ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 5

Neamul lui Toader „Ojică din Pojorâta”

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

 

Neamul de străjeri câmpulungeni OJICĂ, deşi foarte vechi, după cum o probează aria şi mulţimea pământurilor, începe, din perspectiva atestării documentare, cu Toader „Ojică din Pojorâta”, înregistrat în recensământul rusesc din 1772, ordonat de mareşalul de câmp Rumeanţev, şi la Câmpulung, şi la Pojorâta, dar niciunde altundeva în Moldova, ceea ce probează că Toader, care păstra, în Câmpulung, casa părintească, din postura de fiu mezin al părinţilor săi, beneficia de o vechime a neamului său străjeresc, cu statul de răzeş. Ceilalţi Ojică, Pavel şi Constantin sunt înregistraţi doar la Pojorâta. În 1793, acelaşi Toader Ojică este menţionat la Ciocăneşti, în vreme ce Pavel apare, în 1778, drept câmpulungean, ceea ce înseamnă că el era mezinul lui Toader Ojică şi de aceea primeşte casa din Câmpulung, deşi avea una şi la Pojorâta. Tot Pavel va moşteni şi pământurile tatălui său Toader, de la Ciocăneşti, unde trăia încă la anul 1840.

 

 

Cât despre Toader Ojică, falsificator al unui zapis, în 1793 (era, deci, ştiutor de carte), notat când Ojică, când Ujică, acesta dispare din mărturiile câmpulungene după anul 1797, atunci când Karl Manz, Cavaler de Mariensee, colonizează Ciocăneşti (Tschkaneschty) cu mineri şi meşteşugari germani. O fi vândut parte din moşiile lui nemţilor şi s-o fi mutat altunde, la Războieni sau la Pipirig, împreună cu măcar unul dintre feciorii săi? Un răspuns nu se poate da, deşi, prezenţa ulterioară a unor Ojică în aceste locuri confirmă această ipoteză.

 

Oricum, condicile parohiale de după 1800 din Războieni şi Pipirig, dar şi din alte sate, precum Cârligi sau Vânători, pot dezvălui povestea diverselor încrengături ale neamului Ojică, eu întâlnind, pe calea Monitorului Oficial, în 1914,pe Mihai Ojică din satul Cârligi, cu pământ arabil în partea de răsărit a tarlalei „după Deal”[1], iar în 1930, pe „Maria Ioan Ojică, din comuna Vânători-Dumbrava Roşie, judeţul Neamţ, a intentat acţiune de divorţ soţului ei Ioan Ojică, cu acelaşi domiciliu. Din căsătoria lor au copiii: Gheorghe, de 15 ani, Dumitru de 10 ani şi Maria de 6 ani. Soţul pârât are 25 prăjini loc de grădină în comuna Vânători-Dumbrava Roşie”[2].

 

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

 

 

În mărturiile documentare, deci, pot fi aflaţi, în vechime, doar:

 

 

OJICĂ, Toader, Pavel, Constantin (1772, Pojorâta-Câmpulung, D2N[3], 93)

 

 

UJICĂ, Pavel (1778, Câmpulung, TVS[4], 126), Niculai (1783, Ciocăneşti, Câmpulung, TVS, 146), Gheorghe (1792, Ciocăneşti, TBC[5], 49), Toader (1793, Ciocăneşti, Câmpulung, TVS, 235), Ioniţă (1822, Pojorâta, TBC, 96), Pavăl (1840, Ciocăneşti, TDS[6], 606), Chirilă, Ioachim (1893, Ciocăneşti-Dorna, D2A[7], 400).

 

 

Recensământul lui Rumeanţev[8], din 1772-1773, înregistrează în Câmpulung, cu casă, dar şi cu gospodărie în Pojorâta, pe: Toader OJICĂ (Ojică din Pojorâta), Pavel OJICĂ, Constandin OJICĂ (Ojicu). Conform aceluiaşi recensământ[9], din 1772-1773, în vatra târgului Câmpulung Moldovenesc locuia Toader OJICĂ.

 

Alois Ziegler: Miri din Pojorâta 1876 – Colecţia Vasile Ursache

 

 

1793: În 2 februarie 1793, Simion Ţigane din Ciocăneşti, trimis de Scaunul de Câmpulung, stabileşte, după „hotarnica dintâi”, hotarele răzeşiei strămoşeşti de la Frunţi, în munţii Dragomăneşti. În 22 noiembrie 1793, s-a făcut hotarnica imaşului sătesc din Ciocăneşti, în dauna unui zapis falsificat de Toader Ujică: „De supt bâtca Oiţii, drept la vale, în picior, unde s-a pus piatră de hotar; şi pogoară drept în pârâul cel din mijloc a Furciturilor; şi apucă pârâul, în vale, până ce dă în pârâul Colacului; şi trece peste pârâul Colacului şi apucă sâhla, în gios, până în capul dealului şi drept în părău Brezi; şi părăul Brezi, la deal, până în mijlocul muntelui Mestecănişului, în vărvu; şi din vărvu, drept în gura plaiului Colacului, iar movilă; şi iar suie la bâtca Oiţii, de unde s-a început”. Martori: vornicul de Ciocăneşti, Ghiorghe Rus, Vasile Oane, Nistor şi Precop Lupăescu, Vasile Purcelescu.

 

 

1893: Şcoala nouă din Ciocăneşti a fost sfinţită, în 7/19 ianuarie 1893, de protoereul şi vicarul protopresviterial George Balmoş, asistat de parohul local, Roman Bărgăuan, şi de espozitul parohial din Iacobeni, Dionisie Constantinovici. La ceremonie a participat, dintre ciocăneşteni, şi „vrednicul preot cărunt, George ZUGRAV”, fiul lui, silvicultorul Iustin ZUGRAV, învăţătorul Mihai PAŞCAN, învăţătorul pensionar din Ciocăneşti Ambrosie ZUGRAV, primarul Iosif CIOCAN, cantorul Ioan POLIOVEIU, Catinca MAGALEVICI, Mihai TOMOIOAGĂ, Toader LUPESCUL, Iacob SCEUL, Vasile ŢĂRAN, Ioan LUPESCUL, Dumitru SCEUL, Loghin SCEUL, Petrea SCEUL, Petrea LEHACI şi Iacob LUPUESCU, care, gospodari de frunte fiind, au făcut donaţii în bani[10]. Cu această ocazie, s-au colectat 154 florini, de la gospodarii satului, suma fiind „menită să fie temelia la un fond şcolar, din al cărui venit să se sprijinească, în tot anul, copiii sărmani de la această şcoală”[11]. O colectă, în folosul Societăţii „Şcoala Română”, făcută la Ciocăneşti, în 1893, de parohul Roman BÂRGĂUAN, menţionează următoarele nume de localnici: învăţătorul Mihai PAŞCAN, cantorul Ioan POLIOVEI-IONESCU, George ZUGRAV, secretarul comunal Carol cav. de CHMILEVSCHI, primarul Iosif CIOCAN, Vasile ŢĂRAN, Teodor LUPESCUL, Petru HODIŞ, Mihai TOMOIOAGĂ, Loghin ŞCHEUL, Catinca MAGALEVICI, domnişoara Helena de CHMILEVSCHI, Petru TEUŞAN, Ioan BÂRGĂUAN, Alexandru IACOBAN, Catrina alui Nicolai ROATĂ, Chirilă UJICĂ, Vasile MOLDOVAN, Mihai ŞCHEUL, Alexandru HĂRGÂUAN, Nistor LUPESCUL, Iacob ŞCHEUL, Teodor ŢĂRAN, George TOMOIOAGĂ, Petru ŞCHEUL, Gavril GIOSAN, Nistor LATIŞ, Spiridon HODIŞ, Vasile CRĂCIUN, George ŞCHEUL, Ioan VARGĂ, Pavel GIOSAN, Maria LUPESCUL, doamna Irina alui Teodor LUPESCUL, Porfira GAIER, Dumitru ŞCHEUL, Zenobia alui Gherasim ZIGANI, Elisaveta lui Ilie MOLDOVAN, Gavriil STRÎMBEC, Nastasia alui Ioan MOROŞAN, Onofreiu CRĂCIUN, Sofronia alui Grigorie ŢĂRAN, Maria lui Teodor HODIŞ, George TIMU, Maria lui Gavril TOMOIOAGĂ, Ioan TINCU, Teodor alui Simion CIOCAN, Avram LUPESCUL, Ilie CALENICI, Iacob alui Teodor LUPESCUL, Ioana lui Ioachim UJICĂ, Nichită LUŢIA, domnul BEDRULEA şi Catrina lui Iacob MOROŞAN[12].

