Urzica vieneza | Dragusanul.ro - Part 58

Asta face PMP cu PDL!

Cezar Preda: "Eu cred că nu poţi să fii atât de nesimţit încât să furi butelia din casa omului şi să-l cerţi apoi că nu face mâncare la copii. Asta face PMP cu PDL!".

Cezar Preda: “Eu cred că nu poţi să fii atât de nesimţit încât să furi butelia din casa omului şi să-l cerţi apoi că nu face mâncare la copii. Asta face PMP cu PDL!“.

*

Singurul portocaliu cu coloană vertebrală, Cezar Preda, protestează împotriva acaparării PDL de către PMP, datorită agresivităţii duşmănoase a numiţilor Elena Udrea şi Traian Băsescu, sub pretextul “unificării dreptei”. Citeşte mai multe în ştirea MEDIAFAX.


Pigmeii băsescu şi artistul Mircea Diaconu

Elena Băsescu: Pe mine mă meritează românii, nu pe actoru' şi sălbaticii...

Elena Băsescu: Pe mine mă meritează românii, nu pe actoru’ şi sălbaticii…

Mezina lui băsescu, vegheată de bona elena udrea, l-a băşcălizat pe artistul Mircea Diaconu. Asta, la o primă vedere. Pentru că, în fond, dispreţul acelei specimene, cu răsuflet de babă nătângă, dar fără minte şi fără suflet, nouă, tuturor, ne era adresat, pe noi, oamenii de fiecare zi, urma să ne pună la punct. Ptiu, omidă!

*

Nu ştiu, încă, dacă voi avea de ce merge la vot, spre sfârşitul lunii mai. N-am ascultat ştirile, pentru că nu are rost, câtă vreme mai există şi o a doua eba, cea instituţională, poreclită ani, care şi ea, cu suficienţa clipei fetide, doar dispreţ revarsă asupra noastră.

*

Tare mi-aş dori ca, în 25 mai 2014, să merg, împreună cu întreg neamul meu, la o adevărată recuperare de demnitate. Şi să văd, după aceea, cum clipa de după îşi va aşeza talpa anihilatoare peste vietăţile deja uitate, numite băsescu. Un colb greu oricum se va aşterne peste incidentele naturii, care ne-au revoltat în clipita anterioară. Sfârşit. Să sperăm că al lor, nu al nostru.


În neamul Lungu, numai cine nu vrea nu mulge

Ion Lungu: Dragi suceveni, noi, de la bunicu', încoace, toţi suntem patrioţi mioritici!

Ion Lungu: Dragi suceveni, noi, de la bunicu’, încoace, toţi suntem patrioţi mioritici!

Din neamul primarului sucevean Ion Lungu, numai cine nu a vrut nu a ajuns primar. În rest, feciori descurcăreţi, cu mare drag faţă de mulsul mioritic, toţi au fost sau au fost şi încă mai sunt primari. Cinste lor!

*

Fără nici o legătură cu neamul Lungu, ci doar cu mulsul sucevean, nu pot să nu observ că, în arealul nostru, Justiţia, pe lângă faptul că e oarbă, e şi ţeapănă. Cinste şi ei!


Proză umoristică: O soacră model

COPERTA CARTE HORBOVANU

Coperta cărţii lui Constantin Horbovanu, “Înţelepciunea umorului

*

O soacră e socotită, din oficiu, o pacoste naturală pe capul nurorii sau al ginerelui. Aşa o fi, dar mai sunt şi excepţii. De exemplu, eu, multă vreme, am considerat-o pe soacră-mea o femeie „proţăpită” pe ideile ei învechite, o mamă vitregă, impusă de soartă, o emancipată în flori artificiale şi în tone de pudră. Cum am ajuns la concluziile astea? Când? Încă din Institut, când o iubeam pe fiică-sa, Aurica,viitoarea mea nevastă. La întâlnire, veneau amândouă, iar la cofetărie sau restaurant, aia „mare” consuma mai dihai decât aia „mică”. Singurele mele distracţii erau cele de la institut, unde baba nu prea avea curaj să vină.

Imediat după căsătorie, i-am spus Auricăi:

– O fi maică-ta femeie umblată, emancipată etc., etc., dar s-o văd cât mài rar, în casa noastră!

Şi pentru ca întâlnirile cu ea să fie, într-adevăr, rare, ne-am luat repartiţiile pentru Suceava, lăsând-o pe soacră-mea cu gura căscată, cât Drumul Taberei de mare.

