Primăvara s-a oprit dincolo de munţi

*

În Ardeal, primăvara s-a dezlănţuit. Chiar şi cireşii, după cum puteţi vedea în imaginea de mai sus, făcută la Târgu Mureş, au prins să dea în floare. Probabil că şi natura se ia după oraş, Târgu Mureş având şi un primar vrednic şi gospodăros, care ştie să ademenească primăverile. Nu ştiu cum îl cheamă pe primarul din Târgu Mureş, mie acrindu-mi-se de numele primarului mormanului de gunoi, numit Suceava.

*

Ion Lungu: Dragi suceveni, florile astea le-am plantat în zona metropolitană a Sucevei, la Târgu Mureş, dar în mandatul viitor, vă promit că pun flori şi în Suceava!…

*

La Târgu Mureş, există şi ceea ce lipseşte acut în toată Moldova şi, desigur, şi în mormanul de gunoi al lui Lungu: un bust al lui Grigore Vieru. E lucru ştiut că şi Târgu Mureş, ca şi Cluj Napoca şi, în general, ca mai toate oraşele din Ardeal, este un oraş al statuilor, deci un reper important al memoriei. Cândva oaspete în Tîrgu Mureş, Grigore Vieru şi-a găsit, acolo, reperul unei altfel de treceri în memorie, nu doar prin operă, ci şi prin preţuire publică.

*

*

Am mai scris despre bustul lui Vieru de la Târgu Mureş, am mai reprodus fotografii, cu Grigore Vieru, continuând să se închine lui Eminescu, în veşnicia lor şi a neamului. În Suceava puilor de dihori nu există veşnicie, ci numai bundiţe evreieşti şi şalvari tătărăşti.

*

*

În Suceava există folclor buco-folcloros, distrus, ca identitate spirituală, de către imbecili şi legitimat de un centru anticultural, menit doar confortului bugetar al membrilor de partide şi ai rudelor de caiafe politruce judeţene. Cum are cineva, dintre aleşii dumneavoastră, un lipitor de afişe buiac sau o rubedenie netoată, cum o pune consultant artistic în incultură. Habar nu am de ce mi s-a părut trist şi însingurat, la Târgu Mureş, Grigore Vieru, deşi acolo, printre unguri, pare să fie patria care îl şi merită.

*

*

În judeţul Suceava continuă, cu acelaşi juriu care şi-a probat incapacitatea la Frătăuţii Noi, antiromâneştile şi antiucrainenele “comori de suflet românesc”. În prezenţa oficialilor, care ies din bârlog, să-i vadă lumea, că doar vin două reprize de alegeri. Chestia asta mă îngrijorează sincer, pentru că, luaţi pe nepregătite, domnii deputaţi neculai bereanu şi ioan stan riscă o toxiinfecţie intelectuală, care să le şubrezească sănătatea.

*

Deputaţii Bereanu şi Stan: Să ne mai lase unii cu Petru Muşat şi cu Grigore Vieru! Noi iubim poporul, cu afinata, cu găluştele şi cu giocurile lui moscovite! Că de asta ne alege poporul, că-l iubim, de la afinată, până la sarmale!

*

Primăvara s-a oprit în Ardeal. Nu ştiu din ce pricină. Aici, în patria puilor de dihor şi a şalvarilor tătăreşti, stâlpii pământului sunt bereanu şi stan (şi toată liota, lor asemănătoare). Odată şi odată, pitită sub perdelele ploilor cenuşii, va veni primăvara şi aici. Îşi va murdări veşmintele imaculate în jegul istoricizat al sucevei lui lungu, apoi se va duce pe calea ei. Tot aşa, pe nebăgate de seamă.

