Băişanu iubeşte trădarea, dar şi trădătoarele

Ştefan Alexandu PNL Băişanu: Sexi Vasilico, rade-l, apoi sari în braţele PNL, să-i caftim pe ziarişti!

Ajunsă senatoare, datorită degetului sexos al lui Dan Diaconescu şi, mai ales, datorită naitivităţii porcoase a unora dintre români, apoi plonjând vicios în braţele primitoare, dar parşive ale PNL, până de curând neştiuta Vasilica Steliana Miron n-a renunţat la intimidarea presei sucevene, prin chemarea, şi mai indecentă decât nuditatea pe care o afişează, a unor ziarişti de primă mână (ultimii drepţi, demni şi hăruiţi) în faţa instanţelor.

*

Să fii aleasă pe listele unui partid şi să te cărăbăneşti, rapid, în altul, să afişezi un dezmăţ imagistic nedemn de un demnitar al României, să nu însemni nimic în Senat, ba să te mai faci de râs şi cu o propunere de legiferare a Zilei Bunicilor (ţara arde, iar…  bunicile se piaptănă) sunt “argumentele” reale ale “alesei zonei de munte”, a cărei onoare cică trebuie reperată, urgent, prin îngrădirea libertăţii presei.

*

Câtă vreme Băişanu, proprietar de dugheană tv de confecţionat fandoseală politruco-băişană, nu se va dezice de gestul cetăţenii de nu ştiu unde sau nu o va convinge să stea în banca ei şi să lase presa în pace, am să uit de vrăjmaşul probat al spiritualităţii bucovinene, ion lungu, şi o să protestez, zilnic, doar împotriva lor!

*

Frumos, Sandule (adică partea frumoasă din Băişanu, căreia i-am închinat, recent, şi un poem, prin tehnica acrostihului): nu numai că iubeşti trădarea şi trădătorii, dar te mai faci şi complice (cine se aseamănă se adună!) într-o continuă hărţuire a presei, pe care eu, deşi nu o mai slujesc, o preţuiesc şi o admir. Şi doar ştii şi tu că ziaristul îmbrâncit în instanţă de sexi-Vasilica Steliana Miron valorează cât toate generaţiile de vasilice şi de vasilici, duse de vânt, ca frunzele uscate, de la începuturile, până la sfârşitul istoriei umanităţii!

Intimidatorii presei sucevene

Ziarele din teanc: Trupul sexi şi decent aparţine unei femei şi nu senatoarei (ptiu!) sexi!

Cetăţeanca Vasilica Steliana Miron, care nu-şi respectă statutul fortuit (adică întâmplător, madame!) de senator, încă nu şi-a retras pârâcioasele  lamentări de pe masa instanţelor sucevene, toate puse căluş ziariştilor. Probabil că noul ei şef de partid, filosoful, teologul şi poetul Ştefan Alexandru Băişanu, a uitat să-i traducă, din latină, chestia aia, cu “scripta manent” şi o fi căzut biata senatoare în confuzia criptei, în care presa trebuie băgată per-manent, când ajungi la putere.

*

Oare, fără presa asta, bună-rea, călcată, zilnic, în picioare de democraţia rotaţiei la putere, mai ajungea Vasilica Steliana Miron să-şi revendice statutul sexi, cu chestiile sexuale tolănite într-un fotoliu de senator? Fără presa asta, bună rea, ar fi prins cineva de veste, până acum, despre existenţa năzbâtioasei alese a zonei de munte?

Mihai Gâdea, ameninţat cu moartea

Mihai Gâdea: Nu ezitaţi, trageţi! E o onoare să cad pentru patria Antenei 3!

În găunoşenia lui egolatră, de lefegiu răsfăţat, Mihai Gâdea amuşină după eroism ca maidanezii după măcelărie sau după fotolii de europarlamentari. Mai nou, dar într-o periodică reluare, Mihai Gâdea pozează în martir, ameninţat cu moartea de extremismul băsescian. Nu-i pasă de viaţă, e gata de sacrificiul suprem pentru patria Antenei 3 şi pentru populacii lui Voiculescu! Halal să-i fie!

Proză umoristică: Unde dai şi unde crapă!

*

Reîntâlnirea de ieri, după 14 ani, cu Gicu Luhan, poreclit Ma­rele Mincinos, în faţa vitrinei unui magazin din Suceava, m-a bucurat mult.

– Spune, repede, o minciună!, i-am zis, aşa cum îi ziceam şi pe vremuri, când ne adunam, la o cafea, împreună cu alţi prieteni.

