1502: Cronica germană a lui Ştefan Vodă (final)

12°, 6984 – 1476

În luna lui Iulie, în ziua de 26, într-o Vineri, veni Otman, împăratul turcesc, cu 200.000 de oameni şi se bătu cu Ştefan Vodă pe un câmp, lângă un pârău ce se cheamă Valea Albă. Şi omorâră Turcii lui Ştefan Vodă toată oastea sa şi pe căpitanii ei şi pe boieri, încât se întoarse cu puţină oaste. Îi arse aproape ţara toată, dar nu putu să-i ia nici o cetate. Asedie împăratul şi o cetate cu numele Neamţ; iară cei din cetate traseră în tunul cel mare şi împuşcară şi pe meşterul tunar. Atunci împăratul plecă. Dară Ştefan Vodă adună din nou o oaste, ca la 16.000 de oameni, şi se arătă Turcilor; Turcii crezură că el ar fi dobândit ajutor de la Poloni sau de la Unguri şi fugiră spre casă; totuşi le smulse Ştefan Vodă mulţi luptători.

13°, 6985 – 1477

În luna lui Decemvrie, în ziua de 19, luă Voievodul în căsătorie pe fiica lui Radu Vodă, pe care i-a luat-o cu de-a sila.

14°, 6987 – 1479

În luna lui Iunie, în ziua de 22, începu Voievodul să zidească Chilia şi o isprăvi în aceeaşi vară, cu 8 sute de meşteri zidari şi 17 mii de lucrători. În aceeaşi lună, în ziua de 16, născu Doamna lui Ştefan pe fiul lor Bogdan, fiul lui Ştefan Vodă, care trăieşte, cu mila lui Dumnezeu, şi astăzi.

15°, 6989 – 1481

În luna Iulie, în ziua de 4, într-o Duminecă, avu Ştefan Vodă încă o mare bătălie cu Ţepeluş Vodă, în Muntenia, lângă o apă ce se numeşte Râmnic, şi Dumnezeu ajută lui Ştefan Vodă, căci bătu tare pe Ţepeluş Vodă, cu toată oastea lui, şi câştigă lupta şi omorî pe Ţepeluş şi puse domn în Muntenia pe Vlad Vodă, al cărui fiu şi azi trăieşte şi e domn în Muntenia. Atunci a căzut şi cumnatul lui Ştefan Vodă, numit Şandru, un boier de ispravă.

16°, 6990 – 1482

În luna Martie, în ziua de 10, într-o Duminecă, ocupă Ştefan Vodă, la graniţa cu Turcia, o cetate cu numele Crăciuna şi aşeză în ea doi pârcălabi, cu numele Vâlcea si Ivanco.

17°, 6991 – 1483

În luna Iulie, în ziua de 14, Turcii loviră şi deteră asalt Chiliei şi o luară. În acelaşi timp, în luna August, în ziua de 7, luară Turcii şi Cetatea Albă, iară lumea nobilă o duseră cu ei la Constantinopol.

18°, 6992 – 1484

În luna lui Iunie, ziua a treia, începu Voievodul să zidească o cetate la Târgul Romanului, iară în luna lui August, în 11 zile, plouă cu sânge asupra aceleiaşi cetăţi şi se lăsă voievodul de ridicat şi zidit.

19°, 6993 – 1485

În luna Septemvrie, în ziua întâia, plecă Ştefan Vodă la regele polon, la Colomeia, şi fiindcă voievodul era la rege, veniră Turcii în taină, cu Hronoda Petru Vodă, la Suceava, iar dacă Suceava nu voi să se predea, arseră oraşul şi pustiiră întreaga ţară. Şi regele nu voi să-l creadă pe Ştefan Vodă şi nu-l lăsă să plece. Iar când regele îl lăsă să plece, puse pe fiul său Albert, cu o mică oaste, să meargă într-ajutor. Şi se întoarse regele Albert, din nou, la Kolaczyn şi însărcina pe câţiva comandanţi, ca dumnealui Czetny (?), dumnealui Weissdorfer şi Ian Polak, să se ducă cu el [Ştefan Vodă], cu puţină oaste. Şi se purtară vitejeşte pe lângă Vodă, încât, oricum, mulţi Turci au fost înmormântaţi la Cătlăbuga.