*

Ofensivă rusească asupra inculturii sucevene

*

Şi nu e vorba de orice incultură, ci de cea elitistă instituţională, reprezentată de ditamai juriul Festivalului “Comori de suflet românesc”, deci de somităţile culturale prof. Oana Botezat, prof. Constantin Irimia, prof. Petre Horvat, Călin Brăteanu – consultanți artistici la Centrul Cultural “Bucovina”, Ion Băițan – maestru coregraf, director al Școlii de Arte “Ion Irimescu” Suceava,  prof. Emil Havriliuc  – dirijor și prof. Marin Constantin Gheorghe – colaboratori ai Centrului Cultural “Bucovina”, care, cică, veghează, de li se zburlesc opincile, la “obiectivele acestui festival”, care ţin, în primul rând, de  promovarea “valorilor autentice ale culturii tradiţionale: muzică, joc, obiceiuri, port” etc. şi io-te fleoşc!

*

Circarii din prima poză, de pildă, care se cred descendenţi din “Balşoi Teatr” şi nu din nişte ucraineni neaoşi din Bucovina, sunt din Bălcăuţi şi îşi zic “Kozaciok”, falsul antiucrainean fiind semnat de “instructor prof. Petru Șoiman”. Alt “prof“, ba încă unul daco-recolciucic, asudând pentru gloria folclorică a “maicei Rusii”, în dauna Ucrainei. Dar să trecem şi la altă contrafacere, care poartă girul casei de băutură şi de incultură din Siret, luându-l la mişto şi pe marele român şi uriaş scriitor Mihai Teliman, prin contrafacerea năucă, numită Formația de dansuri etnice a Casei de Cultură “Mihai Teliman” Siret, şi aceasta cu un responsabil de fals, “instructor Bogdan Popovici”:

*

*

Tot de acolo, de sub aburii inculturii băută pe nerăsuflate, vine şi o “Kolomeica”, contrafăcută de “instructor Bogdan Popovici”, în spiritul celei mai deşănţate dezrădăcinări:

*

*

Iar din Negostina vine – nu-i rău, poate să vină; rău este că veghetorii “autenticului” cât mai deşănţat în falsificare, de la Centrul Cultural “Bucovina” i-au premiat – alţi balşoişto-teatralişti, “Formația de dansuri ucrainene CERVONA KALENA Negostina – instructor Valentin Vlâgea”, şi ăsta daco-recolciucic întru gloria putinoşilor:

*

*

Dansul negostinenilor, ce-i drept, s-a jucat şi în Bucovina, şi în Galiţia, numindu-se „Cerkowcia”, dar într-un port popular ucrainean autentic, precum cel din imaginea care urmează:

*

*

Pe site-ul Centrului Cultural “Bucovina” am publicat, sub semnătura cărturarului bucovinean de luminoasă amintire, Dimitrie Dan, paragrafele referitoare la portul popular al ucrainenilor din Bucovina, din lucrarea “Rutenii în Bucovina”, fotografiilor lămuritoarea, folosite, întru argumentare, de Dimitrie Dan, adâugându-le vechi mărturii iconografice bucovinene, în speranţa că “specialiştii” lui Peşte PSD şi ai lui Peşte PDL, cărăbăniţi în funcţii culturale gras plătite, se vor documenta şi nu vor mai premia aberaţiile folcloroase din jurul Siretului. Era suficient să citească doar… pozele şi litografiile vechi ca să se dumirească elitistul “prof. Juriu” că balşoiştii sireteni umblă cu fofârlica, după care să le fi cerut proba cu fotografii, în care să se vadă că străbuni de ai lor, din Negostina, Siret sau Balcăuţi, purtau şalvari şi cămăşi colorate (la Balcăuţi au purtat, pe vremea lui Ştefan cel Mare, când satul era locuit doar de robi tătari!).