Era renumit pentru minciunile, pe care le debita.

– N-ai uitat!, a zâmbit el.

– Cum să uit! Hai, spune o minciună, aşa, pentru a ne reaminti ce tinereţea noastră!

– Aş vrea eu, să mai spun, dar, acum, sunt căsătorit, am doi copii…

– Felicitări!

– Om serios, vorba aia…

– Totuşi…

– Dacă insişti, îţi voi spune, că timp am berechet. Până vine ges­tionara…

– Ce vrei să cumperi?

– Peşte.

– Peşte? Şi de ce tre­buie să aştepţi, aici, aproape două ore, când, la alte magazine, găseşti cât vrei?

– Da, dar nu ca acesta!

– Ăsta cum e, mă rog?

– Fantas­tic: mare, de culoare violet, cu pete bleu… – Îţi baţi joc de mine!

– Îmi pare rău! Cică-i pescuit pe undeva, pe lângă insulele Hawai.

– Vorbeşti serios ?

– Dacă te-aş minţi, n-aş sta, aici, până la des­chidere. Tu nu vrei?

– Ba, din curiozitate, zău că aş lua vreo două-trei kilograme…

Primul care a întărit rândul nos­tru la peşte a fost Zaharia, un fost coleg de serviciu, actualmente pensionar. Apoi, treptat, numărul amatorilor pentru peşte mare, violet şi cu pete bleu, a crescut considerabil. Numărasem, la un moment dat, vreo patruzeci de bătrâni, ti­neri, chiar femei, cu copii in bra­ţe.

Când mai erau doar 15 minu­te, până la deschidere, Gicu Lu­han s-a uitat la ceas:

– Îmi ţineţi rândul, două secunde?, ne-a între­bat el. Mă duc, să cumpăr o pere­che de papuci, pentru ăl mai mic.

– Numai să găseşti!, a râs Zaharia. Bişniţarii au dus cam totul din ţară.

Gestionara a venit, cu cinci mi­nute mai devreme. Când a văzut atâta lume, la uşa ei, a făcut ochii mari de tot.

– Ce vreţi, oameni buni?

– Peşte, din ăla mare, violet şi cu pete bleu!, au strigat oamenii.

– Cine v-a spus că am primit aşa-ceva?

– Ăia, din fa­ţă!

Toate privirile erau aţintite spre mine şi spre Zaharia. Mai ales, spre Zaharia.

– Dumneata ţi-ai bătut joc de atâta lume?, îl apostrofă ges­tionara pe fostul meu coleg de serviciu.

– Bătrân sclerozat! Pensionar îm­puţit! Golanule!, începu corul păcăliţilor.

Cineva îl apucă chiar de reverul hainei, iar Zaharia, speriat, o luă din loc. Eu, în urma lui. În faţa Casei de Cultură, s-a oprit. Răsufla din greu, iar cravata îi atârna anapoda.

– Când îl prind pe Luhan, acela, să ştii că-1 bat!, zise.

– Nu cred! Eu sunt de vi­nă. Când ne-am întâlnit, în fota magazinului, l-am rugat să spună o minciună şi… a spus!

Doua palme grele se abătură asupra obrajilor mei.

– Ticălosule!, mai zise Zaharia, înainte de a traver­sa strada.

Nu descriam această întâmplare, dacă, astăzi, nu citeam, într-o pu­blicaţie locală, următoarele fraze, dintr-un articol mai lung: „Ieri, pe la ora 10, a fost văzut, în faţa Casei de Cultură, individul acela tânăr, înalţ şi cu părul creţ, care a coordonat atacul legionar, împotriva televiziunii române, din seara de 18 iunie a.c. Individul, care a participat şi la alte acţiuni condam­nabile, a fost recunoscut de un cetăţean onorabil, a cărui fată se zice că a fost sedusă şi apoi abandonată de acelaşi individ. Ce­tăţeanul onorabil i-a tras indivi­dului două palme, după care a fu­git, deoarece zărise, sub geaca acestuia, un pistol, cum nu au nici forţele militare, nici cele de ordi­ne, din ţara noastră”…

Şi tot astăzi, după citirea arti­colului, un coleg mi-a zis:

– Costică, eu, din întâmplare, am vă­zut scena cu cetăţeanul onorabil şi cu banditul, din faţa Casei de Cul­tură. Ştii ce mutră are ticălosul ăla: Deplorabilă. Se droghează, cred. Şi-am mai auzit, de la cei din jur, că mànincà, bea şi se plimbă, numai pè dolari!