Cine l-a ucis pe arhimandritul Rafail Dominte?

Când arhimandritul Rafail Dominte a fost ridicat de Securitate, Pimen a fost ridicat… în rang de arhimandrit

*

Dosarele martiriului românesc vorbesc lapidar despre crimele securităţii. Despre arhimandritul Radu Rafail Dominte, de pildă, se menţionează doar atât: “Ieromonahul Radu Rafail Dominte, stareţul Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou din Suceava, a fost închis în temniţele comuniste; a murit după eliberare” (Ioaniţiu, Cicerone, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, p. 41).

*

Nepotul cărturarului şi teologului câmpulungean, domnul Nestor Dominte, îmi povestea – şi am şi scris povestea, cândva – că unchiul său, arhimandritul Rafail Dominte, a fost închis, în 1975, în urma denunţului unui călugăr de la Putna şi că, imediat după eliberare, a fost ucis de Securitate şi aruncat, la Câmpulung, sub un marfar în viteză, ca să dispară orice urmă a crimei.

*

Cine l-a ucis, indirect, pe Rafail Dominte, nu am putut afla, pentru că ni s-au refuzat informaţiile de către CNSAS, dar dau, întâmplător, peste nişte circumstanţe indirecte, care mă pun pe gânduri.

*

În Decizia Nr.4212/18.10.2012, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie “respinge recursul declarat de Zainea Vasile – ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuţilor, împotriva sentinţei civile nr.2077 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel București – Secţia a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunţată în ședinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2012″, dau peste următoarea circumstasnţă suspectă:

*

“Într-o notă din 18 ianuarie 1975, semnată cu numele “Pr. Pimen”, acesta explica în ce mod a adăpostit bagajele unui preot de la mănăstirea “Sf. Ioan”, care urma să plece în SUA“.

*

Întâmplarea face să fi fost arestat stareţul mănăstirii “Sf. Ioan”, Rafail Dominte, în urma denunţului unui călugăr de la Putna, cum că ar fi vrut să “fugă în SUA”, la sfârşitul acelei luni fatidice.

*

Şi tot întâmplarea face şi ca rangul de arhimandrit, vacantat prin denunţ criminal, să fi fost dobândit de… de cine credeţi?

*

De călugărul Vasile Pimen Zainea, care, conform tuturor biografiilor publicate, a fost „muzeograf la mănăstirea Putna (1964-1974). Este ridicat la rangul de protosinghel (1960) şi apoi la cel de arhimandrit (1975)”. iar între timp, conform Deciziei Nr. 4212/18.10.2012, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 7497/2/2010/a1, Pimen turna cu hărnicie, securitatea trimiţându-l, cu acoperirea BOR, în misiuni informative în SUA şi în Germania Federală.

*

Slujitorul sfântului altar de la “Sf. Ioan”, teologul Rafail Dominte, denunţat că ar fi vrut să fugă în America – şi nu intenţiona aşa-ceva, a sfârşit sub roţile trenului, iar ciripitorul la securitate, Pimen Zainea, bătea America în lung şi în lat, turnându-i şi pe ierarhii de acolo, după cum se stabileşte prin sentinţa definitivă şi irevocabilă.

*

Poate că toate cele de mai sus sunt doar circumstanţe, poate că nu Pimen Zainea poartă pe sufletul lui pizmaş vinovăţia uciderii arhimandritului Rafail Dominte. Dar vă închipuiţi, oare, că toate celelalte denunţuri nu valorează cât o crimă?

*

Eu, în egoismul meu înnnăscut, nu-l acuz decât de crimele săvârşite împotriva culturii, de obrăznicia deşănţată cu care ne cenzurează şi ne interzice. În fond, ca slujitor al culturii, religia mea este cultura. Pentru turnătorii o să-l judece pe colaboraţionistul Zainea doar bunul Dumnezeu, în cazul în care, între timp, ca şi ierarhul Bucovinei, ca şi patriarhul României, nu s-o fi făcut şi bunul Dumnezeu mason şi informator al securităţii.

*

Ion Drăguşanul

Cenzura Încă Prea Securistului Pimen Surceveanul

Un tiran al securităţii masonice: Pimen Surceveanul

*

Fotografia aceasta, preluată din adevărul.ro, ediţia care făcea dezvăluiri despre afacerile lacomului călugăraş ultra-ortodox Pimen Vasile Zainea şi mahomedanul Omar Hayssam, este cât se poate de sugestivă pentru fariseismul unui masono-securist plin de ură, şi care mereu îi acuză pe alţii de ceea ce vede în oglindă: Satana!