*

Dar cum în Bucovina suficienţilor culturnici, valorile noastre nu fac doi bani, pentru că-s ale noastre, “prof. Juriu” putea proceda şi mai radical, ignorându-l pe Dimitrie Dan (cum o fac dintotdeauna, că doar de aia trăim în epoca… proftilor!), în favoarea site-urilor ucrainene de specialiate. Tastau “Українська народна в Буковині” şi se dumireau, pe dată, că nu au voie să legitimeze o umilire a generaţiilor anterioare de ucraineni din Bucovina, ca să facă pe placul unor tineri săltăreţi, dar la fel de inculţi ca şi instructorii lor. Iată, înainte de a trece la argumentele scrise şi iconografice ale lui Dimitrie Dan, ce-ar fi aflat, despre costumul ucrainean autentic din Bucovina, cei care, ca membri ai juriului, aveau drept biblie şi drept constituţie, “să promoveze valorile autentice ale culturii tradiţionale: muzică, joc, obiceiuri, port“:

*

Mărturii iconografice vechi, pe site-uri ucrainene:

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

Găsiţi că seamănă “portul popular” al ţopăitorilor de la Siret, Negostina şi Balcăuţi cu portul popular autentic al ucrainenilor din Bucovina (de asta am ataşat şi trei imagini din muzeul etnografic), stimaţi jurizatori şi veghetori ai “valorilor autentice ale culturii tradiţionale”, prof. Oana Botezat, prof. Constantin Irimia, prof. Petre Horvat, Călin Brăteanu – consultanți artistici la Centrul Cultural “Bucovina”, Ion Băițan – maestru coregraf, director al Școlii de Arte “Ion Irimescu” Suceava,  prof. Emil Havriliuc  – dirijor și prof. Marin Constantin Gheorghe – colaboratori ai Centrului Cultural “Bucovina”? Dar cu portul popular ucrainean autentic de astăzi, din regiunea Cernăuţi, pe care l-aţi tot văzut, preumblându-vă ca ţaţa-n târg prin ţările “Întâlnirilor bucovinene”, seamănă? Dacă nu vă amintiţi cum arată (n-aveaţi cum să-l observaţi, că doar eraţi ocupaţi cu ierarhizarea “vaslorilor dialectale”), iată câteva exemple, tot din site-uri ucrainene luate:

*

*

*

*

Dimitrie Dan, cel ţinut sub opicile suficienţei culturnice

*

Pentru că e prea obositor, ba mai riscaţi şi toxiinfecţii intelectuale cu lectura unei cărţi importante de memorie bucovineană vie, onorat “prof. Juriu”, m-oi strădui să vă mai pun, încă o dată, la dispoziţie, chestiunile care se referă la portul popular ucrainean, din cartea lui Dimitrie Dan, “Rutenii în Bucovina”. Ba vreau să mă dovedesc atât de cumsecade, ca să vă scutesc de efort, încât o să reiau şi fotografiile făcute de Dimitrie Dan, pe la 1890, pentru ca măcar pozele să le… citiţi:

*

Ruteancă din Coţmani – fotografie de Dimitrie Dan

*

Portul popular al rutencelor

*

„Femeile poartă o lungă cămeşă de cânepă, mai rar de bumbăcel, care ajunge până la căputa piciorului şi care, pentru Dumineci şi săr­bători, este cusută, la piept şi mâneci, cu flori de lână. Ea, câteodată, este cusută cu pui şi pe la poale.

Mijlocul şi-l încing cu un brâu colorat de lână, care strânge şi catrinţa la trup.

*

Şi fetele poartă catrinţa, însă, în duminici şi sărbători, zadie roş-albastră, căreia îi zic „fota”, sau o fustă largă, cu piepţi, din materie de lână, intensiv roşie, cu fiori, care se cumpără prin dughenele din târg şi, apoi, se coasă acasă. În unele părţi, mai ales pe şesul Prutului, atârnă, de la şoldurile fetelor, în jos, câte un tulpan intensiv colorat.

*

Rutence din şesul Prutului – fotografie de Dimitrie Dan

*

Apoi femeile poartă pieptar, cojoc şi suman, ca şi bărbaţii, şi ciubote negre, roşii sau galbene, sau papuci. Ele îşi acoperă capul, acasă, cu un fes roşu, fără canaf, sau se acoperă, peste părul pieptănat în două cozi şi aşezat pe creştet în forma unui colac, a cărui parte
deşartă se împle cu petece sau buci, cu o basma roşie de aţă sau de bumbac. Frizura amintită se numeşte „kerpa”.

