Să vă fie ruşine, tovarăşi culturnici!

Pseudofolclor ucrainean – Kolomeica Siret

*

Datorită concursurilor trucate, prin care tot felul de analfabeţi au devenit “şăfi” ai culturii sucevene (unii nici măcar prin concursuri trucate, ci cu “interimate” nocive), Festivalul “Comori de suflet românesc” s-a transformat, deja, într-o jalnică ţâţâială folcloroasă, în care cinci-şase incompetenţi, marcaţi de importanţa lor de somităţi ale jurizării, promovează falsurile folclorice dezgustătoare, pe care le veţi reîntâlni, desigur, şi la “Întâlniri bucovinene”, pentru că saltimbăcia folcloroasă a devenit emblema minţişoarelor pâcloase ale păduchilor politici care au primit în arendăşie cultura judeţeană suceveană.

*

Circăism vestimentar chiar şi la festivalul de muzică religioasă

*

Că toate nemoteiurile arendaşilor culturnici au fost înghesuite în schema unei instituţii deja depopulată de creatori – pot trece cu vederea. Trec cu vederea că nepoata lui Varvaroi (el spune că a lui Nechifor) intră ca viţica în lucernă peste contabila şefă exact în clipa în care luasem în discuţie o importantă colaborare între Centrul Cultural “Bucovina” şi Ambasada Israelului la Bucureşti; trec cu vederea că omologul discursiv al lui Lungu din cultură, Ion Băiţan, se poartă ca un brigadier de ceape cu profesorii Şcolii de Arte; dar nu pot trece cu vederea recidiva în fals, în decăderea din ce în ce mai accentuată a culturii, în zodia unor proşti atât de proşti, încât fudulia lor se revarsă în valuri soioase până şi peste iarba proaspătă a primăverii. Să vă fie ruşine, tovarăşi!

Strămoşii se înmormântau în… Cer?

*

Dr. Constantin-Emil URSU

Bogatul material arheologic de la Baia, scos la iveală de Constantin-Emil Ursu, doctor în arheologie şi manager al Muzeului Bucovinei, pare să îngăduie alte perspective în înţelegerea civilizaţiei metafizice, pe care noi o numim preistorică.  În situl de la Baia se suprapun, desigur, mai multe culturi, din epoci diferite, dar cea mai veche civilizaţie, cea din jurul anului 5000 înainte de Hristos, surprinde prin profunzimea totemismului (simboluri, semne şi sugestii de ceremonii), practicat, pe atunci, totemismul fiind “primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne” (Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48).

*

Elementele simbolisticii astrale de la Baia (Crucea, Triunghiul Celtic, Axul Lumii, Arborele Vieţii, Soarele, Cerurile etc.) au mai fost prezentate, inclusiv în acest spaţiu virtual, dar şi mai impresionantă decât simbolistica este compoziţia culorii albe din pasta care ornează ceramica, şi care, conform analizelor făcute la un laborator de specialitate din Germania, a fost obţinută din… oase omeneşti pisate.

*

Situl de la Baia, o aşezare de 7000 de ani

*

Om de ştiinţă fiind, Constantin-Emil Ursu nu se poate lansa în speculaţii, chiar dacă se vede obligat să recunoască faptul că pasta albă pentru împodobit ceramica, făcută din pulbere de oase omeneşti, sugerează practici ceremoniale legate de cultul strămoşilor, care, conform tuturor cărţilor religioase străvechi, se mutau în Cer, prin Poarta Zeilor (Deva-Yana). Se mutau spiritual şi, după câte se pare, şi trupeşte – afirmaţia asta o risc eu.

*

Înmormântarea în Cer, care se mai practică şi azi prin Nepal şi prin Tibet, se făcea în două feluri: prin încredinţarea rămăşiţelor pământeşti vulturilor sau prin incinerare. În ambele cazuri, rămâneau o parte din oase, care, după cum sugerează, ba chiar probează ceramica de la Baia, erau înglobate în vasele de zilnică folosinţă (apa, de pildă, reprezintă concreteţea Sinelui Universal) şi, desigur, în cele ceremoniale.

*

Dr. Constantin-Emil Ursu a deschis un făgaş spre cunoaşterea trecutului îndepărtat (aşezări asemănătoare celei de la Baia, dar încă necercetate, sunt multe în judeţul nostru, inclusiv la Bogdăneşti, la Spătăreşti şi la Mihoveni), trezind interesul universitarilor din întreaga lume. Din nefericire, interesul nu înseamnă şi un specific românesc.