– De ce, adică, să plecaţi la Suceava?, m-a întrebat nervoasă, în timp ce noi ne pregăteam bocceluţele. Cu mine nu puteţi sta? Am trei camere mari, frumoase…

– Doctorul mi-a recomandat cât mai mult aer curat!, minţii eu.

– Eşti beteag?

– Am un picuţ de alergie, zâmbii degajat.

– Minţi, păcătosule!

– Nu mint.

– Şi chiar ai de gând să mă laşi singură?

– Cine a zis că rămâi singură!?… Ai, doar, patru pisici!

– Dacă-i aşa, să nu vă mai prind pe la Bucureşti, nerecunoscătorule!

– Mare scârbă!…

Şi am venit toată familia, adică eu şi Aurica, la Suceava. Doi ani au durat parlamentările, tratativele de împăcare prin scrisori. După doi ani, i-a telefonat nevesti-mi că nu mai poate, şi vine s-o vadă.

– A zis că vine să te vadă?, am întrebat-o pe Aurica.

– Da.

– Înseamnă că eu pot pleca de acasă!

– De ce să pleci?

– Păi, doar nu vine să mă vadă şi pe mine!

– Lasă, că are să fie bine! Nu-i el, dracul, chiar atât de negru, cum crezi tu…

– Sper că nu va sta mai mult de o zi!

– Şi ce dacă stă mai mult de o zi? Ne e mamă!

– Ţie!

– Mie. Va sta, cât va pofti. Şi, cu asta, basta!

Tare aş fi vrut să-i plătesc „datoriile” de la Bucureşti. Neavând timp pentru bucătărie, ne invita să luăm masa la local. Dar pe banii cui? Ai lui Costică! Odată, mi-au trimis părinţii bani pentru un costum şi un sfert din ei s-au dus la restaurant. Bani de mâncare baba nu avea, dar ca să-şi cumpere inele pentru toate degetele de la mâini avea!

A sosit şi ziua mult „aşteptată”. După serviciu , eu mi-am făcut treabă pe la o şedinţă, la Casa de Cultură, astfel că Aurica a fost nevoită s-o întâmpine la gară.

– Cum să merg eu, la gară?, mă apostrofă, prin telefon, când am anunţat-o de şedinţa cu care îmi făcusem de lucru. Poate ne aduce ceva, poa­te are bagaj mult…

– Iei un taxi.

Seara, cu chiu, cu vai, m-am retras acasă, sperând, totuşi, să nu mă cert cu ea.

– Bună seara, mamă soacră! Bine ai venit la noi!

– Bine te-am găsit, Costică! Măi, da frumos te-ai mai făcut!…

– Mulţumesc pentru compliment!

– Te-ai mai îngrăşat…

– Şi Aurica a început să se mai… îngraşe…

– Am observat. Să fie într-un ceas bun!

După ce m-a pupat duhovniceşte, m-a poftit la un sfert de lichior, adus de ea, ca pentru casă nouă. În timp ce cinstea, îi admiram inelele de pe degete. Cu ele mi-aş fi putut cumpăra mobilă pentru sufragerie… Deh! Fiecare om, cu păsărică lui, numai soacră-mea, cu struţul ei.

Prea mult n-am discutat, în acea sâmbătă. Seara. Nici n-a fost posibil. Un film banal, pe care nu-l rata niciodată, o făcea să ofteze; dar şi eu, gândindu-mă la prezenţa ei, în sărăcăciosul, dar liniştitul meu cămin, oftam odată cu ea.

A doua zi, am fost trezit, de Aurica, pe la ora şapte.

– Scoală, dragă!…

– Arde!?

– Nu, du-te la alimentară!

– La ora asta?!, m-am burzului şi mi-am tras plapuma peste cap.

Duminica, sunt învăţat să mă trezesc pe la ora opt sau nouă. Somnul de dimineaţă, pentru mine, e mai dulce decât mierea.

– Scoală, Costică!, a insistat nevastă-mea. Mergi la alimentară şi cumpără ce-i scris pe lista asta!

Cu greu m-am îmbrăcat şi, înainte de a-mi lua pantofii, m-am uitat pe listă.

– De ce-ţi trebuiesc atâtea!?, am întrebat-o, arătându-i lista, plină cu denumiri alimentare.

– Mama vrea să mă înveţe o prăjitură italiană…

– Din aia, din care dă la pisici?

– Taci, să nu te audă, cumva!

O oră, mai târziu, ele s-au apucat de prăjitură, iar eu m-am refugiat la televizor. Dar nici acolo n-am avut noroc.

