Lili Crăciun, „Între relativ și absolut”

Un moto din Cioran („Nimeni nu găsește absolutul în afara lui, ci numai înăuntru”) deschide larg orizontul spre înțelegerea unei cărți de poezie „rouă-n prag de dimineți” (Definiție), semnată de remarcabila prozatoare Lili Crăciun, „Între relativ și absolut” (Editura EIKON, București, 2018), care își află și își durează „un colț de nemurire… aici printre cuvinte”, unde se abandonează drept „anonim într-un prezent // printre rădăcini rebele (Uitatele cuvinte). O poezie „foșnind a veșted” (Toamnă cu miros de veșted), care își propune să ofere „beția înălțimilor… / aripile acelea simple / chiar un pic ruginite” (Aripi) drept leac existențial în blagiana tentație a atentatului asupra absolutului, esențializează frământările, stoarcerile interogative din romanele prozatoarei Lili Crăciun, „croite dintr-o bucată de suflet” (Aripi) pentru a împleti „visul / din petale de maci înfloriți / roșul aprins clocotește / la fel ca sângele” (Dar), când cu „cu șuvoaie de regrete insurmontabile / ucigașe” (Lăsați-mă să râd), când cu „visuri nepovestite nici măcar dimineții” (Voi ști că mă cunoști), când „din punct de vedere al timpului… / însă din perspectiva fericirii” (Când spațiul se comprimă).

*

Esențializându-și trăirile, Lili Crăciun încearcă și izbutește deslușirea și mai precisă a contururilor făpturii lăuntrice, predispusă atavic spre confesiune, cel mai adesea din nevoia de a înțelege, de a se pricepe și de a-și hărăzi locul, aplecându-și „palma / precum creanga unui copac desfrunzit” (Poezie albastră) asupra umbrei și asupra aurei, „lăcătuind dorul acolo / unde-l știu doar tăcerile și toporașii” (Poezie albastră). Și se confesează în curgere și străvezimi de izvor limpede și pururi grăbit: „eu am vrut dintotdeauna / să obțin dragoste / m-am așezat unde era puhoi de lume / femei și bărbați ferchezuiți / (care dădeau din coate să ajungă la fructul promis) / cu răbdare / fără să trișez / am înaintat cuminte până am ajuns în față / după ce m-am târguit puțin la preț / am plecat cu o comoară adunată în inimă” (Iubire second hand); umbră și aură, umbra conturând măreția și omenescul aurei, pentru că, în cele din urmă, absolutul își depune runele în cuiburile sufletelor omenești, mai toate intimidate, ba chiar speriate de trecere. Iar Lili Crăciun, fără voie sau premeditat trăitoare a înțelepciunii taoiste a aflării de sine, „arde răsăritul / printre pete de întuneric / ștergând roua dimineților reci” (Ultimul val), ca să constate că „suntem săraci / nu avem decât amintiri împreună / iar amintirile mele sunt amintirile ei / și ale ei sunt totuna cu amintirile mele” (Dușmanul), acest abandon în trecut, de care se lasă „îmbrățișată” este ca o înrădăcinare, pentru că, dintotdeauna, omenirea a definit cele trei ursitoare ca fiind trecut, prezent și viitor, într-o unitate indestructibilă „spre întrebarea primordială a existenței… / indiferent câte variante de răspuns găsesc” (Întrebarea primordială), iar „iarna râde pe uliți vechi / în timp ce un poet anonim moare / iar umbra lui lunecă / prin ninsori” (Statornicie albă).

*

Răsfoită pagină cu pagină, cartea „Între relativ și absolut”, de Lili Crăciun, înseamnă o tulburătoare spovedanie, pe care am încercat să v-o spun pe scurt, folosindu-mă de versuri, de „crestările în cuvinte” (Dorurile stafii) cu care poetesa izbutește „să închege cuvinte / aidoma / ca și cum ar tăcea” (Poveste în doi). Sau, așa cum subliniază Georgeta Resterman, vorbind despre cunoașterea autoarei „mai îndeaproape și pătrunzându-i universul”, abia după ce îi citești cartea, în egală măsură poezie și metafizică, „realizezi ce amestec inedit de trăiri răsădite în vetre de maci înfloriți și dureri sugrumate în strînsură de rouă și-au dat mâna, prietenește, în sufletul ei”. Întâmplându-mi-se și mie să primesc, astăzi, cartea, m-am grăbit să o desconspir așa cum am înțeles-o (Ion Drăgușanul).