 

Ciocăneşti

 

 

 

Pipirig şi Valea Albă

 

 

Recensământul rusesc din Ţinutul Neamţului, Ocolul de Sus, făcut în iunie 1774, înregistra, la Pipirigul, doar 38 de case, în care locuiau birnici:

 

 

Gavril, Ion, Toader zet (ginere) Puţiliga, Grigore, Toader Puţiliga

Andrieş Zugre

Luca, Neculai Ţârde

Radu, bârsan

Toader, faraoan

Vasile, muntean

Ioniţă Ţăran

Ursul, bârsan

Gheorghe Baboe

Macsin, muntean

Ion, dohotar

Andrei Dolhăscu, holtei cu mamă

Nistor brat (frate) lui

Gheorghiţă Dolhăscul

Ştefan Creangă, bârsan

Toader Floce

Ioniţă Gabăr

Ion, bistrician

Vasile Gabăr

Agapi Loghin

Stan, bârsan

Petre Leucă

Simeon Rogojan

Ion, sasul

Vasile Babete

Ioniţă Loghin

Ştefan Tărâţă

Vasile, fiul lui

Vasile Harpa

Toader Moroşan

Neculai Cujbă

Mihăilă Harpa

Ion Harpa

 

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 23

 

 

Ştefan Creangă este, desigur, cel care, în 1762, venind de la Ilva Mare, se stabilise la Botoşana, în judeţul Suceava, fără a fi confirmat de recensământul din 1772, care nu s-a făcut în Ţinutul Sucevei.

 

 

Antoniu, mănăstirea Războieni

 

 

Tot în Ţinutul Neamţului, dar în Ocolul Mijlocului, se înregistrau, în iunie 1774, la Valea Albă 86 de case, din care 16 pustii, în celelalte 63 birnici, 23 de scutiţi de bir (rufeturi), 3 văduve, 2 popi, 2 ruptaşi, 16 case pustii, adică:

 

Birnici:

 

Pricopi Mitoc

Ion Anghel

Gheorghe brat (frate) lui

Nichifor

Ion, bejenar

Gheorghe, rus

Iftimi, rus

Agapii, rus

Vasile Misail

Vasile Duţăscu

Vasile, ciubotar

Simepn, cojocar

Grigoraş Negură

Costantin a Păvălăoaei

Vasile, Gheorghe, Grigore, Grigoraş Borş

Lazor Muncilă

Ioniţă Borş

Catrina cu holtei

Toader Ojog

Ilii Sufleţel

Vasile Cutul, vier

Mihălache

Dumitraşco Borş

Panaite, călăraş

Vasile, călăraş

Costantin

Ion sin (fiu) Grigorăşoaei

Ştefan fratele lui (brat ego)

Lupul Călin

Paraschiva cu holtei

Luca fiul diaconului Toader

Năstasă

Chira

Vasile

Ion Ţâgoliş

Pentelii Arbăncă

Ioniţă, rus

Ion Grumezăscu

Pavăl

Vasile Ciocârlie

Ştefan Băitan

Petre, morar

Vasile Goleş

Ion Tocilă

Toader Condre

Ion Broştian

Ion, cioban

Neculai Giurgiu, muntean

Ion

Costantin, jitar

Ştefan, morar

Ion Cucoş

In (alt) Brae

Vasile, Grigore Brae

Mihălache, Grigoraş Roşca

Pintelei, morariul

Luka Antohii

Lupul Antohii

 

Rufeturi:

 

Popa Alistarh

Popa Costantin

Ştefan Andonii, ruptaş

Costantin Cârlig

Dochiţa, văduvă

Nazaria, tij (la fel)

Dochiţa, la fel

 

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, pp. 44, 45

 

1888, Mary Adelaide Walker: Sihăstria

 

 

 

Căutând în Indexul bibliografic de neamuri moldoveneşti, pe care l-am postat pe curând, am găsit, la Pipirig, confirmate, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, următoare familii:

 

 

ADOCHIŢEI, Gheorghe (1892, Pipirig-Neamț, MM[13], 72)

AGAPI, Ana (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

ANCUŢA, Gheorghe (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

BABOE (BABOI), Gheorghe (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

BĂRGĂNEANU, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

BÂRGĂOAN, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5521)

BISTRICEANU, Alexandru (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

CHIRILĂ, Petre (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

CIOCÂRTEU, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

CIONE, Alexandru (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

COJOCARU, Nicolae (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

DUMITRIU Vasile, Ion (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

GAVRIL, Ion (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

GHEORGHIŢĂ, Gavril (1899, Pipirig, MO99D, 5519), Bogdan (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

GHEORGHIU, Ivan (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

ILIE, Gavril (1892, Pipirig-Neamț, MM, 66), Maranda (1892, Pipirig-Neamț, MM, 140)

LĂCĂTUŞ, Petre (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

MANTA, Matei (1892, Pipirig-Neamț, MM, 138)

MARIAN, Constantin (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

PAVEL, Dumitru (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

POIANĂ, Alexandru (1892, Pipirig-Neamț, MM, 4)

RAHĂU, Vasile (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

SANDU, Ivan (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

SCRIPCARU, Ion (1892, Pipirig-Neamț, MM, 112)

SOFIȚEI, Gheorghe (1892, Pipirig-Neamț, MM, 64)

ŞCHIOPU, Nicolae (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

TEODIREL, George (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

TRIFAN, Ion (1899, Pipirig, MO99D, 5518), George (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

UNGUREANU, Gheorghe (1899, Pipirig, MO99D, 5519)

URSARIU, Ganea (1892, Pipirig-Neamț, MM, 72)

URSU, Pavel (1899, Pipirig, MO99D, 5520)

VARVAREI, Vasile (1899, Pipirig, MO99D, 5518)

VASILIU, Vasile (1899, Pipirig, MO99D, 5518), Ioan (1914, Pipirig-Neamţ, MO14A, 12116)

 

 

 

Deci, până pe la 1900, nu există mărturii documentare care să ateste prezenţa neamurilor OJICĂ şi VÂNTEA la Pipirig sau vânători. Iar în decursul vremurilor, în afară de văduva din Ilva Mare, care migrase în nordul Moldovei, la 1762, nu am mai întâlnit pe altcineva. Şi am parcurs absolut toate colecţiile de documente, care sunt peste o sută la număr, cu un număr mediu de 500 pagini. Prin urmare, pentru străbuni (cei şi mai vechi au fost strămoşii), apelaţi la condicile parohiale, care se găsesc la arhivele judeţului Neamţ.