20°, 6994 – 1486

În luna Martie, în ziua de 6, într-o Luni, se bătu Ştefan Vodă cu Hronoda, la Bulgari [Şcheia], pe apa numită Siret. Atunci Hronoda Petru Vodă lovi pe Ştefan Vodă şi câştigă lupta; şi fiindcă Ştefan Vodă căzu de pe cal şi şezu între morţi, de dimineaţă, până la amiază, veni un boier călare, cu numele Purece, care recunoscu pe Ştefan Vodă. Plecă atunci voievodul pe cal şi îşi adună oastea sa; trimise la Petru Vodă pe un boier, cu numele Pântece, care se predă lui Petru Vodă şi-l conduse afară din luptă, asigurându-l că a şi câştigat bătălia; şi îi tăie capul, cu tovarăşii săi, lui Petru Vodă şi aduse capul lui Ştefan Vodă; iară Ştefan Vodă rămase domn în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu.

Iară după 2 ani, trimise Ştefan Vodă pe un căpitan de oaste în Pocuţia şi o luă până la Halici; şi după 4 ani, veni dumnealui Nicolai Halicki şi îi omorî oastea sa la Rohatyn. Atunci fugi căpitanul de oaste la Cetatea Albă; Ştefan Vodă află acest lucru şi trimise, pe ascuns, după el şi-l prinseră la Cetatea Albă, cu slugile lui X… 36 cai. Îl aduseră la Suceava; aci şezu un an întreg închis; şi după ce trecu anul, voievodul îl liberă şi-l puse din nou să ocupe Pocuţia. Iară el ocupă ţara din nou, până la Halici. Odată, într-o Duminecă, poposise el într-un sat, lângă Colomeia, şi veniră Polonii asupra lui şi-l prinseră pe el şi pe alţi cinci. Îl duseră la Koc [?] X… marele său castelan, cu numele Repka «negustorul» şi i se tăie capul. Pe tovarăşi şi pe ceilalţi îi aruncară de vii de pe cetate, la Koc [?].

În anul după cum se socoteşte de la naşterea lui Cristos 1497, în luna lui Aprilie, la începutul lunii, sosi regele polon în Lwów, cu mare mobilizare a poporului său şi a altor neamuri, ca Prusienii, cu intenţiunea de a porni contra Turcilor. Trase acum Craiul către Moldova, asupra lui Ştefan Vodă, [şi merse] prin ţara sa [Polonia de Sud] o vară întreagă. Iar când veni luna Septemvrie, în ziua întâia, ajunse Craiul în ţara voievodului, la Şepeniţi; atunci sosiră solii lui Ştefan Vodă, cu numele Tăutul, marele logofăt, şi Isac, marele vistiernic, cu solia că regele trebuie să meargă contra Turcilor. Iară regele puse ca solii să fie prinşi şi duşi la Cetatea de Sus din Lwów. Porni apoi însuşi cu toată oastea sa spre Suceava, iar în ziua de 16 Septemvrie se găsi înaintea cetăţii Suceava. Şi o asedie, cu forţe mari, 21 de zile şi nopţi, apoi plecă de la cetatea Suceava, în ziua de 9 Octomvrie, într-o Miercuri, în ziua Sf. Dionisie-Dumitru. Într-o Joi, în ziua de 17 Octombrie, li se întâmplă Polonilor o mare nenorocire, în Codrul Cosminului, încât regele scăpă cu puţină oaste, după cum e cunoscut tuturor vecinilor.

În anul, după cum se socoteşte de la naşterea lui Cristos, 1499, în luna Februarie, ajunse Malkocz, cu mulţi Turci, în Polonia, până Ia Halici. Şi veni o iarnă grea şi ger, zăpadă, încât mulţime dintre ei îngheţară şi muriră de foame, căci nu puteau să treacă Nistrul; şi plecară înapoi în mare sărăcie şi foamete; iar când sosiră în Moldova, între Nistru şi Prut, voiră să treacă Prutul. Iară Ştefan Vodă îşi orândui oastea şi puse să omoare pe Turci în toate chipurile, încât omorî mai mult de 80 de mii de Turci. Şi puse să-i arunce pe toţi în Prut”[1].

