Numele moldoveneşti, cu excepţia celor de provenienţă urbană, care vizează ocupaţii, fac trimitere directă la aşezarea de obârşie a unui neam sau a altuia, aceste nume, sau porecle, cum li se zicea în vechime, fiind primite şi asumate abia după abandonarea obârşiei, cu excepţia liderilor obşteşti, care primeau numele aşezării şi în timpul reprezentării intereselor obştii în relaţiile cu autorităţilor.
Există o mărturie străveche de excepţie despre meşteşugurile preistorice şi despre iniţierile în astfel de demersuri (alegerea şi recoltarea lemnului, într-un anume anotimp), care supravieţuiesc, în ruralitatea moldovenească, măcar până în perioada interbelică, chestiune care nu avea cum să-i scape lui Lucian Blaga, care concluziona că, în satul românesc, încă mai coexistă preistoria cu istoria.
Locuinţele rurale ale moldovenilor au avut ca model, funcţie de posibilităţi, casele armeneşti din marile târguri şi oraşe, în cadrul acestei contaminări edilitare conturându-se două stiluri, cel românesc şi cel slav. Casa tradiţională moldovenească, de inspiraţie urban-arme-nească, diferenţiată vag pe vetre de locuire, este şi casa tradiţională a străinilor colonizaţi ca „vecini” (iobagi) în lungul şi în latul Moldovei.
Iniţierile în legile strămoşiei („elementele tradiţionale conservate”[1]), cum am văzut că încă mai era numită baştina, în câteva urice, pot fi desluşite nu doar prin elementele unui dat primordial, vizibil şi tranşant spiritualizat, ci şi prin extinderea activităţii de cercetare şi asupra modului de viaţă rurală, şi asupra condiţiilor de locuire, a ocupaţiilor şi a meşteşugurilor, ajungându-se, la „caracterizări de grupuri etnice sau părţi din aceste grupuri”, ceea ce constituie, în fond, esenţa „etnografiei speciale sau descriptive”[2].
[1] GOROVEI, ARTUR, Literatura populară, p. 117
[2] Ibidem, p. 117
VHramurile, ca şi bisericile ocrotite, pe care ctitorii le numeau, pe fiecare în parte, „ruga noastră”, aveau, în primele veacuri ale Moldovei, în mod repetat, doar câţiva „păzitori ai locaşurilor de închinare”, precum sfântul Gheorghe şi sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, ulterior fiind aleşi, dar mai rar, sfinţii Nicolae şi Ioan, Maica Domnului, mai ales prin Adormirea, şi, după cumpărarea moaştelor de către Vasile Lupu, sfânta Paraschiva (vineri, în greacă), prin care să i se dea identitate creştină atât de preferatei în popor sfânta Vineri, considerată reminiscenţă păgână, pentru că evoca tradiţia venusiană a Venerei.