Radu Bercea, un destin crucificat

Destin crucificat între lumină şi beznă, sub năvala suferinţelor însângerate, Radu Bercea, om şi artist ursit iluminărilor, s-a tot despovărat, de-a lungul anilor, de memoria retinei, încredinţând peniţei povestiri desfăşurate dintr-o suflare, în caligrafii suple şi elegante, care fac din „linia” lui iconografică una unică şi inconfundabilă. Era doar un adolescent, licean la arte plastice, atunci când a căzut victimă cruzimii istoriei, peste aripile sufletului prăbuşindu-se lanţurile zornăitoare ale suferinţei, iar târzia îmbrâncire în „libertatea” statalităţii de tip lagăr de concentrare nu a dus la vindecarea tuturor rănilor, la refacerea aripilor până la ampla lor desfăşurare în zbor. În „libertatea societăţii româneşti multilateral dezvoltate”, Radu Bercea n-a mai putut fi el, din pricina unei prevăzătoare cenzuri lăuntrice, care să atenueze suspiciunile deja îngroşate, care-i împovărau viaţa, şi, din această cauză, s-a văzut mereu obligat să apeleze la o simbolistică proprie şi absolut secretă, în care cioatele, ca dezrădăcinări umane voluntare, zidirile, elementele corporale şi, mai ales, mâna, talpa şi gura, dar şi portretul satirizant al brutelor umane, în veşnică opoziţie cu Soarele, transmiteau mesaje cifrate, greu de înţeles de către generaţiile de cerberi ai activismului românesc, inclusiv al celui post-comunist, pe care doar din prea mult optimism îl numim democratic.

*

Întreaga artă a lui Radu Bercea, inclusiv pictura şi grafica pastelată, se desfăşoară sub aura Soarelui, sub aura cosmicei nevoi de lumină şi de puritate, iar cartea aceasta de grafică, ordonată pe teme şi începând, fireşte, cu memoria calvarului românesc, contrabalansată spre lumină de biserici şi ţărani, de case ţărăneşti bucovinene şi de dezlănţuiri spre lumină, sugerează o veşnicie a sufletului între Cer şi Pământ, un imuabil al inefabilului desprins din reperele sacre ale condiţiei umane şi devenită, aproape nepremeditat, ci doar inspirat, repere ale dumnezeirii. În fond, prin astfel de repere se diferenţiază artistul de omul de fiecare zi, dar Radu Bercea, în egală măsură poet-pictor şi om întru toate însetat de iluminări, se împrospătează, astfel, într-o minunată tridimensionalitate a artei, cu străluminările de divinitate care ne înconjoară, trecând neobservate de către ochii celor mai mulţi dintre noi. Desenele lui, inclusiv cele care tind spre pictural, spre fastul imagistic al culorilor, sunt dezlănţuiri line, asemănătoare zborului, pentru că în sufletul şi în operele lui Radu Bercea totul poate purta aripi; numai să o dorească şi să-şi conştientizeze aptitudinile metafizice.

Radu Bercea s-a născut în satul lui Mircea Streinul, Cuciurul Mare, în 29 august 1939, din părinţi cu rădăcini în Boian şi în Ostriţa, deşi rădăcinile şi mai vechi ale neamului Bercea ţin de răzeşismul de pe Sireţel, mulţi dintre moşii şi străbunii săi fiind menţionaţi ca martori, statut care consfinţea statutul social de răzeş, în diverse hotărniciri, la care au participat de-a lungul secolului. Calvarul lui Radu Bercea a început în 30 aprilie 1959, pe când artistul (era licean la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Iaşi, deci îşi merita titlul de artist), în vârstă de doar 19 anişori, a fost arestat şi, după un simulacru de proces, condamnat la 20 ani de muncă silnică, din care avea să execute, datorită presiunii internaţionale, numai 5 ani de martiriu necuvenit.

*

Întors în „libertatea” iluzorie a „lagărului socialist”, Radu Bercea, veşnic supravegheat şi suspicionat, n-a mai fost liber decât prin artă şi prin familia lui. Nici măcar după decembrie 1989 n-a mai putut retrăi libertatea, în care se iniţiase până la 19 ani, decât prin artă şi prin familie, arta lui Radu Bercea, inclusiv caricatura, însemnând religia lui, modul lui de manifestare creştin-ortodoxă într-o nestrămutată credinţă în Dumnezeu, iar familia însemnând paradisul care îngăduia străbunilor să intre în armonie cu Dumnezeu. Delicat ca o mladă înflorită, căutând, mereu şi mereu, numai lumina, Radu Bercea există mai presus de vremuri şi de vremuiri.

Există prin operele sale, aflate în colecţii din ţară şi din străinătate, există prin cărţile-mărturie, inclusiv aceasta, pe care le-a „zidit”, de-a lungul ultimului deceniu, drept monument real al memoriei, în locul jalnicei prefăcătorii obşteşti a monumentului eroului necunoscut, există şi prin urmaşii săi, cei care i-au durat în suflet concreteţea pământească a Soarelui. Prin Radu Bercea, memoria românilor bucovineni şi a Neamului Românesc, în general, capătă contururi precise, memoria identifică şi sublimează sau acuză. Prin Radu Bercea, rânduiala durabilităţii, prin asumări şi, în egală măsură, prin delimitări, ni se dezvăluie în toată splendoarea ei, inclusiv în paginile acestei cărţi, care îşi caută şi îşi află locul ei inconfundabil în memoria Bucovinei (I. D.).

