Proze umoristice: Legea pipăitului public

Constantin Horbovanu

*

Am auzit că, după discutarea şi aprobarea mai multor legi şi documente de mare importanţă pentru ţară, printre care creşterea salariilor parlamentarilor, iarăşi creşterea salariilor parlamentarilor, indexarea salariilor parlamentarilor, cât şi altele, referitoare la locuinţe, maşini, secretare etc., Parlamentul României a hotărât, în sfârşit, să dezbată, după sărbători, şi mult aşteptata lege a pipăitului public, lege mai importantă decât cele ale învăţământului, sănătăţii, cadastrului etc., fără de care societatea noastră nu va putea coti, cu adevărat, spre unde trebuie.

În calitatea pe care o am, de consilier adjunct al Comisiei mondiale de aşchiere primară a coarnelor de iac, cunoscător, deci, în ale legislaţiei şi ale politicii de orice fel, doresc să arăt importanţa adoptării acestei legi, chiar dacă ea nu va fi, sută la sută, pe placul tuturor românilor.

În primul rând, legea va trebui să aibă două liste anexe, cu ce se poate pipăi şi cu ce nu, că omul, la beţie, nebunie sau prostie, pipăie multe, vrute şi nevrute!

Apoi, pe articole, să se arate, pentru fiecare obiect în parte, de ce nu este sau de ce este bine să-l pipăim.

Zilele trecute, o gestionară, de la alimentara X, striga unui cetăţean:

– Nu pipăi pâinea! Dacă toţi ar face aşa şi ar avea mâinile murdare, unde am ajunge?!

În lipsa legii şi manipulată de forţe obscure, gestionara a făcut două greşeli: 1). L-a jignit pe om (chestia cu „mâinile murdare”) şi 2). A minţit.

Ea ar fi trebuit să spună aşa:

– Domnule, pipăi-o cât vrei, cum vrei, îţi dau şi un scaun, dar pe răspunderea dumitale. Când vei merge la spital, să-ţi scoată cuiul sau sârma ruginită din deget şi să-ţi facă injecţie antitetanos, să nu zici că n-ai ştiut la ce riscuri te-ai expus!

Pentru cei care încă nu se pot debarasa de asemenea riscuri, legiuitorii ar putea găsi o soluţie de compromis, de tranziţie, de genul: în faţa fiecărui raion să se pună o pâine. Alături, o pancartă, pe care să scrie „Pâine pentru pipăit”, iar lângă pancartă, o trusă de prim ajutor.

Sunt obiecte, pe care nu le putem cumpăra, dacă nu le pipăim. La mine, în apartament, a venit iarna şi-mi trebuie palton.

Paltonul trebuie pipăit? Sigur că da, să-mi dau seama dacă materialul este natural sau sintetic, moale sau tare, forma, densitatea…

Dacă intru într-un magazin, cu intenţia de a-i cumpăra soţiei o fustă şi nu găsesc ceva ca lumea, în schimb zăresc o gestionară tinerică, frumuşică, subţirică, îmbrăcată cu o fustă (fustiţă) interesantă, să mi se dea voie s-o pipăi (fusta), să văd cum este materialul, dacă-i moale sau tare, densitatea ţesăturii, forma, rezistenţa… cât şi altele, iar dacă-mi place, s-o întreb de preţ, unde poate fi găsită şi cât de pretenţioasă este la călcat.

Dar, înainte de toate, legea trebuie să explice ce înseamnă cuvântul „public”, că la pipăit ne pricepem noi!… Ne pricepem şi la găsit fisuri în legi. Doriţi un exemplu?

Dacă legea va interzice pipăitul, intru în magazinul amintit mai sus, cel cu fuste, ochesc gestionara tinerică şi frumuşică, strig tare că, la buticul din colţ, s-au adus haine vechi din Occident, lumea dispare cât ai zice peşte, iar eu mă dau la pipăit, că legea nu-mi interzice. Poate nu­-mi interzice nici gestionara, dar, oarecum, sunt acoperit.

Corneliu Popovici se sacrifică pentru popor!

Târfa sfetco-politică: E bine, acum puteţi chema liftul, domnule preşedinte Popovici!

Am toată admiraţia pentru spiritul de sacrificiu autoflagelator al politicianului sucevean Corneliu Popovici, vlăstar de nădejde al viitorului patriei, crescut în răsfăţ de Gavril Mîrza şi desăvârşit în sacrificiul portocalei mecanice de Gheorghe Flutur, pentru a-şi sluji poporul cu iţari şi bundiţe de dihor în vecii vecilor, amin!

