Concert de muzică medievală românească
*
Faceţi click pe afiş, ca să vedeţi despre ce este vorba.
*
Faceţi click pe afiş, ca să vedeţi despre ce este vorba.
*
Filmul concertului de muzică medievală românească “Walachische Tanze und Lieder“, interpretat, în 30 martie, de “Zicălaşii” lui Petrică Oloieru, poate fi vizionat şi audiat în întregime, făcând click pe: Zicalasii – Concertul de muzica medievala romaneasca “Walachische Tanze und Lieder”.
*
Următorul concert, ultimul – înaintea celei de a doua montări cu muzică veche (cu premieră în 29 mai 2015), se va desfăşura luni, 13 aprilie 2015, ora 13, în faţa bustului lui Petru Rareş, din centrul Sucevei.
*
Muzica medievală românească a adunat elitele culturale din urbe, în Ziua Atestării Documentare a Bucovinei Geografice, dincolo de timp, într-o veşnicie a spiritului, care există şi pulsează peste somnul raţiunii şi al memoriei noastre. Muzicienii Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Constantin Irimia, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Gabriel Hurjui au săvârşit sfânta liturghie a identităţii noastre, în faţa unor spirite vii, dinamice, numite Constantin Hrehor, Doina Catargiu, Constantin Severin, Alexandru Ovidiu Vintilă, Mihai Pânzaru-PIM, Radu Iaţco (sosit din Franţa), Constantin Horbovanu, Tiberiu Cosovan, Magda Axon, Florin Şuşinschi, Victor Rusu, Constantin-Emil Ursu, Gabriel Cărăbuş, Emil Havriliuc, Gabriela Teişanu, Florin “Maghi” Pascal, Carmen şi Nelu Marcean şi aşa mai departe.
*
Am fost acolo, am respirat, deci am existat. Am trăit, prin intermediul “Zicălaşilor”, un vis împlinit, am păşit de-a lungul veacurilor şi am aprins lumini în sufletele din care am luat lumină. Nu am mai multe de spus, pentru că totul a fost mai presus de cuvinte. Mă bucur doar că am fost acolo, în comunitatea spirituală de dincolo de lentila aparatului de fotografiat din dotare:
*
*
Astăzi, 30 martie 2015, aveam de pornit pe Calea Strămoşilor, pentru a mă închina memoriei lor, în ziua când regiunea geografică Bucovina împineşte 623 de ani de la atestarea documentară. Peste doar două săptămâni, va fi cea mai profundă sărbătoare a Creştinătăţii, dar şi Calea Credinţei trece, prin suceava lui lungu, prin batjocura şi insolenţa unui jaf fără de sfârşit.
*
Aici, a fost, cândva, o alee frumoasă, marcată, din loc în loc, cu scări de piatră. Aleea a dispărut, scările au fost spulberate de patima arheologică a harpagonului ion lungu, singurul descoperitor şi înşfăcător de comori din sărăcia acestor vremuri. Nu mă plâng, vă plâng. În fond, asta aţi ales, în schimbul bianualelor găluşte-pomană ale analfabetului prelipcan care stoarce acest târg de peste un deceniu. Rătăcim printre ruine, prin târgul jalnic, abia prădat şi pârjolit de lumească lăcomie. Poate că ne şi merităm soarta, adică drumul îngust şi desfundat care duce doar spre niciunde:
*
*
Mulţi vor fi fiind cei care gândesc pieziş la adresa mea pentru îndrăzneala de a descifra în ornamentaţia picturală şi sculpturală a bisericilor voievodale din nordul Moldovei o simbolistică primordială, pusă în legătură directă cu simbolistica anului 5000 înainte de Hristos, la Baia, de către proaspătul doctor în arheologie, Constantin-Emil Ursu. Mă rog, simbolistica poate fi acceptată, ca atare, chiar şi de către bigoţi, pentru că, în fond, Dumnezeu există dintotdeauna, iar metodele Lui de a ni se descifra rămân, pe veşnicie, nebănuite. Dar să se apuce unul ca Drăguşanul să o interpreteze, cu pretenţia că o şi citeşte, e prea din cale-afară! Nu, zău?
