Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 69

Cuza Vodă, liderul pe care nu îl merităm

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

*

Singurul lider al românilor, care şi-a iubit poporul mai presus de sine însuşi, a fost Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul care nu-şi doarme somnul de veci în biserica din Ruginoasa, ctitorită de bunicul lui din partea mamei şi în care a fost înhumat, ci zvârlit de Biserica Ortodoxă Română, în 1946, la câţiva zeci de paşi de ctitorie, în cel mai urât mormânt posibil. Iar noi, românii, nu zicem nimic, iar de ziua în care Domnitorul s-a săvârşit, 3 mai, nu avem o lumânare, pe care s-o aprindem oriunde, în memoria lui.

*

Ştiţi cum a fost, pe când începuse să ne lupsească Vodă Cuza? Nu ştiţi? Atunci să dăm deoparte, în următoarele zile, colbul de pe pagini uitate şi să aruncăm o privire:

*

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

*

Pesta, în 21 mai n. 1873.

Avem să ne începem revista cu o ştire tristă, cu moartea unui bărbat român de mare însemnătate istorică, ca unul a cărui ridicare la înălţime, deasupra tuturor Românilor, de la o margine, până la cealaltă, a ridicat speranţele Românimii în Orient, pătrunzând ca şi o scânteie electrică prin toate părţile locuite de această naţiune, şi accelerând momentul ca, printr-unu farmec, pulsul vieţii naţionale, fără a fi curând, în multe privinţe, amar dezamăgiţi.

*

Principele Alexandru Ioan Cuza, fostul Domnitor al României, alesul – ca printr-o minune, la 1859 – cu votul unanim, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, şi, astfel, devenit – după Mihai Bravul – cel dintâi Domn al amândurora ţări române, în acest mod unificat, joia trecută, în 15 mai, a răposat la Heidelberg, în Germania, unde petrecea retras, ducând o viaţă intuitivă. Acest om, destinat de providenţă a face lucruri mari, n-a înţeles vocea providenţei! Stricăciunea oamenilor, şi anume a claselor mai înalte, boiereşti, pre el, în loc să-l îndemne, cu atât mai mult, cu mână tare a corija şi îndrepta, şi regenera, l-au adus să cadă cu inima, să dispere de genul său şi de patria sa şi să se tăvălească şi însuşi în mocirla păcatului!

*

Astfel, a provocat coaliţia şi conspiraţia mai tuturor patrioţilor, ce se văzură înşelaţi în aşteptările lor, şi, astfel urmă, în noaptea de 22 faur 1866, detronarea şi expatrierea lui, pentru care, de 3-4 ani, încoace, de una mie de ori s-au căit aceiaşi patrioţi! – nu că doar ar fi făcut nedreptate lui Cuza, ci pentru că, prin urmata alegere de domn străin, ţara deveni prada influenţelor şi urdiilor străine!

*

Alexandru Ioan I, oricât de amar a fost rătăcit, spiritul său român naţional nu şi l-a renegat nici într-unu caz, şi multe fapte, adevărat române, vor vesti secolelor viitoare gloria lui. De unde credem că moartea lui, atât de neaşteptată va împle de doliu şi de durere pe fiecare român adevărat.

*

Alexandru Ioan Cuza, după însemnarea foilor străine, a fost născut în Galaţi, la anul 1820, a fost educat pentru miliţie şi a servit în armată, ajungând gradul de colonel; a fost, apoi, prefect şi, ca atare, ales Domnitor. El nu lasă după sine descendenţi, căci căsătoria cu legiuita sa soţie a fost stearpă.

Dedicându-i, deci, toţi Traianizii, din toate părţile, câte o lacrimă duioasă, să-i oftăm din inimă curată ca ţărâna să-i fie uşoară, iar memoria eternă! (Albina, Anul VIII, Nr. 34, joi, în 10/22 mai 1873, p. 1).

 *

Cuza Alexandru Ioan

*

În România, pe când Domnitorul Carol rătăceşce – Dumnezeul lui ştie prin care părţi ale Carpaţilor din Oltenia, fără ca cineva să se mai îngrijească de el – ochii şi inimile poporaţiunii întregi s-a concentrat la Ruginoasa, unde, ieri, se depuseră la odihnă eternă rămăşiţele pământeşti ale fostului Domnitor Ioan Alexandru Cuza.

Astfel de manifestaţiune n-a mai văzut ţările române! Vedeţi, domnilor stăpâni de astăzi, unde conduce politica voastră inimile române! (Albina, Anul VIII, Nr. 40, joi, în 12 iunie / 30 mai 1873, p. 1).