*

Că omul acesta suficient, plin de sine şi de o încrâncenată ură faţă de semeni a fost securist (Potrivit Deciziei CNSAS numărul 3.370 din 9 octombrie 2007, Vasile Zainea este titularul dosarelor SIE 40160 şi I 993, iar potrivit celor consemnate în aceste dosare, “a fost utilizat ca informator de IJ Suceava sub numele conspirativ Sidorovici în perioada 1975-1977”) şi mason (Templier şi afiliat la Loja “Fiii coliniei lui Traian” din nordul Moldovei) e lucru dovedit (faceţi click pe securist sau pe mason şi aflaţi amănunte), dar personajul Pimen, în deplinul sictir al creştinismului, mută povara vinovăţiilor de pe umărul lui de caiafă, pe cel al “satanicilor” vrăjmaşi ai… ortodoxiei. În megalomania egoismului său, Pimen are trufia atentatului pe faţă la “identitatea Marelui Arhitect”, cum formula Blaga, iar adevărul despre micimea sufletului său vrea, mereu şi mereu, să fie receptat ca un satanic atac la adresa lui Dumnezeu. Treaba lui, îl priveşte.

*

Toate ticăloşiile lui Vasile Zainea, inclusiv tentativa de jefuire a Fondului Naţional Românesc din Bucovina (surcea va rămâne din pădurea provinciei, dacă o să încapă pe ghearele lui Pimen Surceveanul şi a găştii sale de ticăloşiţi duşmani ai românismului), nu prea mă interesau, pentru că mă obişnuisem cu ideea că, dintotdeauna, spre deosebire de preoţime şi de sihaştri, călugărimea moldovenească ne-a fost vrăjmaşă, manifestându-se, mereu şi mereu, ca antiromânească (doritorilor le pot pune zeci de probe la dispoziţie). Atât de vrăjmaşă, încât nu se da în lături nici de la uciderea cu… sfânta împărtăşanie! Şi în domeniul ăsta, mărturii sunt berechet, inclusiv în cărţile scrise de preoţi-cărturari (în “Cronica Episcopiei Rădăuţilor”, de pildă).

*

De astăzi, însă, securismul masonic al lui Vasile Zainea îmi produce o greaţă la fel de organică precum cea provocată de fabrica de reciclare a cadavrelor de pe dealul Cetăţii (5 biserici şi cam tot atâtea capele, başca un fel de magazii pentru cadavre înspăimântătoare!), pe care am vizitat-o recent. Astăzi am aflat că, de fapt, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, “Calea lui Dracula“, a fost interzis de prostia gomoasă a cenzorului securist Pimen Surceveanul şi că Nechifor doar s-a făcut sluj şi preş în faţa  securistului în sutană.

*

Germanii au tot repetat-o că România are un potenţial turistic incredibil în mitul lui Dracula şi că fraieri suntem că nu-l punem în valoare. Păi, te lasă securistul Pimen? Sigur că te lasă, dacă îi propui, ca şi la încredinţarea de parohii sau de funeste servicii funerare, o cotă parte la beneficii. Dacă nu, nu! Vede negru în faţa ochilor şi prinde să bolborosească scuipături în oglindă: Satano!

*

Ruşine să-ţi fie, cetăţene Zainea! Păcat că iadul cu care sperii prostimea nu există, căci tare mi-ar fi plăcut să te văd, clocotind, cândva, în smoala puturoasă a minţişoarelor tale! Mi-aş fi procurat un bilet, oricât de scump ar fi costat, numai să te pot vedea acolo unde, de fapt, îţi este locul dintotdeauna: printre cei care, vorba lui Negruzzi, au decretat asupra neamului românesc: FIAT NOX!

