Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 69

Violonistul Mihai Cotos, autor de carte!

Mihai Cotos şi Narcis Rotaru

*

Nici un profesionist al artelor nu există cu adevărat, dacă nu are cultul antecesorilor săi. Știu adevărul acesta de o viață și de aceea m-am bucurat teribil, atunci când managerul Centrului Cultural „Bucovina”, Sorin Filip, și directorul Școlii de Arte „Ion Irimescu”, Ion Băițan, m-au rugat să îngrijesc editorial lucrarea monografică „Alexandru Bidirel – ultimul mare lăutar al Bucovinei”, scrisă de tânărul violonist Mihai Cotos, în ultimii ani ai studiilor sale universitare de muzică de la Chișinău, o adevărată academiei a românilor de pretutindeni în tehnică instrumentală și nu numai. Știam despre preocupările lui Mihăiță Cotos, pentru că, pe lângă membrii familiei lui Alexandru Bidirel, se sfătuise și cu Maestrul George Sârbu, și cu Oana Sârbu-Botezat și, în cele din urmă, și cu mine asupra surselor care confirmă existența unei tradiții lăutărești de excepție în Bucovina, inclusiv în familia stupcanilor Bidirel, unchiul lui Alexandru, Ion Bidirel, prieten al lui Ciprian Porumbescu, fiind nu doar cel care și-a crescut nepotul dinspre frate, ci și maestrul care i-a împărtășit toate tainele lăutărești, inclusiv cele componistice.

*

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani - Amicul Poporului, nr. 12, 1889

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani – Amicul Poporului, nr. 12, 1889

*

Știu lucrarea monografică a lui Mihăiță Cotos încă din vremea elaborării, capitol cu capitol, iar închinarea întru memorie pe care tânărul și exploziv de talentatul violonist sucevean o săvârșește îmi întărește convingerea că doar acolo unde există, cu adevărat, har artistic există și memorie, drept etalon al acelei hăruiri. De ceva vreme, Mihăiță s-a alăturat „Zicălașilor”, făcând inegalabilă tripleta de primași Narcis Rotaru, Adrian Pulpă, Mihăiță Cotos, iar curânda apariție a cărții lui ne bucură dumnezeiește pe toți recuperatorii de cântece vechi din familia „Zicălașilor”.

*

Lucrarea monografică „Alexandru Bidirel – ultimul mare lăutar al Bucovinei”, de Mihai Cotos va avea o primă lansare, la Suceava, în 27 februarie 2017, cu ocazia manifestărilor organizate de Școala de Arte „Ion Irimescu” întru memoria patronului ei spiritual.


Lucrând albumul „Confesiuni cromatice”

Bercea encaustica 1

*

Omul şi artistul Radu Bercea înseamnă o sinonimie a neostenitelor evadări de sub teroarea realităţii prin operă, printr-o inconfundabilă respirare a luminii, într-o desfăşurare cromatică inedită a confesiunilor. De aici, de la nevoie desprinderii de şi din urgiile cotidianului, care se repetă şi apasă aidoma unei lespezi de plumb asupra întregii noastre istorii, se justifică şi se sublimează cealaltă realitate, personalizată şi subiectivă doar până la duioşie, realitatea spovedaniilor cromatice, care admit şi presupun o altă naştere, suprapusă peste cea întâmplată şi premeditată drept aflare de trup în nebuloasele misterioase ale cosmicităţii, pe care Radu Bercea, prin picturile lui mereu novatoare, în ciuda aparenţei de academism târziu, le înrădăcinează sub urmele şi umbrele trecerii pământeşti ale aflării de sine.

*

Bercea acuarela 2

*

Din perspectivele subiective, din care i-am tot privit abundenţa de lucrări şi de expoziţii din ultimele decenii – cele mai fecunde din întreaga lui viaţă, am sesizat două abordări distincte ale confesiunilor, cele narative, care ţin mai ales de peisaj, indiferent de tehnica plastica pe care a abordat-o, şi cele lirice, ba chiar cosmologice (mai rar cosmogonice, dar tot în conotaţie blagiană), cu teme abordate în encaustică şi în tehnica de el inventată, decoart. Mai există, desigur, şi rarele „naturi moarte”, mai ales flori, cu un figurativ tranşant şi doar în astfel de lucrări manifestat, cel al însingurării, al desprinderii abandonate de sub teroarea realităţii.