*

Popovici are, cum s-ar zice, expertiză, din moment ce a jucat şotronul crăcănat al politichiei ba pe stânga, ba pe dreapta, ba pe hopai sus, dar cât mai sus, ca să aibă de unde se prăbuşi. Astăzi, aşadar şi prin urmare, dom’ Corneliu e preşedinte judeţean de partid, om mare şi plin de glagorie politică, o glagorie atât de dolofană, încât plesneşte, de strânsură, în carapacea celor 25 de cuvinte, 10 interjecţii şi o înjurătură, pe care le-a învăţat temeinic din limba română.

*

Bravos, inteligentule, şi la mai mare!

La ei, e putred mărul!

Viermele: Le-arăt eu, băga-mi-aş şi mânca-i-aş!

După anume semne, pricep că viermele Băgamiaş Mâncamiaş a intrat în politică, în mărul putred al mişcării populare popoviciene. De fapt, habar n-am cum îl cheamă pe vierme şi nici nu contează. Tot aşa cum nu contează nici că e putred mărul. În fond, e putreziciunea lor.

Proze umoristice: Ghetele

Constantin Horbovanu

Când a început acţiunea de liberalizare a preţurilor, mi-am convocat familia (nevasta şi fiica) într-o scurtă şedinţă.

– Doamnelor şi domnişoarelor, m-am adresat, pe un ton superior şi sigur, de prim-ministru. Începând de astăzi, eu sunt guvernul familiei şi, în virtutea drepturilor pe care le am, dau următoarele hotărâri: 1. Nici un ban, aruncat fără folos!, 2. Orice lucru vechi, înainte de a fi aruncat la buncăr, trebuie analizat, verificat… şi, dacă se poate, reparat şi refolosit!, 3…

– Da?!, s-a în­cruntat nevastă-mea. Dacă-i aşa, atunci ăi propun guver­nului următoarele: 1. Să nu mai intre prin restaurante, ca să consume băuturi alcoolice şi cafea, de sute de lei, şi să dea bacşiş ospătăriţelor, în funcţie de lungimea fusti­ţelor purtate de acestea; 2. Să se lase de fumat, fiindcă, altfel, riscă să-şi dea întreg venitul pe ţigări; 3. Să-şi vadă de pantofii, pantalonii şi celelalte lucruri ale lui, că ale mele nu mai pot fi reparate; 4. Dacă guvernul doreşte să ajungem să avem şi noi un televizor în cu­lori, atunci va trebui să-şi schimbe profesia. Vasilescu a abandonat ingineria, s-a făcut miliţian, acum e poli­ţist şi are de toate.

Nevastă-mea ar fi continuat cu pro­punerile, dar n-am lăsat-o. Împreună cu aia mică, am fugit la un vecin, să urmărim, la televizor, emisiunea de desene animate.

A doua zi, m-am prezentat la cizmărie, cu două perechi de pantofi şi cu o pereche de ghete, pentru reparat.

– Nu am tălpi ca lumea!, mi-a zis cizmarul.

– Căutaţi măcar pentru ghete, că iarna-i la uşă!

– Aş avea ceva dar, cu ele, pe gheaţă, nu te văd stând pe picioare.

– Puneţi-le aşa cum sunt!

Trei săptămâni mai târziu, încălţat cu ghetele de curând reparate, am pornit spre birou. Afară domnea un polei, cum de mult nu văzusem. Tălpile, îngroşate şi dure, loveau trotuarul ca nişte butuci. Din cauza lunecuşului, nu-mi puteam controla mersul. În colţul blocu­lui, unde-i o mică vale, văzând că nu mă mai pot con­trola, am strigat unei doamne, care urca cu nişte sticle cu lapte în mâini:

– La o parte, că vă dobor!

Când am ajuns în dreptul ei, am salutat-o, din mers, că-mi era vecină şi ne cunoşteam.

Din cauza gheţii, maşinile nu prea circulau. Am luat-o pe jos. E bine spus pe jos, fiindcă mai mult pe jos m-am deplasat, decât pe picioare. Trecătorii se uitau la mine şi comentau:

– Ăsta-i drojdit de dimineaţă! Înseamnă că a avut o noapte grea!

– Pe ăsta îl cunosc, i-a zis, la un moment dat, o tânără, alteia. Spunea, pe vremuri, glume, la Casa de Cultură. Acuma, de când cu democraţia asta prost înţeleasă şi cu băuturile, n-ar mai ajunge cine le-a inventat, chiar că s-a făcut de râs! N-ai văzut cum arăta? Păcat de el, că e tânăr!