[1] Cronica lui Ştefan cel Mare / (versiunea germană a lui Schedel), pp. 66-70

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, BUCOVINA ÎN MĂRTURII GERMANE No Comments Apr 4

1502: Cronica germană a lui Ştefan Vodă (I)

Publicată în 1942, la Bucureşti, de către Ion Constantin Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare / (versiunea germană a lui Schedel), „descoperită de profesorul polon Olgierd Górka[1] în Bayerische Staatsbibliotek din München” (prefaţa lui N. Cartojan) şi publicată în limba polonă[2], a rămas necunoscută celor mai mulţi dintre noi, mai ales că a văzut lumina tiparului în anii grei ai războiului şi a fost, după aceea, arsă sau interzisă. Mărturia înseamnă „cea mai veche versiune a analelor de curte ale lui Ştefan cel Mare[3], scrise în limba germană” (p. 7). Manuscrisul „a făcut parte din biblioteca umanistului german Hartman Schedel (1440-1514)”, iar după moartea acestuia, biblioteca lui „a fost vândută de mai multe ori şi, în cele din urmă, achiziţionată de Bayerische Staatsbibliotek” (p. 8). Autorul presupus, cu rezerve, al cronicii puteau fi „un sas din Baia” sau „părcălabul Herman” sau „un italian din Caffa” – nu contează, important este că mărturiile au supravieţuit, mărşăluind colbuite spre veşnica noastră indiferenţă.

Din punctul meu de vedere, autorul „analelor de curte ale lui Ştefan cel Mare” ar putea fi medicul veneţian Matteo Murriano, care a şi murit, la Suceava, în toamna anului 1502, când se încheie cronica, scrisorile lui către Doge confirmând astfel de dialoguri între el şi voievod. Urmează să văd dacă textul integral îmi confirmă sau infirmă ipoteza.

Pe parcursul cronicii, veţi întâlni cruzimi de neimaginat, dar care făceau parte din obişnuinţele vremii, şi care putea fi povestite, ulterior, cu detaşare. Nu vă pripiţi în judecăţi şi, mai ales, în verdicte. Istoria este aşa cum a fost, dar întotdeauna mai onestă decât festivismele de după.

În rândurile care urmează, voi transcrie traducerea românească a Cronicii lui Ştefan cel Mare, cu intenţia de atenţiona că de multe, foarte multe mărturii beneficiem noi, moldovenii, deşi ne doare-n nepăsare de existenţa lor.

„În anul de la Christos 1502, în ziua de 28 Aprilie,

s-a scris Cronica lui Ştefan Vodă al Moldovei.

Cronica breuiter scripta Stephan[I] Dei gracia

voyvoda[e] Terrarum Moldannens[ium] necnon Valachyens[ium].

Prymo

Numărătoare valahă: A Creacionibus 6965 – 1457

În anul, cum se socoteşte, de la naşterea lui Christos 1457, în luna lui Aprilie, în ziua de 11, într-o Marţi, în săptămâna mare dinaintea Paştilor, veni Ştefan Vodă, fiul lui Bogdan Vodă, cu o mică oaste, împreună cu Muntenii şi cu cei din ţara de jos, ca la vreo 6.000 de oameni. Şi veniră asupra lor Aron Vodă, la un pârâu sau apă, cu numele Hreasca, la Doljeşti. Aşa, goni Ştefan Vodă pe Aron Vodă din ţară şi rămase însuşi domn prin silnicie.

2° (secundo), 6969 – 1461

În luna lui Iunie, în ziua de 5, porni Ştefan Vodă contra Secuilor şi îi prădă straşnic şi le luă multe lucruri, şi omorî pe mulţi dintre ei.

3°, 6970 – 1462

În luna lui Iunie, în ziua de 22, veni Ştefan Vodă la Chilia si nu putu s-o cucerească, numai fu împuşcat cu o puşcă la glezna stângă. Se întoarse atunci de la Chilia.

4°, 6971 – 1463

În luna lui Iulie, în ziua de 15, i se aduse lui Vodă doamna sa din Kiev; cu ea a avut pe domniţa dusă în Ţara Rusească.

5°, 6973 – 1465

–

În luna lui Ianuarie, în ziua de 23, într-o Joi, la miezul nopţii, veni Ştefan Vodă la Chilia, cu pace bună spre toate părţile şi, Vineri de dimineaţă, bătu şi atacă toată ziua poarta cetăţii şi o luă cu multă trudă. Aci şezu el trei zile şi, pentru că se predară şi cei din oraş, puse Ştefan Vodă pe Isaia, cumnatul său, pârcălab la Chilia.