Ieşind femeile în sat, se îmbrobodesc cu un lung ştergar alb de bumbac, numit „ruşnek” (mâneştergură).

*

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret – fotografie de Dimitrie Dan

*

În părţile Prutului, este obicei că femeile tinere încing cârpa, destul de înaltă, peste ştergar, cu o basma roşie de mătase, ale cărei capete cad pe spate. Se observă că schimburile Rutenilor sunt destul de albe şi curate, deşi femeile lor săpunul nu-1 prea folosesc.

Femeile şi fetele îşi împletesc, la coada părului, mulţime de cordele colorate, care flutură, pe spate, în jos.

*

Familie de ruteni – fotografie de Dimitrie Dan

*

Fetele umblă, de regulă, cu capul gol sau îl învelesc, mai ales iarna, cu o basma de lână, cumpărată în oraş, care, cât posibil, trebuie să fie roşie.

Pentru joc, îşi pun pe cap un fel de cilindru, înfrumuseţat cu mărgele colorate, adică cu ghiordane, şi la margi­nile de sus ale amintitului ornament, o împrejurătură de pene de păun. Această găteală o poartă numai fata cea mare, de la 16 ani, în sus, şi ea se numeşte „koda” sau „gheordan”. Ca semn de doliu, se poartă părul capului despletit.

*

Familie de ruteni – fotografie de Dimitrie Dan

*

La gât, poartă fete şi femei mulţime de mărgele colorate de sticlă, corale roşii şi o împletitură de mărgele mărunte, colorate, nu­mită „pletkenka”, şi, în unele locuri, salbe de monede de plumb sau şi de argint. Aşa o salbă se numeşte „salba” sau „zgarda”.

La urechi, se poartă cercei de bacfon mari, în felurite forme.

Fetele căzute, care au avut un copil, n-au voie să umble cu capul gol sau să-şi puie „gheordan” sau „koda” pe cap, ci ele umblă, întot­deauna, cu basma pe cap, care i-o pune moaşa pe cap, imediat după naşterea copilului. Unei astfel de fete căzute îi zic „pakrişka” (acoperită)”[2].

*

Ruteni din Lunca Prutului – fotografie de Dimitrie Dan

*

„Îmbrăcămintea bărbaţilor, la Ruteni”

*

„Îmbrăcămintea bărbaţilor, la Ruteni, se compune dintr-o cămeşă de cânepă sau bumbac, „sorocika”, izmene din asemenea ma­terie, „porkineţi”, un brâu îngust sau mai lat, de lână, „poias”; o seamă poartă numai o cureluşă de piele, bătută cu bumbi galbeni, „pasok”; cioareci albi sau negri de lână, „haci”, pieptarul lung, cusut cu flori şi înzestrat cu primuri de pielicele de dihor sau de miel negru, numit „keptar”, cojocul lung, cu mâneci, „kojuch”, sumanul negru sau şi negru-sur de lână, „sardak”, ciubotele negre, „ciobote”, opincile, „postole”, cuşma de miel, câteodată cu un fund de catifea neagră, „kucima”, şi pălăria din paie, „kapeliuch”, care şi-o împleteşte fiecare din paie de secară.

*

Ruteni din valea Prutului – fotografie de Dimitrie Dan

*

Forma pălăriei, aproape în fiecare sat, este alta. Într-unele părţi dintre Nistru şi Prut, se poartă, iarna, un fel de copuză de postav albastru, blănită cu blană de oaie şi încunjurată, pe la margini, cu cozi de vulpe, care, se numeşte „kăpuza”.

Ruteanul poartă, la brâu, o pungă de meşină, cu baiere, şi sub pieptar, arceşte, o trăistuţă ţesută din lână, în culori şi cu două canafuri, care ies la iveală, pe sub pieptar.