*

Cuza Alexandru Ioan 2

Pe când principele Carol, primeşte, în Viena, onorurile de suveran al României, la Ruginoasa, în Moldova, deja s-au depus, pentru etern repaus, osemintele predecesorului său, Alexandru Ioan Cuza, cu onoruri şi mai mari din partea naţiunii.

Curioasă coincidenţă! Pe aceeaşi cale, pe unde reintră Cuza, mort, în ţară, salutat de sunetul tuturor clopotelor şi de lacrimile tuturor Românilor, tot pe acolo ieşi îndată Carol, viu, pentru a fi sărbătorit în străinătate. Ce temă minunată pentru un roman, o poezie! Destul că cele ce se scriu, despre primirea şi înmormântarea cadavrului lui Cuza, de la petrecerea peste frontiera din Iţicani şi până la Ruginoasa, despre mulţimea adunată şi emoţiunea ei, despre grandiozitatea actului şi a manifestaţiunilor, întrec toate închipuirile! Nouă ne pare rău că spaţiul nu ne permite a publica o descriere specială, dar, totuşi, din cele şase cuvântări, ce se ţinură la acea ocaziune, parte mare de primii oratori ai ţării, cel puţin una, a domnului Mihail Cogălniceanu, vom reproduce-o şi noi, într-unul din numerele următoare, pentru ca onoratul public al nostru să câştige o vie idee, cu cât altfel se preţuiesc meritele şi talentele bărbaţilor adevărat mari, după moarte (Albina, Anul VIII, Nr. 44, joi, în 14/26 iunie 1873, p. 1).

*

Alegoria "Unirea Principatelor"

Alegoria “Unirea Principatelor”

*

Câtăva vreme, adică până la Unirea cu Ţara, prin Bucovina s-a mai păstrat cântecu-horă al lui Cuza Vodă, apoi s-au pierdut, fiind păstrate doar de manuscrisele lui Alexandru Voievidca, din paginile acelea colbuite de ignoranţă retregind cântecele lui Cuza la viaţă muzicienii Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru:

*

Cântecul lui CuzaIoan Colibaba, Frătăuţul Nou, 1909

p96

*

Hora lui Cuza Pamfil Furcaş, Frătăuţiul Nou, 1909

p143

*

Hora lui Cuza Iordachi Gherasim, Grăniceşti, 1910

p144

*

 


Umorul ca nostalgie a normalității

Portretul-contur al lui Constantin Horbovanu

Portretul-contur al lui Constantin Horbovanu

*

Într-o epocă a dezbinărilor multiple, în care ura își caută și își află justificări și întețiri în politică, în religie, în sport, ba chiar și în spațiul creator, „un om între oameni”, umoristul Constantin Horbovanu, propune, „cu cărțile pe față”, o ciudată nostalgie a normalității, în care bucuria trăirii intense a fiecărei clipe, chiar și prin nevinovăția unei farse, capătă dimensiuni existențiale ample, mai ales prin semnificația disimulată, care nu provoacă, decât cu rare excepții, și atitudini tranșante. Atitudini în contra dezbinărilor și a urii sociale, deja patologică: „Am văzut toată lumea şi vă spun, în cunoştinţă de cauză: aveţi o ţară ca în poveşti! Trebuie să o iubiţi şi să vă uniţi, dacă mai vreţi să fie a voastră, dacă mai vreţi să fiţi!”.

*

Hobovanu operează, în noua lui carte, predominant cu tipologii, iar senzația de frescă socială a clipitei, pe care o reprezintă societatea generațiilor noastre, răbufnește din detalii, starea de răbufnire definind, în fond, caracterul de nostalgie a normalității, pe care îl are horbovanismul, adică stilul care îl definește pe Constantin Horbovanu drept discret vehiculator și de înțelepciune – și nu doar prin „însemnările unui trecător” – și de bucurii trăite. Statutul de frescă socială, pe care îl capătă prozele scurte din această carte, ține de străvezimea spre roman, spre conturarea unor tipologii distincte, pe fundalul acelorași vremuri, vremuri din care nu se poate evada decât printr-o exacerbare a optimismului, ba chiar și printr-un dezarmant egoism al aceluiași optimism. Tipologii Ticu/Tilică sunt, uneori, desfășurate amplu în mai multe narațiuni, alteori travestite în alte personaje, în intenția creatorului de tipologii de a reflecta și descifra societatea contemporană din mai multe unghiuri, din perspective, și ele tipologice, aparent diferite. Aparent, pentru că tipologiile nu înseamnă, în fond, decât produse și producte sociale, deci nu adversități, ci, în cel mai bun caz, dizidențe.