– Costică!, o aud pe Aurica. Ce stai, acolo? Serveşte-o pe mama cu o votcă!

Şi am servit-o, până s-a terminat din sticlă. În timpul vodcii, am şi discutat. Mai ales ele, pentru că eu… urmăream ceasul.

– Te cam uiţi la ceas, Costică!, a zâmbit soacră-mea.

– Adevărat. Aş vrea să merg la meci…

– Şi cine nu te lasă?

 – Eu!, izbucni nevastă-mea. Ce să caute el pe stadion? Acolo merg numai ăia care n-au ce face acasă!

– Nu-i adevărat, Aurico!, o auzii, atunci, pe soacră-mea.

Am înmărmurit!

– Aşa cum ţie-ţi place să te îmbraci frumos, să te machiezi, să te… aşa şi lor, bărbaţilor, le place să meargă la un meci, la o tablă, la un şpriţ, la pescuit!, continuă ea.

Eu ascultam cu gura căscată. Aurica spumega, iar soa­cră-mea, foarte calmă, continua să filozofeze:

– După atâtea ore de muncă, are şi el dreptul la relaxare…

– El are dreptul, şi eu nu!?, se răsti nevastă-mea.

– Cine a zis că tu nu ai dreptul?, zâmbi soacra cea filozoafă. Ia, îmbrăcarea şi hai, cu mine, la o plimbare, la o partidă de cască-gură, prin magazine!

Până să mai zică ceva Aurica, am şters-o, la meci, Dar, la dus, la întors, şi chiar în timpul meciului, mă frământa com­portamentul soacră-mi.

După-amiază şi seara, totul a decurs normal. Aurica s-a mai dat pe brazdă, iar purtarea mea faţă de „oaspete” a fost mai frumoasă.

A venit şi ziua de luni, după-amiază.

– Ce program ai, azi, Costică?, m-a întrebat soacră-mea, în timpul prânzului.

– Doamne, fereşte, să mai spui că iar e meci!, a intervenit Aurica.

– De unde atâtea meciuri!

– Dar nu înţeleg, de ce l-ai mai întrebat, mamă! Costică merge, cu noi, în oraş!

Am vrut să spun ceva, dar mi-a luat-o soacră-mea pe dinainte.

– Aurică, dragă, Costel e bărbat. De ce să-l târâm prin oraş? De ce să-l ducem, aiurea, pe la magazine, pe la raioanele de damă, care ne interesează numai pe noi? Ce să facă el, acolo? Să-ţi ducă trena? Noi mergem, cu treburile noastre, el rămâne, cu treburile lui… Poate vrea să meargă la o tablă, cu cineva…

– Table!, exclamă Aurica.

– Da, table.

– Dacă eu o iau într-o parte, iar el, în altă parte, atunci de ce ne-am mai căsătorit?

– În nici un caz, ca să-l ai coadă prin magazine…

– Ceea ce spui matale, mamă, e!…

– Vezi? Tu nu ştii cum să-ţi trăieşti viaţa. Dacă ar trăi săracul tată-tău, ţi-ar spune cât de frumos m-am purtat eu cu el! Se amesteca el în modă, în pălării? Nici pomeneală! Uite că, anul acesta, se împlinesc zece ani, de la moartea lui… Şi când te gândeşti că n-a suferit de nimic!… Ce om bun a fost! Niciodată nu mi-a zis măcar „Dă-te-ncolo!”. Chiar dacă se supăra sau nu-i convenea ceva, tăcea din gură. Costică are acelaşi temperament. Şi presimt că la fel are să se poarte cu tine. Aşa-i Costică?

–?…

– În privinţa asta, trebuie să mai înveţi multe de la mine, Aurico!

Am închis apartamentul şi am plecat, ele, spre magazin, eu, spre Pandele, care mă aştepta cu berea şi tablele pregătite.

Restul vizitei soacrei a decurs frumos. Ajunsese să se certe cu fiică-sa pentru mine. Pleda frumos şi convingător. Când am condus-o, marţi, după-amiază, la gară, am pupat-o din tot sufletul şi i-am spus să revină cât mai repede. Vizetele ei îmi vor face plăcere.

De la gară, ne-am reîntors, eu şi Aurica, cu taxiul. Prin dreptul stadionului, nu s-a putut abţine, să nu-mi zică ceva.

– Nu înţeleg ce folos aveţi voi, de le un meci de fotbal!…

– Vrei să spui că, de acum, nu mă mai laşi?