 

 

VÂNTEA(NCA), Maria, cu 4 băieţi, venită din Ilva Mare, în 1762, la Botoşana[14], ca şi Chiriţă, cu soţia, 1 băiat şi 5 fete, Vasile, cu soţia, 1 băiat şi 5 fete, şi Ştefan Creangă, cu soţia, 3 băieţi şi 3 fete.

 

 

Dacă nu sunt date mai multe, nu e vina mea, ci a istoriei, care nu s-a întâlnit prea des cu unele dintre neamuri. Iar fără astfel de întâlniri, nu există nici mărturisiri.

 

 

[1] Monitorul Oficial, nr. 54 din 10 iunie 1914, p. 2689

[2] Monitorul Oficial, nr. 53 din 6 martie 1930, p. 48

[3] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, II, N-Z, Suceava 2021

[4] Stefanelli, T. V., Documente din vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, Bucureşti 1915

[5] Bălan, Teodor, Noi documente câmpulungene, Cernăuţi 1929

[6] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983

[7] Drăguşanul, Ion, Povestea aşezărilor bucovinene, I, A-C, Suceava 2021

[8] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[9] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 245 urm.

[10] Gazeta Bucovinei, Nr. 7/1893, p. 3

[11] Deşteptarea, Nr. 4/1893, p. 31

[12] Gazeta Bucovinei, Nr. 12/1893, p. 3

[13] Minovici. M., Catalog de Condamnații din toată țara în cursul anului 1892, București 1893

[14] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340


1502: Cronica germană a lui Ştefan Vodă (final)

 

 

 

12°, 6984 – 1476

 

În luna lui Iulie, în ziua de 26, într-o Vineri, veni Otman, împăratul turcesc, cu 200.000 de oameni şi se bătu cu Ştefan Vodă pe un câmp, lângă un pârău ce se cheamă Valea Albă. Şi omorâră Turcii lui Ştefan Vodă toată oastea sa şi pe căpitanii ei şi pe boieri, încât se în­toarse cu puţină oaste. Îi arse aproape ţara toată, dar nu putu să-i ia nici o cetate. Asedie împăratul şi o cetate cu numele Neamţ; iară cei din cetate traseră în tunul cel mare şi împuşcară şi pe meşterul tunar. Atunci îm­păratul plecă. Dară Ştefan Vodă adună din nou o oaste, ca la 16.000 de oameni, şi se arătă Turcilor; Turcii cre­zură că el ar fi dobândit ajutor de la Poloni sau de la Unguri şi fugiră spre casă; totuşi le smulse Ştefan Vodă mulţi luptători.

 

13°, 6985 – 1477

 

În luna lui Decemvrie, în ziua de 19, luă Voievodul în că­sătorie pe fiica lui Radu Vodă, pe care i-a luat-o cu de-a sila.

 

14°, 6987 – 1479

 

În luna lui Iunie, în ziua de 22, începu Voievodul să zidească Chilia şi o isprăvi în aceeaşi vară, cu 8 sute de meşteri zidari şi 17 mii de lucrători. În aceeaşi lună, în ziua de 16, născu Doamna lui Ştefan pe fiul lor Bogdan, fiul lui Ştefan Vodă, care trăieşte, cu mila lui Dumnezeu, şi astăzi.

 

 

 

15°, 6989 – 1481

^

În luna Iulie, în ziua de 4, într-o Duminecă, avu Ştefan Vodă încă o mare bătălie cu Ţepeluş Vodă, în Muntenia, lângă o apă ce se numeşte Râmnic, şi Dum­nezeu ajută lui Ştefan Vodă, căci bătu tare pe Ţepeluş Vodă, cu toată oastea lui, şi câştigă lupta şi omorî pe Ţepeluş şi puse domn în Muntenia pe Vlad Vodă, al cărui fiu şi azi trăieşte şi e domn în Muntenia. Atunci a căzut şi cumnatul lui Ştefan Vodă, numit Şandru, un boier de ispravă.

 

16°, 6990 – 1482

 

În luna Martie, în ziua de 10, într-o Duminecă, ocupă Ştefan Vodă, la graniţa cu Turcia, o cetate cu numele Crăciuna şi aşeză în ea doi pârcălabi, cu numele Vâlcea si Ivanco.

.

17°, 6991 – 1483

 

În luna Iulie, în ziua de 14, Turcii loviră şi deteră asalt Chiliei şi o luară. În acelaşi timp, în luna August, în ziua de 7, luară Turcii şi Cetatea Albă, iară lumea nobilă o duseră cu ei la Constantinopol.

 

18°, 6992 – 1484

 

În luna lui Iunie, ziua a treia, începu Voievodul să zi­dească o cetate la Târgul Romanului, iară în luna lui August, în 11 zile, plouă cu sânge asupra aceleiaşi cetăţi şi se lăsă voievodul de ridicat şi zidit.

 

 

19°, 6993 – 1485

 

În luna Septemvrie, în ziua întâia, plecă Ştefan Vodă la regele polon, la Colomeia, şi fiindcă voievodul era la rege, veniră Turcii în taină, cu Hronoda Petru Vodă, la Suceava, iar dacă Suceava nu voi să se predea, arseră oraşul şi pustiiră întreaga ţară. Şi regele nu voi să-l creadă pe Ştefan Vodă şi nu-l lăsă să plece. Iar când regele îl lăsă să plece, puse pe fiul său Albert, cu o mică oaste, să meargă într-ajutor. Şi se întoarse regele Albert, din nou, la Kolaczyn şi însărcina pe câţiva comandanţi, ca dumnealui Czetny (?), dumnealui Weissdorfer şi Ian Polak, să se ducă cu el [Ştefan Vodă], cu puţină oaste. Şi se purtară vitejeşte pe lângă Vodă, încât, oricum, mulţi Turci au fost înmormântaţi la Cătlăbuga.

