roman istrati: fratelui meu
mă pui să zgârii crengile de aur
dar singure aceste crengi dau sânge
când nevoiţi le dezbrăcăm de haina
ce le ascunde galbena putere;
cuvântul aspru ca un zbor de graur
găsind durere-ncepe a se plânge
cum ursul, sângerând, învaţă taina
de-a sparge toamna nucile de miere
*
poveşti voi scrie dacă timpul cere
şi despre colţii ierbii voi vorbi
cum stau ascunşi în fiecare noapte
şi ard precum un fagure de ploi,
vina aceasta-i dulcea mângâiere
ce-o lasă taurii trecând prin vii
când singuri fulgeraţi cu bob de lapte
se-neacă prin pâraie albi şi goi
*
gândacii sub căpiţe tăinuiesc
roua de mac silind-o să-i asculte
în staul mai scânceşte câte-un miel
şi-mi fac din noapte singura mea hartă,
altă poruncă nu mai împlinesc
şi ţine minte dacă-mi ceri prea multe
că mâine te voi întreba la fel:
aceste vorbe cine mi le iartă?