Un remarcabil slujitor al culturii: Violeta Codorean

Prietenul meu Violeta Codorean

Violeta Codorean este directorul Casei de Cultură din Vatra Dornei. Își trăiește acest destin cu o tulburătoare bucurie a sufletului, adunând în jurul ei o puzderie de prieteni, cu consecința unei ample mișcări culturale de care are parte orașul ei de suflet. Datorită ei „Zicălașii” merg, măcar de două ori pe an, la Vatra Dornei, datorită ei și la sugestia ei există „Bucovina Acoustic Park”, festival muzical care, la a doua ediție, deja se internaționalizează, datorită ei viața culturală dorneană freamătă de cărți, de spectacole, de expoziții, de inefabil.

*

Violeta Codorean este un suflet de om care știe desluși, în fiecare clipită, miracolul luminii. E ca și cum ar culege polen pentru sfânta inflorescență cerească, la care toți căutăm cu evlavie și cu neostenită nevoie de regăsire.

*

Iar pentru toate acestea se numără printre cei mai apropiați și durabili prieteni ai mei, adică printre oamenii ale căror sărbători înseamnă și propriile mele bucurii.

*

La mulți ani, Violeta Codorean,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

Crai Nou, în Cetatea Sucevei

„Când mă urcai pe scenă spre a mulţumi publicului, încurajat de fetiţele şi feciorii care strigau necontenit „Porumbescu”, îmbătat de vuietul din parte publicului şi căzând cortina, îmbrăţişat fiind din toate părţile de fete şi flăcăi, care, în momentele acestea, îşi uitaseră chiar marginile etichetei şi a bunei cuviinţe, sărutându-mi chiar şi mâinile, aceste momente când toţi, cu lacrimi în ochi, care de care se întrecea să-mi strângă mai tare mâna şi eu stam între dânşii, fără de a fi în stare a putea zice barem un cuvânt, curgându-mi lacrimile de bucurie peste faţă, aceste momente vor rămâne neşterse în viaţa mea. Publicul era nebun şi aplauda de credeam că nu mai sfârşeşte” (Ciprian Porumbescu, februarie 1882).

Aşa a fost şi astăzi, în Cetatea Sucevei, şi vă rog să mă credeţi că am zărit lacrimile de fericire ale lui Ciprian Porumbescu, zburând din pleoapă în pleoapă, de la Emil Havriliuc, la Herna Sandulean, de la Sorin Filip, la Viorica Daud Corjan, de la tinerii de pe ziduri, până în pleoapa fiecăruia dintre noi. Pentru că, astăzi, Suceava a dovedit că se poate, că are resursele creatoare care să o contureze drept un mare oraş cultural. Are şi un public minunat, avid după trăiri cu adevărat dumnezeieşti, un public interesat de zestrea sacră a Bucovinei, care-i alta decât cea plimbată de politruci. Există şi altceva decât bulendre, turme şi cirezi, există un tezaur de creaţie care ne poate uni. Există şi un potenţial uman cu vocaţie sacerdotală, dar rareori mai există şi libertatea actului artistic, interpreţii fiind purtaţi prin stâni şi prin târguri pentru a aburi prostia celor care ne conduc spre ruină definitivă. Pentru că asta este ruinarea sufletului, sub aglomerările de festivism – o ruinare definitivă.

*

Astăzi, în Cetatea Sucevei, Ciprian Porumbescu, Emil Havriliuc, Sorin Filip, Cezar Mintiuc, Herna Sandulean, Marian Gogan, Sergiu Dumbravă, Nicolae Ilincăi, Viorica Daud Corjan, Johannes Raimund Onesciuc, Sever Dumitrache, George Palaniuc şi toţi cei care au urcat pe scenă sau doar au slujit-o discret, din anonimat, au fost zeii care ne-au redat demnitatea. Din nefericire, vom uita curând cât de minunat este să poţi atinge cerul cu creştetul…

*

Ziua cântăreței mele preferate: Alina Țăpar

Proaspătă și luminoasă, ziua de astăzi seamănă puțin cu Alin Țăpar, adică are străvezimile ei de plutire cosmică în neostenită căutare a muzicii astrelor. Ziua de astăzi aparține Alinei Țăpar, deși neîndoielnic este faptul că Alina își va pune pecetea harului și a perseverenței nu doar pe zile, ci și pe aura luminoasă a acestui veac. Pentru că și veacul acesta ca o lespede în derivă are nevoie de astfel de purități martirice, ca să se mai poată salva.

*

Alina Țăpar este însuși cântecul, este concretețea, în aflare și regăsire de sine, a spiritualității românești din Bucovina. Este geana de lumină, în care putem întrezări și de la care ne putem revendica identitatea.

*

Alina Țăpar este modelul nostru de speranță și de năzuire, dacă mai avem putere să ne răsfoim sufletele, în căutare de adevăruri spre care trebuie să tindem. De asta, profitând de clipită, o salut cu entuziasm.

*

La mulți ani, Alina Țăpar, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!