 

20°, 6994 – 1486

 

În luna Martie, în ziua de 6, într-o Luni, se bătu Ştefan Vodă cu Hronoda, la Bulgari [Şcheia], pe apa nu­mită Siret. Atunci Hronoda Petru Vodă lovi pe Ştefan Vodă şi câştigă lupta; şi fiindcă Ştefan Vodă căzu de pe cal şi şezu între morţi, de dimineaţă, până la amiază, veni un boier călare, cu numele Purece, care recunoscu pe Ştefan Vodă. Plecă atunci voievodul pe cal şi îşi adună oastea sa; trimise la Petru Vodă pe un boier, cu numele Pântece, care se predă lui Petru Vodă şi-l conduse afară din luptă, asigurându-l că a şi câştigat bătălia; şi îi tăie capul, cu tovarăşii săi, lui Petru Vodă şi aduse capul lui Ştefan Vodă; iară Ştefan Vodă rămase domn în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

Iară după 2 ani, trimise Ştefan Vodă pe un căpitan de oaste în Pocuţia şi o luă până la Halici; şi după 4 ani, veni dumnealui Nicolai Halicki şi îi omorî oastea sa la Rohatyn. Atunci fugi căpitanul de oaste la Cetatea Albă; Ştefan Vodă află acest lucru şi trimise, pe ascuns, după el şi-l prinseră la Cetatea Albă, cu slugile lui X… 36 cai. Îl aduseră la Suceava; aci şezu un an întreg în­chis; şi după ce trecu anul, voievodul îl liberă şi-l puse din nou să ocupe Pocuţia. Iară el ocupă ţara din nou, până la Halici. Odată, într-o Duminecă, poposise el într-un sat, lângă Colomeia, şi veniră Polonii asupra lui şi-l prin­seră pe el şi pe alţi cinci. Îl duseră la Koc [?] X… marele său castelan, cu numele Repka «negustorul» şi i se tăie capul. Pe tovarăşi şi pe ceilalţi îi aruncară de vii de pe cetate, la Koc [?].

 

 

În anul după cum se socoteşte de la naşterea lui Cristos 1497, în luna lui Aprilie, la începutul lunii, sosi regele polon în Lwów, cu mare mobilizare a poporului său şi a altor neamuri, ca Prusienii, cu intenţiunea de a porni contra Turcilor. Trase acum Craiul către Moldova, asupra lui Ştefan Vodă, [şi merse] prin ţara sa [Polonia de Sud] o vară întreagă. Iar când veni luna Septem­vrie, în ziua întâia, ajunse Craiul în ţara voievodului, la Şepeniţi; atunci sosiră solii lui Ştefan Vodă, cu numele Tăutul, marele logofăt, şi Isac, marele vistiernic, cu solia că regele trebuie să meargă contra Turcilor. Iară regele puse ca solii să fie prinşi şi duşi la Cetatea de Sus din Lwów. Porni apoi însuşi cu toată oastea sa spre Su­ceava, iar în ziua de 16 Septemvrie se găsi înaintea ce­tăţii Suceava. Şi o asedie, cu forţe mari, 21 de zile şi nopţi, apoi plecă de la cetatea Suceava, în ziua de 9 Octomvrie, într-o Miercuri, în ziua Sf. Dionisie-Dumitru. Într-o Joi, în ziua de 17 Octombrie, li se întâmplă Polonilor o mare nenorocire, în Codrul Cosminului, încât regele scăpă cu puţină oaste, după cum e cunoscut tuturor vecinilor.

 

În anul, după cum se socoteşte de la naşterea lui Cristos, 1499, în luna Februarie, ajunse Malkocz, cu mulţi Turci, în Polonia, până Ia Halici. Şi veni o iarnă grea şi ger, zăpadă, încât mulţime dintre ei îngheţară şi muriră de foame, căci nu puteau să treacă Nistrul; şi plecară înapoi în mare sărăcie şi foamete; iar când sosiră în Moldova, între Nistru şi Prut, voiră să treacă Prutul. Iară Ştefan Vodă îşi orândui oastea şi puse să omoare pe Turci în toate chipurile, încât omorî mai mult de 80 de mii de Turci. Şi puse să-i arunce pe toţi în Prut”[1].

 

 

[1] Cronica lui Ştefan cel Mare / (versiunea germană a lui Schedel), pp. 66-70


1502: Cronica germană a lui Ştefan Vodă (I)

 

 

 

Publicată în 1942, la Bucureşti, de către Ion Constantin Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare / (versiunea germană a lui Schedel), „descoperită de profesorul polon Olgierd Górka[1] în Bayerische Staatsbibliotek din München” (prefaţa lui N. Cartojan) şi publicată în limba polonă[2], a rămas necunoscută celor mai mulţi dintre noi, mai ales că a văzut lumina tiparului în anii grei ai războiului şi a fost, după aceea, arsă sau interzisă. Mărturia înseamnă „cea mai veche versiune a analelor de curte ale lui Ştefan cel Mare[3], scrise în limba germană” (p. 7). Manuscrisul „a făcut parte din biblioteca umanistului german Hartman Schedel (1440-1514)”, iar după moartea acestuia, biblioteca lui „a fost vândută de mai multe ori şi, în cele din urmă, achiziţionată de Bayerische Staatsbibliotek” (p. 8). Autorul presupus, cu rezerve, al cronicii puteau fi „un sas din Baia” sau „părcălabul Herman” sau „un italian din Caffa” – nu contează, important este că mărturiile au supravieţuit, mărşăluind colbuite spre veşnica noastră indiferenţă.

 

Din punctul meu de vedere, autorul „analelor de curte ale lui Ştefan cel Mare” ar putea fi medicul veneţian Matteo Murriano, care a şi murit, la Suceava, în toamna anului 1502, când se încheie cronica, scrisorile lui către Doge confirmând astfel de dialoguri între el şi voievod. Urmează să văd dacă textul integral îmi confirmă sau infirmă ipoteza.

 

Pe parcursul cronicii, veţi întâlni cruzimi de neimaginat, dar care făceau parte din obişnuinţele vremii, şi care putea fi povestite, ulterior, cu detaşare. Nu vă pripiţi în judecăţi şi, mai ales, în verdicte. Istoria este aşa cum a fost, dar întotdeauna mai onestă decât festivismele de după.

 

În rândurile care urmează, voi transcrie traducerea românească a Cronicii lui Ştefan cel Mare, cu intenţia de atenţiona că de multe, foarte multe mărturii beneficiem noi, moldovenii, deşi ne doare-n nepăsare de existenţa lor.

 

 

 

În anul de la Christos 1502, în ziua de 28 Aprilie,

s-a scris Cronica lui Ştefan Vodă al Moldovei.

 

 

Cronica breuiter scripta Stephan[I] Dei gracia

voyvoda[e] Terrarum Moldannens[ium] necnon Valachyens[ium].

 

 

Prymo

 

Numărătoare valahă: A Creacionibus 6965 – 1457

 

În anul, cum se socoteşte, de la naşterea lui Christos 1457, în luna lui Aprilie, în ziua de 11, într-o Marţi, în săp­tămâna mare dinaintea Paştilor, veni Ştefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste, împreună cu Mun­tenii şi cu cei din ţara de jos, ca la vreo 6.000 de oameni. Şi veniră asupra lor Aron Vodă, la un pârâu sau apă, cu numele Hreasca, la Doljeşti. Aşa, goni Ştefan Vodă pe Aron Vodă din ţară şi rămase însuşi domn prin silnicie.