Flăcăii poartă flori şi pene de păun şi răţoi la pălăria de paie, care este încunjurată, în loc de cordea, cu un ghiordan de mărgele felurit colorate…

*

Ruteni, în îmbrăcăminte de iarnă – fotografie de Dimitrie Dan

*

Bărbaţii se rad pe faţă şi poartă numai musteţe, pe care le scurtează ceva, tunzându-le. Părul capului nu se tunde, ci pletele unse cu unt se poartă pe spate, dar cel de la creştet se piaptănă spre frunte, unde este aşa retezat, că ajunge numai până la mijlocul frunţii. Părul de la ceafă, însă, se rade cu briciul. Fiecare bărbat ştie să se radă singur, dacă are brici, dacă nu, apoi merge, Sâmbăta, seara, la vecin, care îl bărbiereşte.

Rutenii cari au îndurat, pe timpul boierescului, „panşcina”, multe împilări, îşi aduc cu jale aminte de acele timpuri triste, în poeziile lor, care se şi cântă cu multă melancolie. Ei mai au cântece de dra­goste, religioase şi felurite altele, improvizate pe timpul jocului”[2].

*

Unde-s şalvarii tătărăşti şi bluzele ruşeşti de mătase, onoraţi “profti jurizatori”? Cine pe cine trebuie să fie supărat, acum: voi, pe mine, pentru că nu vă mai suport suficienţa sau viceversa?

*

O precizare, necesară pentru erudiţia “Prof. Juriului” Festivalului “Comori de suflet românesc” (halal să vă fie!): în vremea lui Dimitrie Dan, rutean însemna ucrainean, deşi ucrainenii din Bucovina provin şi din Galiţia, dar şi din alte provincii.

*

Până una, alta, cred că managerul Viorel Varvaroi trebuie să fie supărat şi să facă, pe viitor, ca nici un nume, dintre cele care s-au descalificat, duminică, 16 martie 2014, la căminul cultural din Frătăuţii Noi să nu se mai regăsească în juriile viitoare. Asta doar dacă vrem, cu adevărat, ca instituţia numită Centrul Cultural “Bucovina” să-şi şi merite numele.

Istoria unui pumn de case: Mereni, Plopeni, Salcea

*

În hărţile austriece, puse la dispoziţia publicului larg, printr-o tipăritură de excepţie, de către Constantin Emil Ursu, Managerul Muzeului Bucovinei, încape mai multă dureroasă şi umilitoare istorie, decât în toate documentele şi celelalte mărturii ale istoriei. Fiecare sat adoră, prin monografii stângace, să-şi scormonească urmele străbunilor prin neolitic, apoi mărşăluind gloriase prin daco-romanism, spre a se îndrepta epopeic în timpul unic al lui Ştefan cel Mare şi sfânt. Din păcate, istoria fiecărei obşti contemporane e mult mai săracă, mai neguroasă şi mai lipsită de glorie.

*

*

Satul meu de baştină, de pildă, Merenii (sugestie pentru o fostă livadă domnească) sau Mirenii (adică laicii iobagi ai mănăstirii Todirenilor din Burdujeni), avea, în 1774, când făcea parte, pentru o scurtă perioadă, din Bucovina, doar nouă case, cele două din stânga drumului fiind, în anii copilăriei mele, ale Adelei Gâză (bunica din partea tatei) şi a huţanului Hartup, în vreme ce casele din dreapta drumului sunt cele care au fost a lui Papuc (poreclit “Crăcană”), a lui Nicolae Gâză (bunicul lui Viorel “Buluţă), a lui Şutac, a lui Ion a Floare şi a lui Cucoşel. Peste vale, se văd casele lui Bunduc şi a doamnei Robilă. Străbunul meu din 1774 se numea Ion, ca şi mine, şi sosise din ţinutul Coţmanilor, unde, conform mărturiilor lui Dionisie Bejan, fusese răzeş, apoi îşi vându-se moşia, sub agresiunea ofertelor avantajoase, mutându-se în locuri cu preţul pământului mult mai scăzut.