La o alta văioagă, m-am oprit lângă un stâlp de iluminat electric, pentru a analiza modul de coborâre: pe stradă? pe trotuar? sau prin spaţiul verde?

– Ce faci, tinere?, mă întreabă un bâtrânel Aştepţi să se ilumineze stra­da? Degeaba. Becul ăsta nu arde de cinci ani. Dar, dacă-l strângi niţel mai tare în braţe, poate-şi revine!

Cei două mii de metri, de acasă, până la birou, i-am par­curs într-o oră. Munca începuse, deja, de vreo treizeci de minute.

– Să trăiţi!, a sărit, ca niciodată, portarul, când am pătruns în incintă.

– Bună dimineaţa!, s-a auzit, chiar din spatele meu, vocea directorului.

Am avut pri­lejul să intru şi eu, o dată, în unitate, ca belferii, îm­preună cu şeful, dar n-a fost chip. În faţa scărilor de la clădirea birourilor, m-a pierdut pe drum. Norocul meu că n-am căzut cu capul de ştergătorul de noroi!

Colegii m-au primit cu multă căldură:

– Oooo, a venit privatizatul!

– Credeam că, ieri, ai fost în Polonia sau Turcia şi nu mai ai nevoie de unitate!

– De ce eşti aşa de transpirat? Ai cărat nisip pentru dezgheţa­rea străzilor?

– Nu, am răspuns. M-am dat eu săniu­ţa!

– Până la ora asta?, râse o colegă. Înseamnă că eşti viguros, viguros, tinere domn! O compătimesc pe nevastă-ta!

Prima grijă a fost să-mi descalţ ghetele şi să-mi iau, în picioare, o pereche de pantofi, pe care-i aveam, din întâmplare, la birou.

Aproape de sfârşitul programului, m-a căutat, la telefon, socru-meu. Venise în oraş, pentru nişte cumpărături.

– Ajută-mă să găsesc ceva de încălţat pentru iarnă, baterii pentru lanternă şi un ceas deşteptător!, mi-a zis, când am început să cutreierăm magazinele.

Până la urmă, baterii şi ceas a luat de la bazar, de la fraţii noştri de peste Prut, veniţi în vizită, dar încălţăminte pentru iarnă n-a găsit nicăieri.

– Dacă plăteşti bine, îţi dau eu o pereche de ghete!, i-am zis, la un moment dat, în glu­mă, în timp ce degustam din ţuica de prune, adusă de el.

– Noi?

– Nu-s prea noi, în schimb îs năzdrăvane. Merg singure, mai ales pe gheaţă.

I le-am arătat, i-au plăcut.

– Ţi-am spus, au o hibă, lunecă zdravăn.

– Zi că nu mai vrei să le dai!

– Dar ţi le dau cu cea mai mare plăcere, tată-socrule!

Aseară, la două săptămâni de la vizita socrului, am primit, de la el următoarea scrisoare:

„Domnule, dacă nu te-a înjurat nimeni, până acum, înseamnă că eu sunt primul. Din cauza ghetelor, am căzut atât de tare, lângă cooperativă… mai tare decât în munţii Tatra, în pri­măvara lui 1945, când m-a luat pe sus obuzul acela, des­pre care ţi-am povestit! Dacă tu, oferindu-mi ghetele, ai vrut să te răzbuni pe mine, pentru că ţi-am dat-o pe fiică-mea de nevastă, înseamnă că ai gândit prost, fiindcă nu eu ţi-am dat-o, nu eu ţi-am vârât-o pe gât, ci tu al luat-o, de bună voie şi nesilit de nimeni!”.

Ion Lungu, cel mai bun creştin al Sucevei

Ion Lungu: Eminescu, Eminescu, da’ fărî o lecuţî di pomanî nu sî poati, dragi suceveni!

Un adevărat coşmar pentru spiritualitatea bucovineană, primarul Ion Lungu e împăcat cu sine. E fericit. În sinea lui, se socoate om, ba şi creştin desăvârşit, că doar împarte găluşte nenorociţilor urbei, cu orice prilej. Nu ştiu dacă şi în 15 ianuarie, de ziua mantiei de hahaleră a poeziei, dobândită de o fâţă spălăcită, dar oricum o face prea des, prea în sictirul populaţiei şi întru cinstirea suficienţei sale de ajuns.

*

Dar, vorba altui poet, Ion Lungu nici nu există, pentru că Ion Lungu suntem noi. El ne reprezintă, el e exponenţialitatea Sucevei ultimului deceniu. Halal să-i fie!