 

(secundo), 6969 – 1461

 

În luna lui Iunie, în ziua de 5, porni Ştefan Vodă contra Secuilor şi îi prădă straşnic şi le luă multe lucruri, şi omorî pe mulţi dintre ei.

 

3°, 6970 – 1462

 

În luna lui Iunie, în ziua de 22, veni Ştefan Vodă la Chilia si nu putu s-o cucerească, numai fu împuşcat cu o puşcă la glezna stângă. Se întoarse atunci de la Chilia.

 

4°, 6971 – 1463

 

În luna lui Iulie, în ziua de 15, i se aduse lui Vodă doamna sa din Kiev; cu ea a avut pe domniţa dusă în Ţara Rusească.

 

5°, 6973 – 1465

În luna lui Ianuarie, în ziua de 23, într-o Joi, la miezul nopţii, veni Ştefan Vodă la Chilia, cu pace bună spre toate părţile şi, Vineri de dimineaţă, bătu şi atacă toată ziua poarta cetăţii şi o luă cu multă trudă. Aci şezu el trei zile şi, pentru că se predară şi cei din oraş, puse Ştefan Vodă pe Isaia, cumnatul său, pârcălab la Chilia.

 

6°, 6975 – 1467

 

Item, în luna Noiembrie, în ziua de 19, într-o Joi, veni Matiaş, Craiul unguresc, cu mari forţe şi cu multe tunuri la Trotuş, unde sunt Munţii Slănicului. În ziua de 29, sosiră Ungurii la Roman şi în ziua de 7 Decemvrie arseră cu desăvârşire Târgul Roman şi porniră, cu toate forţele, asupra Moldei [Baia], [vechea] capitală a Mol­dovei. În ziua de 14 Decembrie, într-o Luni spre Marţi, noaptea, căzu Ştefan cu oastea sa peste Unguri şi omorî pe foarte mulţi dintre ei, ale căror oseminte mai zac şi în ziua de azi acolo şi vor zăcea veşnic. Atunci a fost nimerit chiar craiul Matiaş cu două săgeţi, pe care le-a luat cu el din ţară. Dacă lui Ştefan Vodă i-ar fi fost credincios Isaia, marele său vornic, şi ar fi 5 alergat acolo unde i se poruncise, atunci n-ar fi scăpat teafăr nici picior [de Ungur]. Pentru aceea, a trebuit să-i cadă capul lui şi altora mulţi. În ziua de 15 Decembrie, într-o Miercuri, se împrăştie oastea lui Ştefan Vodă, aşa încât şi Ungurii omorâră pe mulţi dintre ei; şi Domnul însuşi a fost fugărit călare, cu doi feciori [de curte] şi căzu în mâinile duşmanului; se răscumpără însă Ştefan Vodă, căci se tălmăci cum putu şi scăpă de ei. Chiar atunci intrară şi Tătarii în tară şi oastea se strânse din nou în jurul lui Vodă, încât puse pe picioare o mare ar mată; aceasta ajunse până la urechile lui Matiaş Craiul şi porni, cu puţină pradă, să iasă din ţară. Atunci se năpusti Ştefan Vodă cu oastea asupra Tătarilor şi îi alungă din ţară şi omorî mulţi dintre ei. Cu toate acestea, o oaste numeroasă se repezi şi în urma Craiului şi i-a 20 smuls mulţi oameni, aşa încât Craiul nu mai putu lua din ţară armele, ce mai sunt şi acum îngropate în munţi şi pe care nimeni n-a putut să le găsească.

 

7°,  6978 – 1470

 

În luna Februarie, în ziua de 27, porni Ştefan Vodă asupra Brăilei, în Muntenia, şi vărsă din plin şi mult sânge, şi arse cu desăvârşire târgul şi n-a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei şi spintecă sânul mamelor şi smulse copiii din el.

 

Item, în luna lui Ianuarie, în acelaşi an, în ziua de 16, domnul puse să i se taie capul vornicului Isaia, cumnatul său.

 

8°, 6979 – 1471

 

În luna Martie, în ziua de 7, într-o Joi. porni Ştefan Vodă în Muntenia şi avu, în aceeaşi zi, o mare bătălie cu Radu Vodă, pe un câmp de lângă târgul numit Soci. Aci omorî multă oaste şi luă în robie ca la 17.000 de ţigani.

 

În acest an, în luna August, în ziua de 29, într-o Joi, avu loc un cutremur de pământ nespus de puternic. În acelaşi an, în luna Septemvrie, în ziua de 14, i se aduse lui Ştefan Vodă domniţa din Mangop, cu numele Maria; era o circasiană şi a avut două fiice cu ea.

 

9°, 6981 – 1473

 

În luna lui Noiembrie, în ziua de 8, într-o Luni, îşi aşeză Ştefan Vodă oastea şi steagul în Muntenia, la Milcov, de partea sa (pe malul moldovean), având 48 steaguri, şi se repeziră, în 12 grupe, cu Basarab Vodă, asupra lui Radu Vodă; şi nu ştia pe Radu că se apropie. Şi se grupară toate ostile, noaptea, încât nici Radu Vodă, cu oastea sa, nu ştia nimic despre asta şi nu credeau altceva decât că ar fi atât de puţini câţi zăriseră; şi, în această lună, în ziua de 18, într-o Joi, şezu Vodă toată ziua lângă un pârău, care se numeşte Potoc, şi şezu până Sâmbătă seara; Duminică, în zori, lovi Ştefan Vodă pe Radu Vodă şi îi omori 64 mii de oameni, încât Radu Vodă abia putu să fugă, cu puţină oaste, într-o cetate, ce se numeşte Dâmboviţa.

 

În aceeaşi lună, în ziua de 23, veni Ştefan Vodă, cu toată oastea sa, înaintea cetăţii şi o asedie puternic, şi, noaptea, se strecură Radu Vodă din cetate. În această lună, în ziua de 24, luă Ştefan Vodă cetatea şi pătrunse cu forţa înlăuntru şi luă lui Radu Vodă pe soţia sa şi pe unica lui fiică, cu toată oastea şi comorile, dar mai cu seamă pe domniţa de sânge şi neam mare, care şi astăzi e doamnă lui Ştefan Vodă; cu ea are un fiu, pe Bogdan Voievod, şi două fete frumoase; şi mai luă toate odoarele, care aparţin unui Voievod, cu toate steagurile şi carele de cetate.