*

Construcția cărți, bazată pe aceeași dispunere tridimensională (cugetări, proze umoristice scurte și, de data asta, miniaturi satirice, în loc de epigrame), premeditată ca atare cu mult înainte de șiroirea cuvintelor în pagini, întărește și argumentează, prin premeditare, individualizarea stilului, a ceea ce numeam horbovanism. Un stil în care seninătatea domină și, din perspectiva seninătății, impune o blajină toleranță față de tot și de toate, toleranța zâmbet, adică plină de înțelepciune existențială și, tocmai de aceea, în simetrie antagonică sigură cu epoca dezbinărilor multiple, în care ne împinim destinele.

*

Constantin Horbovanu ne oferă, prin noua lui carte, doar „p-AS-tile de cap” (cum își numise rubrica umoristică de la Radio AS și, în omagierea ei, miniaturile), încercând să ne lecuiască de încrâncenări, să ne favorizeze evadări din cenușiul tipologic al lumii în care trăim.

*

Fluidă, relaxată și relaxantă, noua carte a umoristului sucevean poate însemna un refugiu propice pentru vindecarea sufletelor noastre de sfârtecările provocate de epocă, dar numai pentru cei care n-au uitat că mai au, ba chiar își conștientizeaă cu luciditate sufletul. Fiind cel mai atent cititor al cărții, datorită posturii de consultant, la rândul meu – „cu cărțile pe față”, o recomand cu căldură. Și epocii, și oamenilor.


Primăvară cu prieteni

D4

Dorin Andronic si Radu Iatco

D3

D2

D1

*


Simbolistica preistorică din crucea străbunilor

CRUCEA STRABUNILOR NEAMULUI MEU

*

Crucea stră-străbunicului meu, Nicolae Gîză, are forma ciudată a reprezentărilor “omului vechi” (arheologii îl numesc idol, zeu – îi priveşte) din perioada preistorică, din vremea când “doi bătrâni” (în senusul de străbuni), se pronunţa “Ba Ba”, iar “cinci bătrâni”, de pildă, “Ba Ba Ba Ba Ba”. Iată nişte astfel de reprezentări ale “omului vechi” (după Klages, Murray sau Blaga al meu, nu al peneliştilor), descoperite, cu sutele, de-a lungul şi de-a latul întregii Europe:

*

Cultura Vinca

Cultura Vinca

Cultura Vinca, Kosovo

Cultura Vinca, Kosovo

Cultura Cucuteni

Cultura Cucuteni

Crucea stră-străbunicului meu

Crucea stră-străbunicului meu

Simpla formă a crucii, pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri, nu m-ar fi dus cu gândul la simbolistica străveche, dacă n-aş fi văzut, sub herb, aşa-numitul “simbol sumerian” al “poziţiei zeilor”, care nu reprezintă decât o altă ipostază a înfăţişării “omul vechi”:

*

"Omul vechi", pe crucea stră-străbunicului

“Omul vechi”, pe crucea stră-străbunicului

"Omul vechi", în reprezentare pre-neolitică

“Omul vechi”, în reprezentare pre-neolitică

Cultura Vinca

Cultura Vinca

Statuie Vinca asezat

Cultura Cucuteni

Cultura Cucuteni

Cultura Vinca, Serbia

Cultura Vinca, Serbia

Stâncă celtică

Stâncă celtică

*

Herbul, care probabil că reprezenta blazonul răzeşilor bucovineni din care mă trag (ţinutul Coţmanilor adoptase de mult moda polonă), cu o sabie şi o aparentă cupă, simbolizează, de fapt, cerul echinocţial, cu cei doi dragoni (şerpii îngheţului în pământ – şerpi transformaţi, în creştinism, în “lanţurile” Sfinţilor Dimitrie şi, respectiv, Gheorghe). Simbolul acesta, schematizat pe crucea stră-străbunicului, era specific populaţiilor civilizaţiei polare, fiind păstrat, până târziu, de vikingi:

