Lili Crăciun, „Între relativ și absolut”
Un moto din Cioran („Nimeni nu găsește absolutul în afara lui, ci numai înăuntru”) deschide larg orizontul spre înțelegerea unei cărți de poezie „rouă-n prag de dimineți” (Definiție), semnată de remarcabila prozatoare Lili Crăciun, „Între relativ și absolut” (Editura EIKON, București, 2018), care își află și își durează „un colț de nemurire… aici printre cuvinte”, unde se abandonează drept „anonim într-un prezent // printre rădăcini rebele (Uitatele cuvinte). O poezie „foșnind a veșted” (Toamnă cu miros de veșted), care își propune să ofere „beția înălțimilor… / aripile acelea simple / chiar un pic ruginite” (Aripi) drept leac existențial în blagiana tentație a atentatului asupra absolutului, esențializează frământările, stoarcerile interogative din romanele prozatoarei Lili Crăciun, „croite dintr-o bucată de suflet” (Aripi) pentru a împleti „visul / din petale de maci înfloriți / roșul aprins clocotește / la fel ca sângele” (Dar), când cu „cu șuvoaie de regrete insurmontabile / ucigașe” (Lăsați-mă să râd), când cu „visuri nepovestite nici măcar dimineții” (Voi ști că mă cunoști), când „din punct de vedere al timpului… / însă din perspectiva fericirii” (Când spațiul se comprimă).
*
Esențializându-și trăirile, Lili Crăciun încearcă și izbutește deslușirea și mai precisă a contururilor făpturii lăuntrice, predispusă atavic spre confesiune, cel mai adesea din nevoia de a înțelege, de a se pricepe și de a-și hărăzi locul, aplecându-și „palma / precum creanga unui copac desfrunzit” (Poezie albastră) asupra umbrei și asupra aurei, „lăcătuind dorul acolo / unde-l știu doar tăcerile și toporașii” (Poezie albastră). Și se confesează în curgere și străvezimi de izvor limpede și pururi grăbit: „eu am vrut dintotdeauna / să obțin dragoste / m-am așezat unde era puhoi de lume / femei și bărbați ferchezuiți / (care dădeau din coate să ajungă la fructul promis) / cu răbdare / fără să trișez / am înaintat cuminte până am ajuns în față / după ce m-am târguit puțin la preț / am plecat cu o comoară adunată în inimă” (Iubire second hand); umbră și aură, umbra conturând măreția și omenescul aurei, pentru că, în cele din urmă, absolutul își depune runele în cuiburile sufletelor omenești, mai toate intimidate, ba chiar speriate de trecere. 
Iar Lili Crăciun, fără voie sau premeditat trăitoare a înțelepciunii taoiste a aflării de sine, „arde răsăritul / printre pete de întuneric / ștergând roua dimineților reci” (Ultimul val), ca să constate că „suntem săraci / nu avem decât amintiri împreună / iar amintirile mele sunt amintirile ei / și ale ei sunt totuna cu amintirile mele” (Dușmanul), acest abandon în trecut, de care se lasă „îmbrățișată” este ca o înrădăcinare, pentru că, dintotdeauna, omenirea a definit cele trei ursitoare ca fiind trecut, prezent și viitor, într-o unitate indestructibilă „spre întrebarea primordială a existenței… / indiferent câte variante de răspuns găsesc” (Întrebarea primordială), iar „iarna râde pe uliți vechi / în timp ce un poet anonim moare / iar umbra lui lunecă / prin ninsori” (Statornicie albă).
*
Răsfoită pagină cu pagină, cartea „Între relativ și absolut”, de Lili Crăciun, înseamnă o tulburătoare spovedanie, pe care am încercat să v-o spun pe scurt, folosindu-mă de versuri, de „crestările în cuvinte” (Dorurile stafii) cu care poetesa izbutește „să închege cuvinte / aidoma / ca și cum ar tăcea” (Poveste în doi). Sau, așa cum subliniază Georgeta Resterman, vorbind despre cunoașterea autoarei „mai îndeaproape și pătrunzându-i universul”, abia după ce îi citești cartea, în egală măsură poezie și metafizică, „realizezi ce amestec inedit de trăiri răsădite în vetre de maci înfloriți și dureri sugrumate în strînsură de rouă și-au dat mâna, prietenește, în sufletul ei”. Întâmplându-mi-se și mie să primesc, astăzi, cartea, m-am grăbit să o desconspir așa cum am înțeles-o (Ion Drăgușanul).