– Cum să nu! Şi la fotbal, şi la pescuit, te las…

– Dar voi ce înţelegeţi de la căscat gura prin maga­zine? Ce folos vă aduce?

– Câte ceva tot ne aduce…

– Vrei să spui că, şi în zilele astea, cât a stat maică-ta, ţi-ai luat?

– Mi-am…

– Ce anume?

– Lasă, că-ţi arăt, acasă!…

Şi, acasă, spre marea mea „bucurie”, a scos un braţ de pachete. Dând, la o parte, hârtiile, a scos la iveală: o fustă la modă, una pereche de cizme, una rochie de seară, una pereche pantofi de lac, asortaţi la rochie, una pălărie, una trusă de cosmetică şi altele, de genul feminin. Să leşin, nu alta! Am avut, totuşi, tăria să iau o foaie şi un creion şi să fac o socoteală. 2.412 lei!…

– Să n-o mai prind pe maică-ta, în Suceava, că-i rup picioarele!, am strigat, pe un ton suveran.

– Tu? Tu vorbeşti!? După ce ţi-a dat, întotdeauna, dreptate şi ai făcut ce-ai vrut, mai ai îndrăzneală să spui, să nu mai treacă pe la noii? A avut dreptate, atunci, la Bucureşti, când ţi-a spus că eşti un nerecunoscător!…

Am tăcut, pentru că avea dreptate.

Acum, merg la meci, când vreau, la table, când poftesc. Poate să-şi cumpere Aurica cele mai scumpe rochii, eu nu zic nimic. Zic, mă consum, dar numai în sinea mea. Ce să-i fac! Ăsta mi-e temperamentul! Seamăn cu răposatul de socru-meu!…


Păzea folclor, vine juriul mondialist sucevean!

Cadrista C. J. Suceava, Mihaela Beldiman: Deci, domnilor găgăuzi preşedinţi Mîrza, Flutur şi Nechifor, pe membrii PCR, care nu-s buni la nimic, îi fac fie şefi de instituţii descentralizate, fie îi plasez în incultură...

Cadrista C. J. Suceava, Mihaela Beldiman: Deci, domnilor găgăuzi preşedinţi Mîrza, Flutur şi Nechifor, pe membrii PCR, care nu-s buni la nimic, îi fac fie şefi de instituţii descentralizate, fie îi plasez în incultură…

Amurgul dumneaei de vieţişoară, cum obişnuia să spună poetul Gheorghe Lupu, folclorul bucovinean, în componentele lui de “comori de suflet românesc”, a feştelit-o, pentru că juriul prof-tilor de la Frătăuţii Noi, care prof-ti şi-au dovedit crasa incompetenţă, merge, duminică, şi la Corlata. Şi hai noroc şi la mulţi ani, iar vor juriza! Că doar, la Frătăuţii Noi, ei, prof-tii, au descoperit printre comorile de suflet românesc folclorul şi portul din “Ucraina centrală”, cum i-a dumirit instructorul Vlâgea, deşi ar trebui să caute dumnealui mai înspre nord-estul Ucrainei, pe lângă înflăcărata (la propriu) graniţă a Rusiei lui Putin. De ce se falsifică folclorul ucrainean din Bucovina cu folclor de Balşoi Teatrî?

*

Pentru că trei din cei patru preşedinţi ai Consiliului Judeţean Suceava (primul a fost regretatul Constantin Sofroni – sper că nu aţi uitat!), adică domnii Gavril Mîrza, Gheorghe Flutur şi Ioan Cătălin Nechifor, de câte ori aveau câte o obligaţie faţă de foştii ştabi bolşevici din Suceava, le plasau tovarăşii sau rudele în sistemul culturii, unde tovarăşii şi tovarăşii-tovarăşele neamuri se simţeau bine, mai ales în posturi de specialişti, care iau decizii, care taie şi împart folclorul, după plac, iar culturii culte îi taie numai finanţările. Că plac nu au şi în acest domeniu, tovarăşii doar la hopa-ţupa pricepându-se şi simţindu-se barbaţi diştepţi, cu mucii în batistă.