*

Herbul cu cerul echinocţial, de pe cruce

Herbul cu cerul echinocţial, de pe cruce

Simbolul echinocţial al vikingilor

Simbolul echinocţial al vikingilor

*

Nu ştiu cum şi de ce s-au păstrat aceste simboluri preistorice (în preistorie nu existau nici idoli, nici zei, ci doar Sinele Universal şi Sinele Particular, care locuiau, împreună, în grota inimii, precum lumina şi umbra; omul încerca să-şi cunoască sinele particular, ca să cunoască Sinele Universal şi să-şi asigure nemurirea). Sunt sigur că nici unul dintre strămoşii mei din ţinutul Coţmanilor nu mai ştia ce iniţieri ascundeau acele totemuri, pe care probabil că le foloseau ca blazoane. Şi cum cuvântul “gâză” se trage, etimologic, din cuvântul polonez “gryźć”, va trebui să răzbat spre vlahii din sudul Poloniei, cu sprijinul lui Dlugosz, cel care îşi începe “Analele” cu mărturisirea că primii trei regi polonezi au fost vlahi, că toţi s-au numit Corvin, dar fără să fie înrudiţi între ei. Probabil că, printre luptătorii acelor Corvin (aşa s-au numit, în părţile polone, căpeteniile valahe, statutul de Corvin fiind, iniţial, statut de Rege) s-au aflat şi strămoşi de-ai mei, care proveneau din două ramuri, cu două herburi diferite, pe care răzeşii călăreţi de Coţmani de mai târziu le-au purtat, fără să ştie ce înseamnă, ca identitate a neamului lor. Altminteri nu se explică faptul că primul Gâză născut în Mereni, Nicolae, a pus să-i fie cioplită crucea în piatră, împodobită anume cu acele totemuri străvechi şi având forma reprezentării stilizate a omului primordial.


Crucea stră-străbunicului meu

Biserica vazuta din cimitir

*

Astăzi, am fost la Plopeni, pentru a o saluta, cu smerenie, pentru ultima dată, pe mătuşa mea, Viorica lui Petrache Gîză. Şi m-am întâlnit cu toate ramurile neamului nostru, existând în familia care se trage din străbunul Nicolae Gîză, primul Gîză născut în Mereni, menţinerea înrudirii până la al şaptelea neam. Printre verii mei, şi Viorel Gîză, fost inspector de bancă, de la care aflasem că a izbutit să găsească crucea lui Nicolae, împroprietărit de Cuza Vodă cu mult pământ, pentru că avea o stupină şi o pereche de boi. El era fiul lui Ion, primul Gîză stabilit în Mereni, care, la rândul lui, era fiul unui alt Ion, menţionat de recensământul generalului rus Rumeanţev, la Revcăuţi, mai sus de Boian, în 1772.

*

Am vrut să văd crucea străbunului şi vărul Viorel m-a dus acasă, la el, înainte de a mă conduce la lutul sfinţit de ţărâna antecesorilor noştri. Şi el, Viorel, e un împătimit de memorie, care a săpat prin cimitir, vârf de piatră cu vârf de piatră, până a găsit crucea străbunului, care se scufundase în pământ. O are în ogradă, ca să nu o fure cineva, urmând să o încadreze într-o ogivă a marmorei care-i va marca lui mormântul. Mi-a explicat cum o să arate totul şi mi-a plăcut ideea aceea de continuitate prin veacuri, pe care el o va pune în practică.

*

Crucea strabunului 0

*

Când am văzut micuţa cruce de piatră, care aduce a bărbat odihnindu-se, la amiază, pe brazda muncită din zori, cu o simbolistică şi cioplită, dar şi a formei ca atare, care te trimit cu gândul şi spre Iisus, dar şi spre şirul de străbuni uitaţi, am avut o tresărire, de parcă stră-străbunicul meu mi-ar fi şoptit înspre unde s-o iau, ca să-mi aflu strămoşii necunoscuţi (strămoşii sunt înainte de străbuni). De cartea lui Dionisie Bejan despre istoria mazililor bucovineni nu am izbutit să mă apropii, deşi am căutat-o în toate bibliotecile lumii. Ştiu doar ceea ce a preluat “Deşteptarea” din “Revista mazililor şi răzeşilor”, care îmi menţiona străbunii prin ţinutul Coţmanilor, inclusiv în Volcineţ, unde locuiau rubedeniile lor, răzeşii Poclitaru.

*

Crucea strabunului 1

*

Vărul meu, Viorel Gîză (numele meu, înainte de a fi luat numele Drăguşanul, de la satul Drăguşeni, în care am citit, pentru prima dată în public, poezie, se scria Gâză), va dura un adevărat monument al străbunilor, iar eu voi încerca să completez şirul cu nume pierdute, dar pe care le voi găsi, pentru că mi-a şoptit unde să le caut omuleţul din cele două fotografii, care şi-a trecut pe crucea-trup şi blazonul nobleţii din vremuri vechi şi ignorate, omuleţul acela care a incifrat mesaje în crucea lui şi care a fost stră-străbunicul meu, Nicolae Gîză. Îi datorez asta şi pentru că-i port sângele, şi pentru că am fost amândoi botezaţi în aceeaşi biserică.

*

Biserica


Pagina 69 din 96« Prima...102030...6768697071...8090...Ultima »