 

Şi şezu Ştefan Vodă 3 zile, lângă o pădure, până îşi strânse oastea toată, căci auzise cum un număr de Turci vine în ajutorul lui Radu Vodă. Aceştia sosiră în ziua de 28 a aceleaşi luni, ca la 13 mii de oameni, cu 6 mii de Munteni. Iară Ştefan Vodă îi întâmpină cu bărbăţie şi Dumnezeu îi ajută ca să-i doboare pe toţi. Pe aceia pe care îi prinse vii îi puse în cruce în ţeapă, prin buric, cam vreo 2.300; acolo şezu 2 zile şi apoi oastea sa porni la drum; şi se îndreptă cu multă pradă şi veselie spre Suceava, la scaunul ţării sale şi lăudă pe Dumnezeu, împreună cu vlădicii şi cu arhiereii, cu boierii şi cu toată sărăcimea, căci din mila lui Dumnezeu i-a mers aşa de bine. Aşa puse Ştefan Vodă domn peste ţară în Muntenia pe Basarab Vodă; şi, după 4 săptămâni, în luna lui Decemvrie, în ziua de 20, veni Radu Vodă, cu 17 mii de Turci şi 12 mii de Munteni, şi lovi pe Basarab Vodă şi-l alungă din ţară. Iară Basarab purcese la Ştefan Vodă, în Moldova, şi Turcii, după el, până la Bârlad, prădând, însă n-au aşteptat pe Ştefan Vodă şi s-au întors acasă. Porni dară Ştefan Vodă din nou în Muntenia şi arse straşnic ţara [în cale], în 14 zile ale lunii Martie. Era prea frig, încât nu putea să rămână cu oastea acolo [în tabără] şi se întoarse din nou acasă. Dar aduse cu el, la Suceava, şi mulţi prizonieri, aşa că, într-o zi, puse să se spânzure 700 înaintea cetăţii.

 

10°, 6982 – 1474

 

În luna lui Octombrie, în ziua întâia, plecă Ştefan Vodă din nou în Muntenia, cu Basarab, cu oaste multă, şi ajunse la o cetate, ce se numeşte Teleajen, şi prinse pe pârcălabi şi le tăie capul, şi luă cu el mulţi ţigani, care erau acolo, şi puse să se taie mulţi dintre ţigani, încât sângele prinse a curge din cetate; şi dete foc cetăţii şi aşeză pe Basarab iarăşi domn în ţară, şi îi dete ţara [în stăpânire] şi pedepsi pe mulţi boieri, care nu-l ascultase. În aceeaşi lună, în ziua de 4, veniră Ungurii, cu Ţepeluş Vodă, şi se bătură cu Basarab, şi nu putură să-i răpească nimic Ungurii. Şi dacă Ştefan Vodă se întoarse acasă, în ţara sa, iar veniră Ungurii, cu Ţepeluş, în 20 de zile ale aceleiaşi luni şi cuceriră ţara de la Basarab, şi aşezară domn în ea pe Ţepeluş; presupuseră [?] pe Radu Vodă pierdut, fiindcă nimeni nu ştia încotro apucase şi tot aşa pe Ba­sarab Vodă.

 

În acelaşi an, în luna lui Februarie, în ziua de 9, luară Turcii Caffa şi încărcară 32 de corăbii mari cu pradă şi cu comori mari, şi, în ultima corabie, 12 feciori de oră­şeni şi 4 Turci; şi îi trimiseră pe aceştia anume la Constantinopol; iară tinerii se sfătuiră, când se găsiră pe mare, cum ar putea să se scape de Turci şi se hotărâră, pe la ora 1 din noapte, ca să-i omoare; era în ziua de 19 Februarie, într-o Sâmbătă, noaptea; înjunghiară dară pe Turci şi Dumnezeu le ajută ca vântul să ducă toate corăbiile la Chilia; şi veni Ştefan Vodă sau oamenii lui, cu 400 de care, şi luară toate averile [prădate], cu tineri, cu tot, şi le duse la Suceava; iară domnul dete găzduire tinerilor în Suceava. Totodată, Cafeenii şi Veneţienii aflară că tinerii ar fi la Ştefan Vodă şi se bucurară mult de aceasta. Îi trimiseră şi foarte mulţi bani şi flo­rini (?) ca să lase pe tineri liberi; iară Ştefan Vodă îm­brăcă pe toţi tinerii şi îi lăsă complet liberi; şi pe cei ce voiră să se ducă acasă îi lăsă să rămână în Ţara Ro­mânească. Mulţi dintre ei au rămas la Suceava, care încă şi astăzi or mai fi acolo.

 

În acelaşi an, până în luna lui Ianuarie [1475], trimise îm­păratul turcesc foarte mulţi soli, unul după altul, la Ştefan Vodă, ca să-i dea înapoi comorile şi pe tineri, ceea ce n-a făcut. Asta să fi fost cam până pe la Ianuarie [6983 =1475].

 

 

11°, 6983 – 1475

 

În luna lui Ianuarie, în ziua de 10, într-o Joi, avu Ştefan Vodă o mare bătălie cu Turcii, nu departe de Vaslui, la o apă ce se cheamă Bârlad. Îi ajută şi Dumnezeu că bătu pe Turci cu desăvârşire, cam la o sută de mii de mulţi şi 17 mii de Munteni, care erau cu ei, încât Turcul abia putu scăpa. Şi au mai fost urmăriţi încă 8 mile (?) întregi, pe un noroi mare”[4].

 

 

[1] Górka, Dr. Ol., Kronica czasów Stefana Wielkiego Mołdawskiego. Niezname najstarsze żródło rumuńskiej histtoriografji (Cronica vremii lui Ştefan cel Mare al Moldovei. Cel mai vechi izvor, necunoscut, al istoriografiei române), în Sprawozd. Polskiej Akad, Umiejętności, XXXIV (1929), Nr. 6 (Iunie), p. 29-31

[2] Górka, Dr. Ol., Kronica czasów Stefana Wielkiego Mołdawskiego, Cracovia, 1931, 119 p, 11 planşe)

[3] Cronica breuiter Scripta Stephan[i] Dei gracia Voyvoda Terrarul Moldaviens necnon Valachyens

[4] Cronica lui Ştefan cel Mare / (versiunea germană a lui Schedel), pp. 59-65


Despre Mânjina lui Costache Negri

 

 

 

Extras de pe procesul-verbal din 10 Iulie 1919, al comisiunii judeţene de expropriere, circumscripţia Galaţi.

 

Comisiunea hotărăşte: Declară expropriat întinderea de 1.713 hectare şi 4 arii, teren cultivabil din moşia Mânjina, comuna Costache Negri, judeţul Covurlui, proprietatea dlui P. Rădulescu. Cota expropriată cuprinde toată moşia Mânjina, în limitele ei, din care se scade întinderea dlui proprietar, in partea de sud a moşiei, delimitată astfel: la sud, proprietatea Potârnichea, proprietatea dnei Elefteria Economu; la nord, delimitarea locuitorilor clăcaşi de la 1864 din Costache Negri, pe toată întinderea ei, apoi o linie dreaptă spre răsărit, spre Valea Vulpii, până la complectare. În partea de apus, linia de expropriere va începe în partea de sud-vest a moşiei, de la punctul de întâlnire a hotarelor moşiei Potârnichea, Călmăţuia – Mânjina, anume din moşia de lângă pârâul Serului şi apoi va urma o linie spre nord, până în şoseaua Pechea – Cudalbi, la moşia din capul delimitării clăcaşilor de la 1864 şi proprietatea Mânjina. În această suprafaţă, rămasă proprietarului, se cuprinde cota legală de 324 hectare şi 6 arii, plus circa 58 hectare, socotite ca teren necultivabil. Teren inundabil, 20 hectare, case, saivane, moară, grădină de zarzavat – 26 hectare, vie – 5 hectare şi 49 arii, şi conacul din vatra satului, în întindere de 6 hectare şi 52 arii. Apreciază a se plăti hectarul cu: delegatul proprietarului, 1.950 lei preţ unitar; delegatul sătenilor, 950 lei preţ unitar şi delegatul Casei centrale şi dl preşedinte 1.500 lei preţ unitar. Preşedinte, S. Buicliu. Membri: I. P. Manolescu, Zaharia Soare Ioan, Stan V. Neagu. Conform cu originale: Secretar, N. Grigoriu”[1].