6°, 6975 – 1467

Item, în luna Noiembrie, în ziua de 19, într-o Joi, veni Matiaş, Craiul unguresc, cu mari forţe şi cu multe tunuri la Trotuş, unde sunt Munţii Slănicului. În ziua de 29, sosiră Ungurii la Roman şi în ziua de 7 Decemvrie arseră cu desăvârşire Târgul Roman şi porniră, cu toate forţele, asupra Moldei [Baia], [vechea] capitală a Moldovei. În ziua de 14 Decembrie, într-o Luni spre Marţi, noaptea, căzu Ştefan cu oastea sa peste Unguri şi omorî pe foarte mulţi dintre ei, ale căror oseminte mai zac şi în ziua de azi acolo şi vor zăcea veşnic. Atunci a fost nimerit chiar craiul Matiaş cu două săgeţi, pe care le-a luat cu el din ţară. Dacă lui Ştefan Vodă i-ar fi fost credincios Isaia, marele său vornic, şi ar fi 5 alergat acolo unde i se poruncise, atunci n-ar fi scăpat teafăr nici picior [de Ungur]. Pentru aceea, a trebuit să-i cadă capul lui şi altora mulţi. În ziua de 15 Decembrie, într-o Miercuri, se împrăştie oastea lui Ştefan Vodă, aşa încât şi Ungurii omorâră pe mulţi dintre ei; şi Domnul însuşi a fost fugărit călare, cu doi feciori [de curte] şi căzu în mâinile duşmanului; se răscumpără însă Ştefan Vodă, căci se tălmăci cum putu şi scăpă de ei. Chiar atunci intrară şi Tătarii în tară şi oastea se strânse din nou în jurul lui Vodă, încât puse pe picioare o mare ar mată; aceasta ajunse până la urechile lui Matiaş Craiul şi porni, cu puţină pradă, să iasă din ţară. Atunci se năpusti Ştefan Vodă cu oastea asupra Tătarilor şi îi alungă din ţară şi omorî mulţi dintre ei. Cu toate acestea, o oaste numeroasă se repezi şi în urma Craiului şi i-a 20 smuls mulţi oameni, aşa încât Craiul nu mai putu lua din ţară armele, ce mai sunt şi acum îngropate în munţi şi pe care nimeni n-a putut să le găsească.

7°, 6978 – 1470

În luna Februarie, în ziua de 27, porni Ştefan Vodă asupra Brăilei, în Muntenia, şi vărsă din plin şi mult sânge, şi arse cu desăvârşire târgul şi n-a lăsat viu nici pe copilul din pântecele mamei şi spintecă sânul mamelor şi smulse copiii din el.

Item, în luna lui Ianuarie, în acelaşi an, în ziua de 16, domnul puse să i se taie capul vornicului Isaia, cumnatul său.

8°, 6979 – 1471

În luna Martie, în ziua de 7, într-o Joi. porni Ştefan Vodă în Muntenia şi avu, în aceeaşi zi, o mare bătălie cu Radu Vodă, pe un câmp de lângă târgul numit Soci. Aci omorî multă oaste şi luă în robie ca la 17.000 de ţigani.

În acest an, în luna August, în ziua de 29, într-o Joi, avu loc un cutremur de pământ nespus de puternic. În acelaşi an, în luna Septemvrie, în ziua de 14, i se aduse lui Ştefan Vodă domniţa din Mangop, cu numele Maria; era o circasiană şi a avut două fiice cu ea.

9°, 6981 – 1473

În luna lui Noiembrie, în ziua de 8, într-o Luni, îşi aşeză Ştefan Vodă oastea şi steagul în Muntenia, la Milcov, de partea sa (pe malul moldovean), având 48 steaguri, şi se repeziră, în 12 grupe, cu Basarab Vodă, asupra lui Radu Vodă; şi nu ştia pe Radu că se apropie. Şi se grupară toate ostile, noaptea, încât nici Radu Vodă, cu oastea sa, nu ştia nimic despre asta şi nu credeau altceva decât că ar fi atât de puţini câţi zăriseră; şi, în această lună, în ziua de 18, într-o Joi, şezu Vodă toată ziua lângă un pârău, care se numeşte Potoc, şi şezu până Sâmbătă seara; Duminică, în zori, lovi Ştefan Vodă pe Radu Vodă şi îi omori 64 mii de oameni, încât Radu Vodă abia putu să fugă, cu puţină oaste, într-o cetate, ce se numeşte Dâmboviţa.