*

* 

Plopenii, în schimb, datorită populării cu iobagi din satele boierilor Balş din ţinutul Hotinului şi din cel al Cernăuţilor, erau mult mai populaţi, avea şi biserică, şi curte boierească (arsă, de eterişti, în 1821), drumul spre Botoşani trecând prin spatele bisericii, nu ca astăzi, când trece printre biserică şi cimitir.

*

*

Chiar şi Salcea însemna un sătuleţ cu vreo treizeci de case, incluzând şi conacul boieresc, aflat, ca şi Plopenii, ca şi Merenii, în mijlocul unor întinse păduri. Un călător străin, Georg Lauterer, care trecea, în 11 noiembrie 1782,  prin Salcea şi prin Plopeni,  venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, menţiona „nişte drumuri proaste”, şi faptul că  Plopenii erau un sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava aflându-se, atunci, la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi” (Călători, X, partea I, p. 333).

*

*

Merenii fuseseră, vreme de veacuri, selişte pustie, datorită stăpânirii mănăstireşti burdujenene. Burdujenii însemnau satul de pe râpe, din sus de mănăstire, adunat pe lângă ocoalele negustorilor bistriţeni Burduja (burdujă este umflătura de pe pulpa vacii, după ce o muşcă tăunul), ctitorul real al satului fiind Petria Burduja. Mănăstirea Pantocrator se numea a Todirenilor, iar numele fusese împrumutat şi moşiei pe care o stăpâneau călugării, după mutarea scaunului domnesc la Iaşi. Cuprindea seliştea Merenilor şi Adâncata sau Poiana Pustie, dar şi Feteştii, toate aceste locuri roditoare fiind, însă, prin veacurile vechi, locuri pustii, dar pline de sfinţenia proprietarului mănăstiresc.

*

În 1791, Burdujeni însemna doar locul în care se găsea poşta moldovenească, adică nişte “Grajduri de pământ şi paie, colibe mizerabile şi câţiva vlăjgani, pe jumătate goi, care zăceau lungiţi pe pământ, este tot ce am găsit acolo. Ei au sărit, numaidecât, în picioare, ca să aducă, după cum spuneau ei, caii. Dar s-au întins, iarăşi, la pământ şi am fost nevoiţi să facem gălăgie şi să ameninţăm, pentru a putea să ne urnim din loc” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100).

*

*

Despre Mereni şi despre Plopeni există, în documentele adunate şi clasificate de Nicolae Iorga, vreo câteva mărturii buiece, în care mănăstirea ţine cu dinţii de pustietăţile sale:

*

În 21 aprilie 1620 (7128), Gaşpar Vodă întăreşte mănăstirii Pantocrator din Burdujeni „siliştea Mereanii”.

În 11 ianuarie 1621 (7129), Alexandru Vodă, fiul lui Iliaş Vodă, confirmă întăritura, ca şi Ştefan Tomşa, în 14 ianuarie 1622 (7130).

În 12 mai 1709 (7217), Mihai Racoviţă Vodă, adresându-se episcopului rădăuţean Calistru, pentru o ceară, între egumenul Todirenilor, Mihail, şi stolnicul Ion Balş, este menţionat „Dealul Curălariul”.

În 8 iulie 1709, Racoviţă Vodă îi cere postelnicului Şerban Cantacuzino să cerceteze „împresurătura la Miriani”.