 

*

 

Extras de pe hotărârea de expropriere No 8. Comisiunea, în majoritate, hotărăşte: Confirmă în totul procesul verbal No. 3 şi 4 din 14 Mai 1921, a comisiunii judeţene de expropriere a izlazului. Declară expropriat din moşia Cocoroş, proprietatea dlui Mihail Alexandri, suprafaţa de 40 ha pentru înfiinţarea de păşune comunală în comuna Costache Negri, care teren se va lua din moşia Potârnichea, proprietatea dnei Ecaterina Economu, în hotar cu moşia Mânjina, proprietatea dlui P. Rădulescu, pe o lăţime de 600 metri spre sud, paralel cu pârâul Gerului, începând înspre vest de la locul unde se termină cota de izlaz ce trebuie să dea moşia Potârnichea şi mergând, spre est, până la terminare, iar la punctul unde va ajunge complectarea cotei se va desface de restul moşiei Potârnichea printr-o linie trasă perpendicular pe hotarul Mânjina, adică după cum s-a stabilit de comisiunea judeţeană.

 

Având în vedere că, prin hotărârea sub No. 5, din 18 August 1922, a acestei comisiuni, la lăsarea cotei intangibile de 100 ha, a acestei moşii, s-a scăzut şi suprafaţa ce acum se ia ca imaş, în care caz se respinge incidentul ridicat pe tema că, dacă s-ar expropria izlazul, iar intră în cota intangibilă.

 

Cu apel. Dată şi citită în şedinţă publică la 30 Octomvrie 1922. Membri: Gr. Grigorovici, Ion Pelin.

 

 

Cu opinie separată pentru preşedintele comisiunii de a se scoate de sub expropriere suprafaţa de 40 ha, teren din moşia Cocoroş, proprietatea dlui M. Alexandri, întrucât comuna Costache Negri are suficient izlaz pentru nevoile locuitorilor din acea comună şi chiar mai mult în plus,

 

De pe calculul făcut asupra capilor de familii, cari sunt numai în No. 380. Preşedinte-jude: V. N. Ionescu. Secretar-grefier, Savinescu”[2].

 

*

 

 

„Potrivit Decretului Regal nr. 1719 din 2 Iulie 1915, toate bisericile şi mănăstirile anterioare anului 1834 se declară, în principiu, monumente istorice până la revizuirea şi completarea inventarului general al monumentelor”. În plus, Comisiunea declara monument istoric, în comuna „Costache Negri (fostă Mânjina), jud. Covurlui: Casa şi parcul marelui vornic Costache Negri. Decret nr. 2336/1943. Mon. Oficial nr. 199 din 26 august 1943”[3].

 

 

 

[1] Monitorul Oficial al României, nr. 110, 4 septembrie 1919, p. 6308

[2] Monitorul Oficial al României, nr. 100, 7 august 1923, p. 4930

[3] Brătulescu, Victor, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1943, Bucureşti 1946, pp. 13, 14


Alţi Hânculeni, de pe ambele maluri ale Prutului

 

În faţa ochelarilor mei: celebrul chirurg, Domnul Dr. Sorin Hâncu

 

 

 

Dintre Hânculenii basarabeni, Iacob Hâncu ajunsese profesor de limba românească la Universitatea din Petrograd, având un loc de cinste printre „mânuitorii condeiului din Basarabia”[1], iar doctorul Calistrat Hâncu, care ţinea enorm la identitatea sa de neam, era preşedintele zemstei judeţului Bălţi[2].

 

 

Despre Iacob Hâncu se mai poate afla că, „În urma dorinţei ţarului Alexandru I, exprimată cu ocazia vizitei lui în Basarabia (1818), se hotărăşte înfiinţarea unor şcoli primare lancasteriene (monitoriale)”, cu „caracter religios şi moldovean”, şi-atunci „Gavril Bănulescu trimite la Petrograd pe profesorul Iacob Hâncu şi pe doi seminarişti ca să deprindă metoda lancasteriană. Se tipăresc şi cărţi de şcoală în graiul nostru. Prima şcoală s-a deschis la Chişinău, la 7 februarie 1824, apoi la Bălţi, 11 mai 1824 şi, la 16 mai, acelaşi an, la Ismail. Urmează cea de la Tighina (1827) şi cele de la Orhei, Soroca şi Cahul, în 1843”[3].

 

 

În Moldova din dreapta Prutului, îi avem la loc de cinste, prin părţile Tecucilor, din Plasa Bârladului, pe Simion Hâncu, preot la biserica Sfântul Gheorghe din Iveşti, şi pe Constantin Hâncu, preot la biserica Adormirii Maicii Domnului din parohia Umbrăreştii[4].

 

 

În primăvara anului 1927, la Iaşi, s-a „tras un foc de revolver asupra părintelui (în numărul anterior s-a scris că s-a tras asupra studentului) Hâncu, vicepreşedintele Asociaţiei studenţilor Creştini” („care din fericire n-a fost atins”[5]), în cadrul tulburărilor mişcărilor studenţeşti, coordonate de profesorul Răşcanu[6].

 

 

În 1936, un Dumitru Hâncu bucovinean se întâlnea cu o rubedenie de-a mea, Gheorghe Gâză, în redacţia revistei „Ţara Şipeniţului”, editată de Pompiliu Atanasiu, Constantin Iacob, Nicu Prisăcăreanu, Vasile Ionescu, Gheorghe Gâză, Ion Rugină, Dumitru Hâncu şi I. Vasilică[7].

 

*

 

Un personaj absolut impresionant, din acelaşi neam, a fost cărturarul Radu Hâncu, eşuat în Epoca de Aur, profesor la Institutul De Istorie din  Bucureşti. Om înzestrat, dar dezorientat de confruntarea cu realitatea, Radu Hâncu s-a prăbuşit în ratare şi în ridicol. De parcă ar fi fost mereu şi mereu singur pe lume. „Cei care luau două chenzine pe lună de la Institutul de Istorie se împărţeau în două categorii. Cei tineri, cu dosar bun, care nu ştiau nimic, şi cei bătrâni, cu dosar prost, care mai ţineau minte câte ceva. Cei într-adevăr învăţaţi trecuseră mai toţi prin închisori. Hâncu, deşi tânăr – mă rog, n-avea decât vreo patruzeci de ani, poate nici atât – făcea parte din a doua categorie.

