Pe dealurile Corlatei

Îmi plac mult dealurile Corlatei, care deschid perspective largi spre valea luminoasă a Moldovei. Îmi plac păşunile şi lanurile care dau în spic, îmi place risipa cimbrişorului sălbatic şi a margaretelor care grăbesc spre înalt, păzind drumurile şerpuitoare, care străbat lenevoase veacurile. Când mă aştern în iarbă, ca să-mi pipăi copilăria cu degetele, îmi reamintesc poveşti vechi, unele cumplite, precum uciderea haiducului Vasile Cârlănariul şi a părintelui lui Simion Florea Marian, ucidere publică şi de-o complicitate publică, cu asumări egale de vinovăţii. Haiducul furase un miel, pe care îl frigea în pădurea dinspre Stupca, dar sătenii l-au prins, l-au chinuit în Corlata, apoi l-au străpuns cu cuţitele şi cu topoarele dincolo de sat; poate aici, poate mai încolo… Iar tatăl lui Simion Florea Marian a sfârşit aproape la fel, pentru o pală de fân, luată de pe locul lui, dinspre Drăgoieşti, şi nu de pe locurile corlăţenilor.

Aşa au fost, odată, vremurile: nemiloase şi încruntate. Dar astăzi nu există comunitate umană care să se poată asemui cu obştea corlăţenilor. Oameni dintr-o bucată, cu suflete de pâine caldă. Oameni luminoşi precum dealul pe care călătoresc doar pentru a-mi sărbători un prieten. Călătoresc şi sunt martor al sărbătorii naturii, o natură vibrantă şi viguroasă, în egală măsură temelie a Cerului şi temelie a pământului.

*