Pe dealul Corlatei, sărbătorirea lui Viorel Varvaroi

Mulţi dintre salariaţii Centrului Cultural „Bucovina” au urcat, astăzi, pe dealul Corlatei, pentru a-l sărbători pe Viorel Varvaroi. Prieten, frate, om pe care te poţi baza, atunci când ai ceva cu adevărat de făcut. La fel de apropiate îmi sunt şi îi sunt şi familiei mele cele trei femei importante din viaţa lui: soţia – Antoneta, fata – Alina, şi, mai ales, micuţa crăiasă, pe nume Sonia Prelipcean, dar numai în vremea când nu se află cu bunicul, pentru că lângă bunicul (mai tot timpul), crăiasa cere să i se spună Sonia… Varvaroi. Am şi eu o nepoată straşnică, dar nici Viorel nu s-a lăsat mai prejos. Şi bine a făcut, pentru că nepoţii dau adevărata măsură a vieţilor noastre.

Viorel Varvaroi s-a pensionat de la Centrul Cultural „Bucovina”, dar are atâtea încă de făcut, încât, aşa cum şi sublinia, la momentul potrivit, el doar se transferă de la un loc de muncă la altul. Iar momentul potrivit a fost cel în care managerul instituţiei, Sorin Filip, i-a acordat o diplomă, semnată de toţi colegii apropiaţi de sufletul lui Viorel Varvaroi. Au mai vorbit consilierul judeţean Mihai Grozavu (admirabil om) şi spiritualul Marcel Horodincă, pensionar cu state vechi, dar pe care, sâmbătă, îl veţi putea vedea în spectacolul cu opereta „Crai nou”, de Ciprian Porumbescu, pusă în scenă de un alt pensionar de-al nostru, muzicianul Emil Havriliuc. Marcel a solicitat cuvântul pentru a da tonul şi a conduce corul unui minunat „Mulţi ani trăiască!”. Minunat, pentru că nu conţinea prefăcături (prefăcuţii au evitat dealul Corlatei).

Atmosferă de familie, într-o zi de vară de o tulburătoare frumuseţe (am râs de Viorel, zicându-i că aşa a fost de bun ca organizator, încât izbutea şi izbuteşte să aducă vreme bună), cu o „Sârba manivelelor”, jucată profesionist şi cu fluierături autentice de cei care ţin vieţile noastre în mâinile lor, adică de admirabilii noştri colegi şoferi. S-a evidenţiat, apoi, ca dansator cu trecut la „Arcanul”, Liviu Velniciuc, care zbura prin iarbă, împreună cu Gabi Havriliuc, fan împătimit al celor două festivaluri de rock şi care purta tricoul celui mai apropiat: Bucovina Acoustic Park.

Iar ca surpriză absolută, nepotul lui Viorel Varvaroi, profesor în Gura Humorului, mi-a arătat o poză cu Sofia Vicoveanca, în anul debutului artistic profesionist, încadrată de doi tineri admiratori: tatăl şi naşul domnului profesor Varvaroi. Primind dreptul de a fotografia… fotografia, v-o prezint şi dumneavoastră, doar ca să vă convingeţi că Sofia Vicoveanca dintotdeauna a fost o femeie nespus de frumoasă – vorba poetului Mircea Dinescu.

Astăzi a fost o zi frumoasă. Zi a familiei numită Centrul Cultural „Bucovina”, o familie care a urcat pe dealul Corlatei pentru a-l sărbători pe Viorel Varvaroi. Pentru că merită, pentru că s-a învrednicit la sărbătorire. Iar eu, ca pozar de ocazie, vă redau imagini, presurând clipitele zilei şi în această pagină:

*

Pe dealurile Corlatei

Îmi plac mult dealurile Corlatei, care deschid perspective largi spre valea luminoasă a Moldovei. Îmi plac păşunile şi lanurile care dau în spic, îmi place risipa cimbrişorului sălbatic şi a margaretelor care grăbesc spre înalt, păzind drumurile şerpuitoare, care străbat lenevoase veacurile. Când mă aştern în iarbă, ca să-mi pipăi copilăria cu degetele, îmi reamintesc poveşti vechi, unele cumplite, precum uciderea haiducului Vasile Cârlănariul şi a părintelui lui Simion Florea Marian, ucidere publică şi de-o complicitate publică, cu asumări egale de vinovăţii. Haiducul furase un miel, pe care îl frigea în pădurea dinspre Stupca, dar sătenii l-au prins, l-au chinuit în Corlata, apoi l-au străpuns cu cuţitele şi cu topoarele dincolo de sat; poate aici, poate mai încolo… Iar tatăl lui Simion Florea Marian a sfârşit aproape la fel, pentru o pală de fân, luată de pe locul lui, dinspre Drăgoieşti, şi nu de pe locurile corlăţenilor.

Aşa au fost, odată, vremurile: nemiloase şi încruntate. Dar astăzi nu există comunitate umană care să se poată asemui cu obştea corlăţenilor. Oameni dintr-o bucată, cu suflete de pâine caldă. Oameni luminoşi precum dealul pe care călătoresc doar pentru a-mi sărbători un prieten. Călătoresc şi sunt martor al sărbătorii naturii, o natură vibrantă şi viguroasă, în egală măsură temelie a Cerului şi temelie a pământului.