 

Bun cunoscător al limbilor clasice – tradusese Dialogurile lui Lucian din Samosata – făcuse şi el puşcărie, pentru înşelătorie însă, nu pentru delicte politice. Trăia, cu maică-sa, deşi avea familie numeroasă de întreţinut, fusese osândit să plătească sumedenie de pensii alimentare. Lipsit de resurse şi aflat la strâmtoare, s-a dus şi el – unde? – la biserică, să ceară lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l ajute. Ajuns acolo, află poarta ferecată. Acui Hâncu, deşi botezat în credinţa pravoslavnică, trecuse la papistaşi, îl convertise o poloneză cu care trăia el, pentru odraslele ei plătea el banii ăia. Or, pe vremea aia, se nimerise că autorităţile închiseseră catedrala Sfântul Iosif, credincioşii nu se mai puteau întruni nică­ieri. Stă Hâncu în faţa porţii, cugetă şi are, aşa, o revelaţie. Lăcaşul cel vechi c închis? Nu-i nimic, trebuie clădit altul.

 

Merge el apoi din credincios în credincios, cere bani la fiecare, după puteri, pentru noua casă a Domnului. Banii îi bate pe urmă la tălpi cu poloneza aceea a lui. Credincioşii ridică jalbă la stăpâ­nire, care-l umflă pe Hâncu şi-l trimite la umbră, să se pocăiască. Ieşind din temniţă, i se dă şi lui o slujbuliţă, să se îndrepteze. Unde? Fireşte, la Institutul de Istorie, ajunsese institutul ăsta ca Armata Salvării.

 

Acolo însă a arătat acelaşi dezgust pentru munca de orice fel, se ferea să facă ceva, cât de cât. Elian, la care ajunsese Hâncu, îl ierta, amândoi puturoşi, habotnici, amândoi victime ale unor femei mizerabile, erau făcuţi să se înţeleagă.

 

Hâncu o făcea totuşi prea lată, nu voia nici măcar să se facă a face ceva, aşa, de ochii altora.

 

– Dragă, zicea Elian, eu te cred pe cuvânt că lucrezi, dar ştii, mai sunt ceilalţi, oameni ca Toma Necredinciosul, oameni care vor să pipăie şi să urle, vorba lui Arghezi, „Este!”. Adă şi dumneata o foaie, ceva, orice, scris de dumneata, altceva nu-ţi cere nimeni.

 

– Domnule profesor, răspunde Hâncu, foarte cuviincios, eu, ştiţi, nu pot face mai multe decât fac. Pe urmă, gândiţi-vă şi dum­neavoastră, eu toată leafa mea trebuie s-o dau la alţii, nu rămân cu nimic, ca să trăiesc, să trăiesc mizerabil, trebuie să lucrez pentru alţii, să fac traduceri, să…

 

– Ştiu, dragă, ştiu, ofta Elian, ce să-ţi fac, mi se cere şi mie, că altfel… În fine, să mai vedem, străduieşte-te şi dumneata, cât de cât…

 

Hâncu a zis că îi aduce, mai bine nu-i aducea. Elian îi ceruse o foaie, asta era un fel de a vorbi. Hâncu o foaie i-a adus, şi aia cu patru rânduri pe ea numai, alea patru rânduri pline de inepţii, nu ştiu cum izbutise el asta, altfel nu era băiat prost, făcea treaba aia în silă, asta-i. „Nu-mi place istoria”, suspina el, „nu mi-a plăcut nicio­dată, este o îndeletnicire stupidă”…

 

A supravieţuit cu pensia maică-si, a mai făcut traduceri, a mai împrumutat de la Uniunea Scriitorilor, nu ştiu ce s-a mai făcut cu el, după ce a murit bătrâna.

 

Nu era atât politicos, cât umil. Avea ceva de târâtoare subterană, un cap mare, triunghiular, de triton, vânăt la chip, ochi albi, ro­tunzi, nasul roşu şi ascuţit, păr decolorat, lins în faţă, zbârlit în spate, mâini mari, lipicioase, un umblet furişat, glas exasperat, de cerşetor, pomenea mereu de nenorocirile care-l loviseră, fără a intra în alte amănunte, te făcea să te jenezi, se uita la tine fix, ca cineva care aşteaptă să bagi mâna în buzunar şi să-i dai ceva, nu se ruşina de altfel să-ţi ceară de-a dreptul, dacă erai nesimţit şi nu-i dădeai, cu împrumut fireşte. Trebuia să fii atent cu lucrurile tale, altfel le lua cu el, le vindea pe stradă, la ţigani. Îşi lingea mereu buzele, avea o gură fremătătoare, umedă, de ventuză, ca un castravete de mare. Nu asculta niciodată ce-i spuneai, vedeai în ochii lui că-şi zice: „Şi tu, şi tu eşti dintre cei ce mă prigonesc şi mă ponegresc şi mă năpăstuiesc şi mă…”.

 

„Da, da, domnu’… domnu’…”, zicea, absent, greşea mereu numele celui cu care sta de vorbă, dacă-i atrăgeai atenţia avea, aşa bănuială de rânjet în colţul gurii. „Aşa e, aşa e, mă scuzaţi acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec…”. Nu pleca, însă, aştepta întâi să-i dai bani, dacă nu, îţi aducea el aminte. Nu mulţumea niciodată, îţi întorcea spatele şi pleca.

 

Îi plăceau filmele vechi de groază, cu Dracula, mergea la ele cu maică-sa, cât trăia, după aia se ducea singur, se uita în sală, la chipurile spectatorilor, dacă avea o vecină de scaun punea mâna aşa, aşa, ca din întâmplare, pe lumină n-avea curajul ăsta.

 

Bineînţeles, au trebuit să-l dea afară din Institut, n-au avut face, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după aia. L-am mai văzut o dată, pe stradă. Stătea la ieşirea din toaleta publică de la Izvor, la „Femei”. L-am salutat, s-a uitat la mine veninos, altfel fusesem relaţii bune, mi-a zis, fără să mă recunoască, evident: N-a grijă, o să vă dau banii aceia, domnu’… domnu’ Vălimărescu”[8].

 

 

 

 

[1] Haneş, V. V., Basarabia noastră, Bucureşti 1940, pp. 7 şi 84

[2] Rupa, Alexandru, Un învăţător martir şi Românismul basarabean / Opera şi martirizarea lui Porfirie Fală, Chişinău 1929, p. 17

[3] Biserica Ortodoxă Română, Anul LX, Nr. 5-6, Bucureşti 1942, p. 230

[4] Biserica Ortodoxă Română, Anul IV, No. 7, Bucureşti, aprilie 1878, p. 24

[5] Înfrăţirea Românească, Anul III, No. 11, Cluj, 1 aprilie 1927, p. 12

[6] Înfrăţirea Românească, Anul III, No. 12, Cluj, 15 aprilie 1927, p. 8

[7] Iconar, Anul I, nr. 11, Cernăuţi 1936, p. 8

[8] Constantinescu, Radu, 100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur, Editura Fides Iaşi, 1997, pp. 100-103


Pagina 5 din 129« Prima...34567...102030...Ultima »