În aceeaşi lună, în ziua de 23, veni Ştefan Vodă, cu toată oastea sa, înaintea cetăţii şi o asedie puternic, şi, noaptea, se strecură Radu Vodă din cetate. În această lună, în ziua de 24, luă Ştefan Vodă cetatea şi pătrunse cu forţa înlăuntru şi luă lui Radu Vodă pe soţia sa şi pe unica lui fiică, cu toată oastea şi comorile, dar mai cu seamă pe domniţa de sânge şi neam mare, care şi astăzi e doamnă lui Ştefan Vodă; cu ea are un fiu, pe Bogdan Voievod, şi două fete frumoase; şi mai luă toate odoarele, care aparţin unui Voievod, cu toate steagurile şi carele de cetate.

Şi şezu Ştefan Vodă 3 zile, lângă o pădure, până îşi strânse oastea toată, căci auzise cum un număr de Turci vine în ajutorul lui Radu Vodă. Aceştia sosiră în ziua de 28 a aceleaşi luni, ca la 13 mii de oameni, cu 6 mii de Munteni. Iară Ştefan Vodă îi întâmpină cu bărbăţie şi Dumnezeu îi ajută ca să-i doboare pe toţi. Pe aceia pe care îi prinse vii îi puse în cruce în ţeapă, prin buric, cam vreo 2.300; acolo şezu 2 zile şi apoi oastea sa porni la drum; şi se îndreptă cu multă pradă şi veselie spre Suceava, la scaunul ţării sale şi lăudă pe Dumnezeu, împreună cu vlădicii şi cu arhiereii, cu boierii şi cu toată sărăcimea, căci din mila lui Dumnezeu i-a mers aşa de bine. Aşa puse Ştefan Vodă domn peste ţară în Muntenia pe Basarab Vodă; şi, după 4 săptămâni, în luna lui Decemvrie, în ziua de 20, veni Radu Vodă, cu 17 mii de Turci şi 12 mii de Munteni, şi lovi pe Basarab Vodă şi-l alungă din ţară. Iară Basarab purcese la Ştefan Vodă, în Moldova, şi Turcii, după el, până la Bârlad, prădând, însă n-au aşteptat pe Ştefan Vodă şi s-au întors acasă. Porni dară Ştefan Vodă din nou în Muntenia şi arse straşnic ţara [în cale], în 14 zile ale lunii Martie. Era prea frig, încât nu putea să rămână cu oastea acolo [în tabără] şi se întoarse din nou acasă. Dar aduse cu el, la Suceava, şi mulţi prizonieri, aşa că, într-o zi, puse să se spânzure 700 înaintea cetăţii.

10°, 6982 – 1474

În luna lui Octombrie, în ziua întâia, plecă Ştefan Vodă din nou în Muntenia, cu Basarab, cu oaste multă, şi ajunse la o cetate, ce se numeşte Teleajen, şi prinse pe pârcălabi şi le tăie capul, şi luă cu el mulţi ţigani, care erau acolo, şi puse să se taie mulţi dintre ţigani, încât sângele prinse a curge din cetate; şi dete foc cetăţii şi aşeză pe Basarab iarăşi domn în ţară, şi îi dete ţara [în stăpânire] şi pedepsi pe mulţi boieri, care nu-l ascultase. În aceeaşi lună, în ziua de 4, veniră Ungurii, cu Ţepeluş Vodă, şi se bătură cu Basarab, şi nu putură să-i răpească nimic Ungurii. Şi dacă Ştefan Vodă se întoarse acasă, în ţara sa, iar veniră Ungurii, cu Ţepeluş, în 20 de zile ale aceleiaşi luni şi cuceriră ţara de la Basarab, şi aşezară domn în ea pe Ţepeluş; presupuseră [?] pe Radu Vodă pierdut, fiindcă nimeni nu ştia încotro apucase şi tot aşa pe Basarab Vodă.