În 13 iulie 1736 (7242), Constantin Neculae Mavrocordat porunceşte hotărnicirea „săliştii Moreni, de care ţine Rătunda şi Colacul Bălţii şi heleşteul ce se numeşte Păscăria Mitropolitului  Grigorie Nichenschie, ce a fost egumen la mănăstirea Todireni, şi la moşia Todireni, de care se ţine Ceiriul şi Adăncata şi Poiana Pustie”. În acelaşi an, dar în 28 octombrie, armenii din Suceava obţin carte de blestem, de la Mitropolitul Antonie, pentru încălcarea hotarului „de la Crucea Armanului, păr la Făntăna Băcului” cerând scrisori şi pentru locurile domneşti „ci să chiamă Păscărie şi Colacu Bălţii”, iar egumenul Todirenilor, Hristofor, „au arătat un uric de la Irimia Moghila Voievod şi trii ispisoace di la răposatul Alicsandru Vodă, şi de la Gaşpar Vodă, şi de la Ştefan Tomşa Vodă”, încurcătura venind mai târziu, când „au venit un Mitropolit, om străin, de la Nichie, şi au fost egumen la Todireni” şi când „măcar că au stăpânit dichii de la Mitropolie, de multe ori, pe acel numi ce s-au numit Păscăria Mitropolitului, schimbându-se numili şi numindu-să osebit Păscărie şi Colacul Bălţii, iar sălişte nu esti, hotar n-are… Osăbit şi altă bucată de loc, ci să cheamă Ciiriul, când era Domnie la Suceava, era ace bucată de loc ciir gospod, pentru triaba Domniii, dar esti din hotarul Todirenilor”. Hotarnica, făcută atunci, cuprinde toponimele: „Drumul cel mare ce merge de la Suciava la Botoşăni, pănă într-o poeniţă, ce să cheamă Poiana Puţului, şi este şi un puţ vechi părăsit, lângă drumul cel mare… Pe unde au fost şi arături, se cunosc hotarăle, se chiamă Priloagele, şi de acolo se loveşlte Făntăna Putredă şi apoi la Trestioara, la făntăna lui Roş… Vale Mare şi Racovile… Pă la un stjar mare, însămnat roate, pi din sus di lunca lui Marcu… Vadul lui Chiuşcu… Cuibul Hulturului… Capul Domnului şi de acolo opcina cu hotar Zvorăşte, pără în hotaru Dragomirnii” .

În 8 septembrie 1764, vornicul Lupu Balş, cu aprobarea ierarhilor vremii, face un schimb de moşii, primind Merenii, aflaţi „în hotar cu moşia sa Plopenii”, „măcar că Merenii sunt oarece mai laţi, dar este moşie mai scurtă”, cheltuind o mie de lei pentru construirea unei mori, lângă care ridicase şi o cârciumă.

*

În 2 septembrie 1664 (7173), Alecsandra Stolniceasa, sora răposatului Iorga Postelnicul, şi cu fiul ei, Toderaşco vând Plopenii lui „Ursachie Clucearul cel Mare”, pentru 500 lei bătuţi, prima întăritură a vânzării datând din 12 decembrie 1664. Printre martori, se afla şi Miron Costin.

Conform mărturiei duhovnicului lui Ursachi, ieromonahul Cozma, egumen al mănăstirii Ocna (ctitoria lui Ursachi), din 1692 (7200), Ursache ar fi dat Plopenii nepotului său, Constantin Ursachi, în contul unor datorii.

Boierul Ion Balş, ctitorul bisericii din Plopeni, îngropat în curtea bisericii, era frate cu Andrei, cu Pavel şi cu Aniţa.

*

*

Un lucru am învăţat, pe parcursul unei vieţi aproape întregi: dragostea pentru locul natal înseamnă, de fapt, o puternică nostalgie faţă de propria-ţi copilărie. Când nostalgia aceasta ajunge să te macine, cauţi în timp, pentru a-ţi risipi paşii desculţi dintr-o generaţie într-alta. Sfârşit.

Talcioc Cultural pentru rock-ul sucevean

*

Printre tinerii tineri ai Sucevei (generaţia unor “criminali în serie, care îşi ucid numai visele” – cum se spune într-o piesă rock), aveam să descopăr, aseară (vineri, 28 aprilie 2014), şi doi tineri absolut surprinzători: caricaturistul Mihai Pânzaru-PIM şi umoristul Constantin Horbovanu. Iar Talciocul Cultural, un fel de arenă romană suceveană, care a preluat gloria clubului “Vox”, contribuind, printre altele (muzică de toate genurile, ba chiar şi teatru) şi la conturarea unei mişcări rock valoroase, la Suceava, chiar înseamnă un spaţiu cultural viu şi eficient.