*

Bercea decoart 1

*

Lucrându-i un album anterior, „Bucovina mărturisită”, şi având toate împuternicirile decizionale din partea artistului, sub această covârşitoare impresie a refuzului brutalului real, am folosit drept culoare de contrast negrul, alegere inspirată pentru punerea în evidenţă a lucrărilor, dar nu şi pentru mesajul pe care am vrut să-l transmit, în calitate de fascinat de creaţia lui Radu Bercea, pentru că încă nu înţelesesem că nu negrul, deşi a încetăţenit un cuvânt în limbile slave („ciornîi”), este culoarea cerului îndepărtat, Cernunos, ci albastru-petrol, un albastru care doar sugerează întunecarea de dincolo de cerurile risipite în lumină. Acum, cu o altă volnicie, de a-i desluşi năvalnice „Confesiuni cromatice”, în ciuda faptului că noutatea o reprezintă uleiurile pe pânză, în care expresia academică pare să primeze, dar fără a abandona tuşele impresioniste remarcabil, constat că dualitatea confesivă, de care vorbeam mai sus, primează, cromaticul fiind reverberare, scăpărare, vibrare de armonii, adică un fel de contururi dinamice ale confesiunilor, ale ideilor, ale viziunilor astrale. Chiar şi cel mai „clasic” peisaj, ulei pe pânză sau acuarelă, înseamnă o discretă ademenire în simbolistica astrală, iar premeditarea aceasta artistică se desluşeşte fără echivoc mai ales în lucrările encaustica şi, ceva mai încifrat, dar fără exagerări, în decoart. Cerul şi verticalitatea desprinsă din odihna paradisiacă a trăirii Bucovinei alcătuiesc un ţel existenţial, o realitate dublă, dar sperată numai, imaginată, spuzită cu suflet şi cu inteligenţă. În opera lui Radu Bercea, pentru care lucrările în encaustică şi în decoart reprezintă cheile secrete, nu vom întâlni Bucovina păşită cu tălpile, ci Bucovina respirată şi înţeleasă ca armonioasă risipă de cosmicitate, de sacru nepersuasiv, ci natural, firesc. Întâlnim ceva ce nu obligă, ceva ce nu-ţi pretinde nimic, deşi ar putea fi ţel, năzuire şi împlinire. E caracteristic pentru toţi creatorii cu adevărat bucovineni, din toate timpurile, nu să ne înfăţişeze aşa cum suntem, ci aşa cum visează ei că ne vom împlini cândva, iar de sub penelul lui Radu Bercea acele schiţe de năzuire acaparează răsfăţul de tuşe sigure şi de o uimitoare transparenţă.

*

Bercea encaustica 2

*

Intenţionam, înainte de a coordona tehnoredactarea noului album de artă, „Confesiuni cromatice”, să grupez lucrările pe tehnici de lucru, dar curând am înţeles că, în cazul lui Radu Bercea, nu tehnicile contează (şi ce performanţe izbuteşte, de pildă, în encaustică, în care peisajul vibrează de cosmicitate; şi ce dinamică a simbolisticii primordiale româneşti întâlnim în figurativele decoart!), ci confesiunea, adică complementaritatea de narativ şi liric, cu evitarea conştientă a metaforei, în favoarea figurativului, un figurativ care adesea atinge metafizicul totemismului primordial. Chiar şi în uleiuri pe pânză, acolo unde tehnicile academismului, cu înrudiri recognoscibile cu opera primilor trei mari pictori ai Bucovinei, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici şi Archip Roşca, ies în evidenţă, Radu Bercea are acel plus figurativ, acea pecete a modernităţii, care ţine de misterul totemic al sugestiilor esenţializate, aşa că opera lui nu îngăduie, din punctul meu de vedere, delimitări şi inventarieri tehnice, fie şi din simplul motiv că ea înseamnă, în primul rând, o evadare de sub teroarea realităţii. O evadare a creatorului Radu Bercea, dar şi a noastră, a celor ce-i suntem îngemănaţi lăuntric. Şi ca suflet, şi ca dinamică a minţii.

*

Bercea acuarela 1 Kiev

Bercea decoart 2


Poetul Vasile Zetu, în aura acestei zile

Vasile Zetu

*

Poet înnăscut, desprins cu o ninsoare de ianuarie din palatul de cleștar, de deasupra norilor, al Crăiesei Zăpezii Eftepir, Vasile Zetu își trăiește cuvintele prin munții Dornei, în Crucea, risipind sufletul jertfelnic al vibrației verbelor întru devenirea generațiilor de care deja se reazemă viitorul.

*

Om delicat precum tăcerea pădurilor adânci, poetul de la Crucea își ascultă sângele, predestinat lirismul onest și proaspăt, care stă la temelia timpului astral al zămislirii și ivirii cărților. Cărți de poezie, pagini în curgere armonioasă precum undele Bistriței Aurii, pe care le aduce, în ceasul poeziei, și la Suceava, pentru a le dărui prietenilor.

*

Vasile Zetu, aidoma tuturor creatorilor cu har, nu va fi niciodată prizonier al timpului, dar ziua de astăzi, 17 ianuarie, poartă pecetea lui, alăturată peceții altui poet care îmi trăiește în suflet, luminosul martir Vasile Pînzariu, cu care Vasile Zetu împarte aura sincerității risipei de suflet. La mulți ani și Dumnezeu să te ție numai întru bucurie, prietene!