*

Falsurile folclorice grosolane, de la Negostina, Balcăuţi şi Siret, recent premiate cu 10 pe linie (Constantin Irimia, care a vrut descalificarea, a dat, în cele din urmă, 9 şi ceva, ca să nu fie el… descalificat), deşi nu par a fi grave, sunt mai presus de închipuire. Copiii, care învaţă să danseze după casetele de la Balşoi Teatrî, instruiţi de nişte turifleşti folcloroase, vor fi, peste cinci decenii, bătrânii satelor bucovinene, iar la ei vor veni, în culegere de “autentic”, de “comori de suflet românesc”, constanţa cristescu, petre horvat, emil havriliuc, călin brăteanu, ion băiţan sau mihai camilar ai acelor vremuri. Iar copii vor avea şi poze, şi casete video, prin care vor putea dovedi că, în Bucovina, numai ruseşte s-a cântat şi dansat, în nădragi tătărăşti şi în bluze efeminat colorate. Aşa s-a întâmplat, în fond, şi cu copiii perioadei interbelice, cărora Straja Ţării şi, ulterior, PCR le-au spălat creierele, pentru a-i intoxica masiv cu falsuri propagandistice, pe care specialiştii ştiinţifico-fantastico-folcloroşi de astăzi, constanţa cristescu, petre horvat, emil havriliuc, călin brăteanu, ion băiţan sau mihai camilar le folosesc la o nouă spălare de creiere. Halal să le fie, cu tot cu prostie!

*

Emil Havriliuc: Constanţa, dragă, aici au trăit mulţi nemţi, aşa că hai să alungăm "Cerbul" ţăranilor lui Viorel Piersic şi să punem în loc ceva european, nemţesc!

Emil Havriliuc: Constanţa, dragă, aici au trăit mulţi nemţi, aşa că hai să alungăm “Cerbul” ţăranilor lui Viorel Piersic şi să punem în loc ceva european, nemţesc!

*

După logica premierilor de la Frătăuţii Noi, unde folclorul autentic românesc a fost îmbrâncit cât colo, ca să fac loc gloriosului repertoriu şi port rusesc moscovit, la Corlata miticul “Cerb” ar trebui aruncat la groapa de gunoi a delăsării parvenitismului românesc şi înlocuit cu dansuri germane, că doar în Corlata au trăit mulţi nemţi şi, astăzi, mulţi românaşi, cu bunici zvăpăiate, în tinereţea lor, au fie părul blond, fie ochii albaştri, fie şi una, şi alta. De ce n-ar ieşi corlăţenii, la festivaluri, cu folclor german, care poate rivaliza oricând cu cel rusesc, prin frumuseţe, başca faptul că e folclor de domni şi de doamne înnăscuţi europeni?

*

Maestrul coregraf şi director al Şcolii de Arte (pe Maestrul Irimescu nu-l citez în titulatură, pentru că nu are nici o vină) Ion Băiţan: Noi, zahareştenii, avem comori de suflet românesc, moştenite de la fratele Eroului Ion Grămadă, care a emigrat în America!

Maestrul coregraf şi director al Şcolii de Arte Ion Băiţan: Noi, zahareştenii, avem comori de suflet românesc, moştenite de la fratele Eroului Ion Grămadă, care a emigrat în America!

*

Zahareştenii, toţi domni şi cu ex-primarul lider cultural judeţean, ar trebui să renunţe la “Ţărăneasca”, “Ciobănaşul”, “Bălăceanca” şi la alte astfel de apucături, pentru că, printre comorile lor de suflet românesc, numai bine ar încape petrecerile cu cow-boys, pe care le moştenesc, pe bune, de la un frate al lui Ion Grămadă, care a fugit în America şi acolo a rămas. Eu parcă-l şi văd pe Băiţan, cu chistol la cingătoare şi director şi mai mare, care bate din chicioare, şî pi zloatî, şi pi soari. Dar numai ca un texan get-beget al folclorului românesc înmondializat de jurii de imbecili.

*

Călin Brăteanu: Sântilienii moştenesc folclorul italian din batrâni, care au votat cu candidatul comunităţii italiene, ca să-i facă în ciudă lui Flutur!

Călin Brăteanu: Sântilienii moştenesc folclorul italian din batrâni, care au votat cu candidatul comunităţii italiene, ca să-i facă în ciudă lui Flutur!

*

Ciobanul din Sfântu Ilie, Călin Brăteanu, ar putea trece la “Tarantela”, că doar e domn portocaliu, precum avertizările împotriva exploziilor, de pe buteliile pe care le manipula, înainte de a-l unge Flutur şi Beldiman intelectual. Că doar e vremea să ne dovedim şi noi, ţaranii, cetăţeni europeni, care ştiu să halească, să beie, să grohăiască şi să ţopăie europeneşte.

*

Dincolo de glumă, e de plâns. Exagerez: de unde atâta demnitate şi înţelepciune în noi, care să îmbrâncească plânsul peste lume?


Pagina 58 din 133« Prima...102030...5657585960...708090...Ultima »