*

*

Spectacolul a început cu excelenţii instrumentişti de la OKRA, cărora li s-a alăturat, de ceva vreme, şi o voce foarte bună (Oana, ca să nu mai vorbesc de vocea chitaristului Alex Florea, care a debutat frumos şi ca vocalist), trupa aflându-se la un nivel de definire demn de toată admiraţia, mai ales prin tehnică şi prin armonia remarcabilă dintre instrumente şi voce.

*

*

OKRA şi-ar putea ocupa locul care i se cuvine, în peisajul muzical sucevean, cu o condiţie: să persevereze în realizarea unui repertoriu propriu, creaţiile proprii convingând pe toată lumea asupra talentului înnăscut al membrilor trupei (trăsătură şi condiţie esenţiale pentru muzica rock).

*

*

Ar mai trebui să lucreze şi la… dezinvoltură, la reacţia scenică tinerească, pe care admirabilul public tânăr sucevean fără îndoială că ştie să o impună.

*

O surpriză extrem de plăcută a fost o trupă de puştani, născuţi pentru rock (voi afla numele trupei şi îl voi introduce aici), şi care îl au ca solist vocal pe… Edy Ciornea, bateristul de la “Toy Machines”.

*

*

Puştii nu cântă, ci trăiesc muzica, iar Edy este încântător ca solist, amintindu-mi, prin dezinvoltură, prin dinamism şi prin calităţile vocale remarcabile, de Altmir, primul solist al trupei bosniece “Dubioza Kolektiv”.

*

*

Face Edy o treabă excelentă cu băieţii aceia care năvălesc spre viaţă, prin artă, decişi să se numere printre învingători. Am mare încredere în ei şi sunt convins că, în câţiva ani, ei vor conta şi în lumea rock-ului românesc.

*

*

“MECHANICS” este, deja o trupă de excepţie, aşa că băieţii vor cânta în ediţia din acest an a Festivalului Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE, unde vor avea, drept parteneri de scenă (voi face şi o primă dezvăluire)… câinii şi pisicile Americii, adică trupele  DOG EAT DOG şi JAYA THE CAT,  aceştia din urmă fiind amestecaţi şi cu nişte olandezi, drept pentru care şi cântă, în aceste zile, prin Ţara Lalelelor.

*

*

Ştiu că o să supăr multă lume, dar trupa MECHANICS este, la această oră, mult mai bună decât… BUCOVINA, care tocmai a fost premiată pentru albumul anului în România (Felicitări!), dar care sunt, din punctul meu de vedere, prea liniari în orchestraţie şi mult prea patrioţi, în textele lor daco-romano-pelago-pontice, deşi nu au de gând să candideze, vreodată, pentru vreun parlament.

*

*

TOY MACHINES şi-a cântat viitorul album, piesă cu piesă, în ordinea convenită unanim. Andi a dat, public, şi câteva amănunte, dar fără să dezvăluie şi titlul albumului, care, în clipa de faţă, ar fi “Vânare de îngeri” (am uitat cum se zice chestia asta în engleză).

*

*

Despre concertul trupei TOY MACHINES nu o să mă pronunţ, fiind eu parte prea implicată şi, drept consecinţă, entuziast de subiectivă, deşi îmi place să cred că sunt şi realist, în încrederea necondiţionată, cu care, prin ei, mă tot despovărez de suflet. Prin urmare, o să închei cu o parafrază după o vorbă a domnului Mugur Teişanu-seni0r (tatăl lui Teiu; n-a lipsit de la spectacol nici doamna Gabriela Teişanu, nici surioara, Maria, iar “clanul” Parascan, inclusiv mama lui Buzu, a fost, de astă dată, în toată componenţa pe “baricade”), spunând că, în arenele romane sucevene ale TALCIOCULUI CULTURAL trupele rock OKRA, MECHANICS, TOY MACHINES şi cea de puştani a lui Edy Ciornea ne-au obligat să redescoperim în noi, prin năvala sângelui, tinereţea, de care, prin tot ceea ce fac, eu nici nu m-am despărţit vreodată. Doar trupul…