roman istrati: fratelui meu

mă pui să zgârii crengile de aur

dar singure aceste crengi dau sânge

când nevoiţi le dezbrăcăm de haina

ce le ascunde galbena putere;

cuvântul aspru ca un zbor de graur

găsind durere-ncepe a se plânge

cum ursul, sângerând, învaţă taina

de-a sparge toamna nucile de miere

*

poveşti voi scrie dacă timpul cere

şi despre colţii ierbii voi vorbi

cum stau ascunşi în fiecare noapte

şi ard precum un fagure de ploi,

vina aceasta-i dulcea mângâiere

ce-o lasă taurii trecând prin vii

când singuri fulgeraţi cu bob de lapte

se-neacă prin pâraie albi şi goi

*

gândacii sub căpiţe tăinuiesc

roua de mac silind-o să-i asculte

în staul mai scânceşte câte-un miel

şi-mi fac din noapte singura mea hartă,

altă poruncă nu mai împlinesc

şi ţine minte dacă-mi ceri prea multe

că mâine te voi întreba la fel:

aceste vorbe cine mi le iartă?