversez Vijnicioara, sat lung, ce se întinde pe apă, în sus, a cărui parte nordică constituie o foarte modestă, dar drăguţă şi simpatică staţiune climatică pentru lumea din apropiere. Ieşind din acest sat, şoseaua părăseşte apa Vijnicioarei, aproape de obârşia ei, o ia la dreapta şi ridică, prin pădure, într-o foarte aspră serpantină, muntele Nincici, din vârful căruia se descoperă, la vreo 2 km spre apus, iarăşi splendida şi încântătoarea privelişte a Ceremuşului, îndoindu-se pe la poalele frumoşilor munţi, înveşmântaţi, în mare parte, cu frumoase păduri de fag, amestecat cu brad şi mesteacăn” [19].

1933: „Când letargia şi inactivitatea, când cearta şi invidia provincială… când ambiţii personale, intrigării, meschine veninuri” au ajuns la apogeu, „în colţurile cele mai îndepărtate ale României… Cernăuţii, Storojineţul, Vijniţa, Siretul, Suceava, Rădăuţii, Gura Humorului au rămas aceea ce-au fost. Pe vreme de ploaie şi-n zi de târg, scursori de noroi şi bâlciuri zăpăcite, în zi de soare, colecţii de tarabe infecte, cu acelaşi ritm unison de viaţă ştearsă, anemică şi slută pe strada Flondor, în cafenele şi cluburi ca vai de capul lor… / Un şirag de şcoli activează între patru ziduri. / O intelectualitate mândră şi uneori îngâmfată, adeseori blazată şi rezervată, îşi macină, într-o savoare auto-îndestulătoare, existenţa şi rolul de care ar fi capabilă. / O întreagă studenţime dă examene spre a şoma mai târziu. / Care este activitatea culturală colectivă a Bucovinei? / Întrucât beneficiază massele de ţărani şi muncitori de tot apanajul cultural al acestei provincii?”[20].

1941: În noaptea de 13 spre 14 iunie 1941, ostaşii bolşevici au ridicat 31 familii evreieşti şi le-au deportat în Siberia. În 22 iunie 1941, a început un val imens de distrugere a comunităţii evreieşti din Vijniţa, inclusiv prin deportarea evreilor în Transnistria, cei mai mulţi murind în lagărele de la Jurin şi de la Moghilev. Printre victime s-au aflat familia avocatului Dr. Rosner,  familia comercianţilor Schlomo Rosner, Hermann Steigmann, Naftali Haller, precum şi cea a tehnicianului dentar Brauner.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[21], următorii învăţători şi învăţătoare: Antochi Eusebie, plasa Vijniţa, jud. Storojineţ, media 745; Bărbulescu Maria, plasa Vijniţa, jud. Storojineţ, media 9,00; Ursache Maria, plasa Vijniţa, judeţul Storojineţ, media 9,12”.

Gara din Vijniţa

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 456

[2] SPLENY, Descrierea districtului Bucovinei, 1775, al. 57, p. 52

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 91, 1907 p. 80

[4] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41 și următoarele

[5] Călători, XIX, I, pp. 11, 112

[6] Călători, XIX, I, pp. 779-783

[7] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[8] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 2, 1 februarie 1888, p. 7

[9] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 55/1891, p. 4

[11] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 20/1906, p. 4

[12] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 239, 240

[13] Unirea, Nr. 65, Anul XXV, Blaj, joi 1 iulie 1915, pp. 2, 3

[14] Monitorul Bucovinei, Apare după trebuinţă, Cernăuţi, în 19 noiembrie nou 1918

[15] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[18] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1925, p. 154

[19] Lupaşcu-Stejar, Alexandru, general, Paradisul Românesc, Bucureşti 1929, pp. 323-330

[20] Viaţa Bucovinei, nr. 5-6, 1933, p. 1

[21] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Vijniţa, în 1918