Muzica veche românească, până la ZICĂLAŞII lui Oloieru

Prof. Petru OLOIERU

*

Până să apară ZICĂLAŞII profesorului Petru Oloieru, nu ascultasem, din muzica veche românească, decât cele 20 de piese, culese de armeanul Karol Mikuli din Bucovina (însoţit, la Boian şi pe valea Moldovei, de la Şipot, în jos, de Iraclie Porumbescu) şi publicate, în transcriere pentru pian, la Paris, în 1847. În transcriere pentru pian, pentru că franţuzoaicele nu puteau fi atrase de exotica muzică românească decât dacă le puteau cânta la clavir (caracteristică a lumii instruite din întreaga Europă, inclusiv din Bucovina vremii).

*

Cele 20 de piese, culese de Mikuli şi transcrise, în format electronic, de profesorul Marius Ciurar, pentru monografia folclorică a Bucovinei, puteau fi ascultate prin blancurile interpretate de… calculator. Frânturi melodice, pe care le ascultam la nesfârşit, cu repetare automată, deşi se aud discret.

*

Sesizasem o altă coloristică a melosului bucovinean, de o splendidă simplitate şi în care influenţele polone, ungureşti, ucrainene şi evreieşti dădeau savoare cântecelor româneşti ale vremii, care, fără îndoială, prin aceste influenţe îşi căpăta specificitatea, care ţinea de multiculturalitate. Şi am vrut mai mult, mai cuprinzător, dar n-a fost posibil, până ce colegul Dănuţ Lungu nu mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul lui, Petrică Oloieru, pe care l-am simţit, imediat, şi drept muzician înnăscut, dar şi om de mare caracter, aşa că, fără ezitări, am trecut, împreună, la realizarea montărilor de spectacole muzicale în baza unor partituri vechi şi încă nemaiauzite la noi.

*

Din nostalgie (cântecele culese de Mikuli vor forma osatura următoarei montări), am să vă pun la dispoziţie câteva dintre frânturile electronice de interpretare, pe care puţini dintre prietenii mei le-au mai auzit. Va trebui să daţi volumul la maximum, dar merită disconfortul unor audiţii de slabă calitate, din moment ce înseamnă o izbândă asupra veacurilor (sper să-mi izbutească postarea; dacă nu se deschid salvările, puteţi salva piesele, făcând click pe fiecare, ca să le puteţi asculta după aceea – am verificat şi văd că merge prin salvare):

*

p 8.

*

p ah suflete

*

p corabiasca

*

p hora 1

*

p hora 7.

*

p hora 10

*

p hora 12

*

p sub o culme de cetate

*

Călin Brăteanu, o frumoasă maturitate artistică

Al treilea album audio al lui Călin Brăteanu

*

În ciuda diferendurilor pe care le-am tot avut cu el, în strâmtul cadru instituţional al Centrului Culturii Tradiţionale, de ani buni consider că interpretul Călin Brăteanu chiar înseamnă ceva în folclorul românesc al zilelor noastre: cântă curat, fără floricele inutile, inventează doar până la limita bunului simţ, are o voce limpede şi bine individualizată, dar şi o identitate artistică distinctă.

*

În noul album, “Neamul meu şi satul meu“, Călin Brăteanu apelează la acompaniamentul de bandă de alămuri (prima din Bucovina rurală a fost cea din Gura Solci; taraful lui Vasile Pletosu, din Suceava, folosea, încă din 1802, trompeta şi clarinetul, alături de două viori), cu consecinţa unor sonorităţi bucovinene (ecouri vagi de taraf nemţesc) încântătoare. Banda lui Călin Brăteanu e formată din muzicieni suceveni de primă mână, precum Alexandru Havriliuc, Ionuţ Ţanţa, Dinu Croitoru, Leonard Raicu, Liviu Adamache, Tudor Dănăilă, Adrian Semeniuc, Daniel Paicu, Cosmin Croitoru, Constantin Pascal sau Anatol Ciobanu.

*

Banda lui Călin Brăteanu

*

Cu astfel de artişti, incluzându-l şi pe Călin Brăteanu, produsul cultural nu poate fi decât de excepţie, iar lansarea albumului audio se va face pe la sfârşitul săptămânii viitoare (după cum mi-a zis PIM), în Sala de Bal a Gării din Burdujeni. Succes (meritat) va avea Călin, aşa că nu-mi rămâne decât să-l felicit cu toată sinceritatea şi în cunoştinţă de cauză (am ascultat albumul; ca şi poetul Victor T. Rusu)!

*

Cântecele noului album audio al lui Călin Brăteanu