şi să-mi înveţe sufletul să cânte

*

*Dragusanul foto Gabi Sandu

*

*

o privire repede

– vorba lui Arune Pumnul –

asupra prietenilor

care îmi dau putere de viaţă

şi cărora

sufletul meu li se închină

cu dezarmantă evlavie,

prin poemul care

doar lor le este dedicat:

*

 

*Olga FINIŞ, Alina ŢĂPAR, Roman ISTRATI, Ionuţ ADOMNIŢEI, Gabriel CĂRĂBUŞ, Radu IAŢCO, Dragoş JURAVLE, Constantin-Emil URSU, Ioan Cătălin NECHIFOR, Stelian NISTOR,

Corina SCÎNTEI, Sorin FILIP, Constantin HORBOVANU, Nicolae BARBĂ, Maria Brânduşa GÎZĂ, Mihai BATOG-BUJENIŢĂ, Tiberiu COSOVAN, Constantin TIRON, Viorica PĂCURARI,

Corina KLUS, Cătălin ISTRATI, Neculai DINDIRI, Irina ŢIBULCĂ, Nataliţa SOLCAN,

Daniela Adriana NUŢU, Mirela CHIDON-FRUNZĂ, Costache OVIDENIE, Doru PETROAIE, Neculai ROŞCA, Ramona MEDELEANU, Gabriela DUMITRACHE, Nicolai PREUTESI,

Claudia ROŞCA, Gavril VÎRVARA, Elena Mihaela BOLOHAN, Bogdan Iulian POPOVICI,

Daniela DRUŢĂ, Florin PASCAL, Ana MUHA, Viorel VARVAROI, Teodora GÎLCĂ,

Viorica CIUBOTARU, Relu GAVRIL URSACHE, Lincoln DAVID, Ana CIOBANU,

Delia Ioana LEIZERIUC, Gabi HAVRILIUC, Dorin NEAGU, Mariana BILIC, Cătălin TAROPA,

Ion HRECENIUC, Neli DOICARU, Stelian VELEHORSCHI, Anatol VIERE, Dan CONSTANTINESCU, Menachem M. FALEK, Ioan MAXIM, Constantin ŞMILENSCHI, Doina MAXEMIUC,

Dana Trandafira APĂTĂCHIOAIE, Olga CRAINICIUC, Vali PINTILIE, Mona SZEKELY,

Cătălin CEZAR, Ioniţă LUCIAN, Mihaela CRĂCIUN, Gabriela TEIŞANU, Răzvan MITOCEANU, Mihai VARZARI, Vasile URSACHI, Anca LUPAŞCU, Alexa PAŞCU, Nedeea BURCĂ, Ovidiu MILICI, Sorin Severin PUHA, Natasha ASAFTEI, Angela ZAROJANU, Bogdan ATĂNĂSOAIE,

Carmel GEORGESCU, Carmen GEORGESCU, Petre SESERMAN, Bobby STROE, Mircea SFICHI, Trandafir SMETANIUC, Alina VIORELA

*

*

cum să vă spun că sufletu-mi învie

când sufletelor voastre se închină

cu liniştea cuvintelor deplină

în care dat îi este să-ntârzie,

cum să vă spun că vă rămân dator

că m-aţi durat pe sufletele voastre,

chiar dacă nu am izbutit să zbor

spre-ndepărtate înălţimi albastre,

 *

cu ce cuvinte aş putea răspunde

acelor prospeţimi vindecătoare

pe care le cuprinde o urare

ce vine, uneori, de nu ştiu unde,

dar bandajează răni şi viscolire

în iernile ca un galop de cai

şi-atât de sincer îmi tot dau de ştire

că viaţa este mult visatul rai:

*

vă mulţumesc, prieteni, de-o să ningă,

o să aştern peste ninsori cuvinte

ca sufletele voastre să le-atingă

şi să-mi înveţe sufletul să cânte


S-a născut… astăzi: Ion Grămadă

Ion Gramada

*

Fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.

*

În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.

*

Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).

*

Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.

*

Ion Grămadă ar fi putut fi, ar fi putut însemna mult pentru literatura română, iar proba geniului său literar trebuie căutată şi în fragmentele târzii, precum cel publicat de „Junimea literară“ nr. 1-3/1923, sub titlul „Vremuri de bejenie (1914)“. Textul acesta, temelie a unei plănuite „cărţi a sângelui“ depăşeşte prin măiestrie aproape tot ce s-a scris până atunci în literatura română; nu cred să existe o metaforă a destinului amar al neamului nostru mai sugestivă decât scena intrării bieţilor ţărani în Catedrala din Cernăuţi, pentru a se închina, înainte de a pleca la oaste, sfântului rămas disponibil, deci unor rămăşiţe de dumnezeire, unor cioburi de sacru aidoma ruinelor de pe câmpurile de bătaie:

*

Vremuri de bejenie

*

Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

*

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

*

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

*

– Da‘ voi ce faceţi pe aici?

– Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

– Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

– Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

*

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

– Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

– Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

– Ceva Muscali sunt pe aici?

– Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

– Dar norodul unde-i?

– S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

*

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

*

– Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

– Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

*

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

*

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

*

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

*

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

*

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

*

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

*

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

*

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

*

– Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“ (Junimea literară, nr. 1-3/1923).


Pagina 69 din 110« Prima...102030...6768697071...8090100...Ultima »