*
În acest material, o să las deoparte cărţile vechi ale omenirii, toate anterioare “Bibliei”, dar mărturisind aceleaşi idei şi concepţii, şi am să apelez la nişte documente din veacurile X-XII, care au circulat pe teritoriul României, cu trimitere directă la istoria noastră faptică şi spirituală, documente numite “Rohonczi Codex” (după numele localităţii ungureşti unde au fost găsite) şi traduse de o fostă angajată a Muzeului Bucovinei (în tinereţe), doamna Viorica Enăchiuc. Mi-a trimis cartea, cândva, regretatul filosof al culturii Artur Silvestri, cu care am desbătut puţinele erori uşor de probat (Vlad nu a fost un regele unei Dacii târzii, ci, sub numele de “vlad” – “stăpânitor de moşii, proprietar” în slavă, “majores terrae” în latină – erau denumiţi diferiţi stăpânitori români, inclusiv unul de prin noastre; semnele ciudate, incluse în text drept semne de punctuaţie, când, de fapt, ca simboluri, ele însemnau mai mult decât atât: invocaţii în şi spre astral). În rest, după cum o va dovedi timpul, descifrarea, transcrierea şi traducerea doamnei Viorica Enăchiuc sunt impecabile. Şi mă bazez, când fac afirmaţia, pe… ilustraţiile din codex, care, de fapt, transmit mesaje printr-o desfăşurare de simboluri primordiale, dar care, încet-încet, dublează, în explicit, creştinismul.
*
*
În partea de jos a imaginii de pe copertă (banda cu triunghiuri cu vârful în sus şi banda cu pătrate cu crucea oblică pe ele), mesajul este mai mult decât explicit: „Când omul se înţelege, înţelege Sinele universal (Om)” (Katha-Upanishad I, p. 27). Desigur că şi traducerea, dar şi simbolistica respectivă are corespondenţe şi în pictura creştină din nordul Moldovei:
*
*
În aceeaşi planşă de copertă, mai întâlnim simbolul Soarelui – „Soarele este ochiul lumii” (Katha-Upanishad 2, p. 36) – precum şi variante ale gammadioanelor echinocţiale, care vizează doar spaţiul existenţial, dar şi Dumnezeu-Cerul, în partea de sus, deasupra iniţierii în astral (triunghiul cu vârful în sus), drept stea în opt colţuri (în alte reprezentări, în şapte colţuri), aidona ca în dreapta altarului mănăsirii Moldoviţa.
*
Nu voi face, acum şi aici, câte o argumentare a fiecărui simbol în parte, prezent pe scrisorile Patriarhilor de Constantinopol, de prin anii nouă sute şi ceva, până prin 1150, scrisori adresate “vlazilor” (conducătorilor) blahi (vlahi), ilustraţii făcute de călugării-dieci, care cunoşteau bine simbolurile străvechi, la fel de bine ca şi pictorii şi sculptorii bizantini care au durat mănăstirile din nodul Moldovei. Dar, folosindu-mă şi de textele traduse de doamna Viorica Enăchiuc, o să mă ocup pe larg de subiect, în cartea aflată în rescriere, “Datina, Biblia Românilor”. În fond, simbolistica primordială reprezintă o civilizaţie totemică exemplară, care, de la prima carte religioasă a omenirii (oul încondeiat) şi până la bisericile pictate, a conservat acelaşi limbaj, de care ne-am înstrăinat odată cu apariţia misterelor, care îi vizau doar pe cei iniţiaţi. Nu voi face o argumentare, dar evoluţia/involuţia simbolurilor, pe fondul consolidării unei simbolistici creştine, e musai să v-o înfăţişez:
*
*
Aici obligatorii câteva explicaţii şi câteva argumente iconografice suplimentare. Crucea dreaptă a fost, dintotdeauna, simbolul Cerului (Dumnezeu-Cerul), iar gammadionul echinocţial explicit de deasupra (jumătate din zvastică, cea orizontală, precum în bisericile noastre) “delimitează” existenţa umană (condiţia umană). În alte ilustraţii, martiriul, inclusiv asceza, drept condiţii ale înveşnicirii în cer sunt şi mai explicit formulate:
*
*
Naraţiunile acestea simple, naiv expuse şi redate, constituie, alături de cele pe care nu le-am selectat şi, mai ales, alături de traducerea textelor însoţitoare (în textul de sus, în al doilea cuvânt din ultimul rând puteţi vedea simbolul “Dumnezeu-Soarele” – ceea ce, în creştinism, este, în fond Iisus) consituie un alt şir de argumente, care pot limpezi înţelegerea mesajelor Cărţii Sacre a Omenirii, care este una singură, ca şi Dumnezeu, deşi formulată, după puterile de înţelegere ale neamurilor, în diverse epoci, altfel pilduită, dar cu aceeaşi esenţă.