*

László Gergely Pál, mărturisitor al Bucovinei

Pasionat de istoria obștească a strămoșilor săi bucovineni și, drept consecință, și de istoria reală a Bucovinei istorice, László Gergely Pál a răscolit arhivele bisericești ale comunităților maghiare din Bucovina și a citit, cu mare atenție, și documente istorice, și manuscrise și cărți ale unor cărturari maghiari de prestigiu, care s-au născut sau se trag din familii care au viețuit, au năzuit și s-au împlinit pe aceste locuri. Și astfel, urmându-și îndemnul sufletului, László Gergely Pál a devenit, fără umbră de îndoială, un istoric obiectiv nu doar al comunităților maghiare, ci și al realităților bucovinene din anii 1774-1945. Un istoric înnăscut, bine individualizat între mult prea numeroșii politicieni-istorici maghiari și români, aprigi fluturători de lozinci, pe seama trecerii oamenilor pe sub vremuri.

*

Câteva dintre studiile-mărturie, traduse în românește de autor, au fost găzduite de acest site, fiind excelent receptate de pricepătorii întru ale istoriei reale și nu doar de ei, pentru că László Gergely Pál umple un gol de mărturii și de cunoaștere, deslușind enigmele din adâncul stereotipiilor care definesc, mai curând lozincard, decât realist, enigmatica multiculturalitate bucovineană. Iar interesul comun pentru povestea oamenilor de fiecare zi, pentru „istoria măruntă, care împlinește istoria mare” – după cum zicea Iorga, ne-a apropiat. În fond, amândoi suntem croiți dintr-o stofă anume și pe care o conștientizăm ca atare.

*

László Gergely Pál este, prin trăiri și cunoaștere, unul dintre marii bucovineni ai contemporaneității noastre, un om pe care Constantin Loghin l-ar fi definit drept „vrednic de Bucovina”.

*

La mulți ani, László Gergely Pál,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie! 

Lui Gheorghe David, Bucovina Rock Castle

Suceveanului Gheorghe David şi, implicit, partenerului său de afaceri, Daniel Tănase, ar trebui să le dedic, în acest an (păcat că nu am făcut-o şi până acum), Bucovina Rock Castle, ei fiind singurii oameni de afaceri şi, aş zice, politicieni, dar, din fericire, nici unul dintre ei nu o să decadă până la statutul de politicieni, care au contribuit decisiv la plata cheltuielilor de transport (şi de credibilitate) ale trupelor mari europene, care vor bucura, în vară, mii şi mii de oameni de vârste diferite, dar cu sufletele la fel de tinere. Şi tot ar însemna prea puţin, pentru că eu datorez prieteniei cu care mă onorează, deja de decenii, Gheorghe David şi Daniel Tănase toate izbutirile mele, poem cu poem, carte cu carte, festival cu festival şi, mai presus de toate, libertatea de a fi şi de a mă exprima aşa cum sunt.

*

Ştiu că Gheorghe David nu obişnuieşte să se lase sărbătorit, evitând întotdeauna, cu discreţia înţelepciunii, poziţia nerâvnită de personaj central, dar nu pot să-mi încep dimineaţa cu altceva, decât cu un gând şi cu un freamăt al sufletului, pe care să le slobod peste adierea primăverii, nu înspre ei, ci înspre mulţimea de prieteni pe care Gheorghe David şi Daniel Tănase îi au peste tot în lume, datorită felului de a fi şi de a exista, a fi şi a exista fiind două complementarităţi ale parcursului celor care chiar merită să se fi născut.

*

Fără îndoială, astăzi este ziua patronimică a lui Gheorghe David şi a sutelor de mii de Gheorghe, George, Geta, Gheorghiţa, cărora desigur că le port un gând bun, dar simt nevoia să desfac urarea cu care trăiesc sărbătoarea fiecărui om de pe acest pământ, de care am ştiinţă, şi cu o adresabilitate către Daniel Tănase. Şi asta pentru că Gheorghe David şi Daniel Tănase nu-mi sunt doar prieteni, ci îngerii păzitori, pe care mi i-a trimis bunul Dumnezeu, ca să-mi ocrotească trecerea vremelnică prin lumea asta pururi necuprinsă şi vrăjmaşă.

La mulţi ani, Gheorghe David,

La mulţi ani, Daniel Tănase,

şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie!

Radu Iaţcu: şarmant, spiritual, artist

Nu cred că a mai existat, printre personajele omenirii, unul care să-i semene artistului ipoteştean Radu Iaţcu, boem pe care viaţa îl răsfaţă, pentru că şi el o tratează cu aceeaşi măsură. Afirmat ca grafician satiric, apoi ca pictor şi, mai nou, ca arhitect francez, Radu Iaţcu, precum se zicea şi despre Vasile Alecsandri, s-a născut în România, dar s-a format francez. Vine des în ţară, când nu te aştepţi, ca să-şi descarce sufletul de taine şi de împliniri. Povesteşte amuzat şi amuzant, te domină prin şarm şi inteligenţă, dar şi prin rasa de artist înnăscut şi nu făcut.

*

Radu Iaţcu s-a născut libertate şi nici nu poate trăi altceva. De asta a ales şi l-a ales arta, ca tridimensionalitate a spiritului, ca să-şi exprime spaţialităţile cărora le-a fost ursit. Acolo, în dezlănţuit şi în lumină, Radu Iaţcu clocoteşte intens, fără să-i pese de urmele abandonate pe ierburile din toate cele patru zări ale lumii.

*

La mulţi ani, Radu Iaţcu,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!