*

Ion Drăguşanul

Emil Bobu, un îndreptăţit la memorie

Emil Bobu, aşa cum arăta, pe când l-am cunoscut

*

Aveam doar vreo zece anişori, când i-am cunoscut pe câţiva dintre oficialii acelor ani, dar singurii care m-au impresionat au fost Vasile Topor şi Emil Bobu. Topor era bun prieten cu tata şi venea, adesea, sâmbăta, spre seară, la noi, acasă, în Mereni. Cu Emil Bobu, tata se întâlnea la locul de muncă al tatii, cârciuma pe atunci nouă din Plopeni, dar numai în zilele în care liderul regional avea de muncă prin raionul Botoşani. Oprea gaz-ul în faţa cârciiumii, fluiera scurt şi, când tata ieşea în prag, recunoscând şuieratul, Bobu îi spunea o oră, tot spre seară, cea la care urma să se întoarcă.

*

Nimeni, în afară de mine, nu ştia şi nu ştie să facă o găină umplută, prăjită pe cărbuni, cum o făcea tata. Cumpăra găina de la o bătrână din vecinătatea cârciumii, apoi, după ce o curăţa bine şi o umplea cu măruintaiele, tăiate mărunt, şi cu felioare de ceapă, de roşii, de ardei gras şi de căţei de ustori, după ce o săra şi pipera exact cât trebuie, o învelea într-o coală albă de hârtie, peste care înfăşura vreo zece pagini de ziare şi, la ora potrivită, punea coletul peste jarul din godin (o sobă rotundă, din tuci), împrejmuind-o şi cu câteva bucăţi din lemn de brad. Hârtia de ziar se aprindea imediat, dar coala albă se impregna cu apă şi grăsime şi rămânea neatinsă, doar scorojită niţel. Când îndepărtat hârtia albă, găina friptă avea o culoare şi o savoare inegalabile. Mujdeiul îl făcea tata doar din usturoi, sare, oţet şi apă, iar mămăliga o dregea răscoaptă, adică suplimentând apa, după o primă tură de mestecat cu culişerul (melesteul), şi continuând să mestece până se se armoniza dulceaţa discretă a “pâinii” de aur a satului românesc.

*

Emil Bobu plătea, de fiecare dată, găina pe care o mânca împreună cu tata (eu nu suportam, pe atunci, carnea de pasăre), plătind preţ dublu, faţă de cel cerut, bătrânei de lângă bufetul sătesc. Şi tot, de fiecare dată, o privea pe bătrâna aceea ca pe o mamă, apoi îi povestea tatii cum vedea el viitorul ţărănimii româneşti. Visele lui Bobu desigur că nu s-au mai împlinit. Intrase într-un uriaş malaxor, devenind una dintre primele lui victime. Odată cu mutarea la Bucureşti, ca şi Gheorghe Flutur, mai recent, Emil Bobu s-a prăbuşit în sigurătate. Bobu nu mai era el, departe de ţăranii din care provenea şi pe care îi idolatriza. Mie, deşi copil, nu-mi prea plăceau ţăranii, mai ales datorită prefăcătoriei faţă de târgăi, pe care îi dispreţuiau, dar pe seama cărora prosperau. Mie nu-mi plăcea nici conceptul luptei de clasă, pentru că nu puteam înţelege cum unii pot fi consideraţi, în grup, ca prezumtivi buni, iar alţii, tot în grup, ca prezumtivi răi.

*

Când, peste decenii, imaginea lui Emil Bobu s-a deteriorat, eu ştiam că nu i se deteriorase şi sufletul, ci că doar se închisese în sine, că îşi pusese carapace trainică. Am simţit asta, pe Băneasa, când îl însoţea pe Ceauşescu la o vânătoare, iar eu, ca militar în termen la pompieri, mă număram printre cei care le asigurau securitatea decolării. Îl priveam atât de stăruitor, încât mi-a simţit căutătura şi m-a întrebat dacă ne cunoaştem. L-am minţit, spunând că nu, iar în începuturile mele de însingurare se încropise un poem despre cei trişti şi singuri, care se irosesc drept “salahori ai unei linguri”. Nu-mi mai amitesc textul, iar notesul din perioada stagiului militar l-am pierdut. Dar, de câte ori aud numele lui Emil Bobu, de fiecare dată îmi amitesc vad despre începutul acelui poem al propriei însingurări.

*

Nu am nostalgii comuniste, dar chiar mă întristează însingurarea definitivă a lui Emil Bobu. Eu ştiu că a fost un om bun, dar firav, biruit de vremuri. Dumnezeu să-l odihnească, vindecându-i sufletul de nepământeasca lui însingurare!

*

Ion Drăguşanul