Convins fiind că eu însumi nu sunt decât un instantaneu stradal, nici măcar fir de polen în dimensiunea veşniciei, am privit cu atenţie în jur, spre celelalte instantanee din cuibul meu din Transilvania, şi m-am tot regăsit în treceri şi în trecători, vers cu vers, poem cu poem, până în fila de calendar pe care o reprezintă, uneori, şi o carte.
„Toată lumea crede: unii cred că cred, iar alţii cred că nu cred” (Lev Tolstoi).
Pădure veche. Zeii gem în piatra lor tăcută,
stejarii freamătă de nouri. Brumi de toamnă lungă.
Vânează regii orbi de seară-n amintiri o ciută,
pe care-ogarii prin frunzişul lunii o alungă.
În fiecare fag, o cruce de luceferi bate;
se-apropie Isus; spre zeii vechi de-a dreptul merge;
le dă lumina de pe umeri de eternitate
şi-apoi cu mânecaru-albastru lacrima le-o şterge.
Îşi lasă capul pe frunziş. E obosit Isus
şi zeii îl veghează peste noapte. Mare, trece
prin codri Dumnezeu – o negură de sus, mai sus
de clarele tării cu mortuar luceafăr rece.
Mircea Streinul, Isus în pădure
Nu vreau să lunec spre o dezbatere despre frumuseţea nedogmatică a poeziei ancestrale, cea în care „spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii” (Kena-Upanishad, 2, p. 21) şi cu atât mai puţin despre degenerescenţa ei în religii, odată cu abandonarea limbajului iluminării, în favoarea şi favorul vanei literaturi a dogmelor.
„Din fericire, rușii erau încă stăpâni
ai celor două principate,
astfel încât nu a fost necesar
să se negocieze cu Turcia
asupra Bucovinei”