În acelaşi an, în luna lui Februarie, în ziua de 9, luară Turcii Caffa şi încărcară 32 de corăbii mari cu pradă şi cu comori mari, şi, în ultima corabie, 12 feciori de orăşeni şi 4 Turci; şi îi trimiseră pe aceştia anume la Constantinopol; iară tinerii se sfătuiră, când se găsiră pe mare, cum ar putea să se scape de Turci şi se hotărâră, pe la ora 1 din noapte, ca să-i omoare; era în ziua de 19 Februarie, într-o Sâmbătă, noaptea; înjunghiară dară pe Turci şi Dumnezeu le ajută ca vântul să ducă toate corăbiile la Chilia; şi veni Ştefan Vodă sau oamenii lui, cu 400 de care, şi luară toate averile [prădate], cu tineri, cu tot, şi le duse la Suceava; iară domnul dete găzduire tinerilor în Suceava. Totodată, Cafeenii şi Veneţienii aflară că tinerii ar fi la Ştefan Vodă şi se bucurară mult de aceasta. Îi trimiseră şi foarte mulţi bani şi florini (?) ca să lase pe tineri liberi; iară Ştefan Vodă îmbrăcă pe toţi tinerii şi îi lăsă complet liberi; şi pe cei ce voiră să se ducă acasă îi lăsă să rămână în Ţara Românească. Mulţi dintre ei au rămas la Suceava, care încă şi astăzi or mai fi acolo.

În acelaşi an, până în luna lui Ianuarie [1475], trimise împăratul turcesc foarte mulţi soli, unul după altul, la Ştefan Vodă, ca să-i dea înapoi comorile şi pe tineri, ceea ce n-a făcut. Asta să fi fost cam până pe la Ianuarie [6983 =1475].

11°, 6983 – 1475

În luna lui Ianuarie, în ziua de 10, într-o Joi, avu Ştefan Vodă o mare bătălie cu Turcii, nu departe de Vaslui, la o apă ce se cheamă Bârlad. Îi ajută şi Dumnezeu că bătu pe Turci cu desăvârşire, cam la o sută de mii de mulţi şi 17 mii de Munteni, care erau cu ei, încât Turcul abia putu scăpa. Şi au mai fost urmăriţi încă 8 mile (?) întregi, pe un noroi mare”[4].

[1] Górka, Dr. Ol., Kronica czasów Stefana Wielkiego Mołdawskiego. Niezname najstarsze żródło rumuńskiej histtoriografji (Cronica vremii lui Ştefan cel Mare al Moldovei. Cel mai vechi izvor, necunoscut, al istoriografiei române), în Sprawozd. Polskiej Akad, Umiejętności, XXXIV (1929), Nr. 6 (Iunie), p. 29-31

[2] Górka, Dr. Ol., Kronica czasów Stefana Wielkiego Mołdawskiego, Cracovia, 1931, 119 p, 11 planşe)

[3] Cronica breuiter Scripta Stephan[i] Dei gracia Voyvoda Terrarul Moldaviens necnon Valachyens

[4] Cronica lui Ştefan cel Mare / (versiunea germană a lui Schedel), pp. 59-65

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI, BUCOVINA ÎN MĂRTURII GERMANE No Comments Apr 4

Despre Mânjina lui Costache Negri

„Extras de pe procesul-verbal din 10 Iulie 1919, al comisiunii judeţene de expropriere, circumscripţia Galaţi.

Comisiunea hotărăşte: Declară expropriat întinderea de 1.713 hectare şi 4 arii, teren cultivabil din moşia Mânjina, comuna Costache Negri, judeţul Covurlui, proprietatea dlui P. Rădulescu. Cota expropriată cuprinde toată moşia Mânjina, în limitele ei, din care se scade întinderea dlui proprietar, in partea de sud a moşiei, delimitată astfel: la sud, proprietatea Potârnichea, proprietatea dnei Elefteria Economu; la nord, delimitarea locuitorilor clăcaşi de la 1864 din Costache Negri, pe toată întinderea ei, apoi o linie dreaptă spre răsărit, spre Valea Vulpii, până la complectare. În partea de apus, linia de expropriere va începe în partea de sud-vest a moşiei, de la punctul de întâlnire a hotarelor moşiei Potârnichea, Călmăţuia – Mânjina, anume din moşia de lângă pârâul Serului şi apoi va urma o linie spre nord, până în şoseaua Pechea – Cudalbi, la moşia din capul delimitării clăcaşilor de la 1864 şi proprietatea Mânjina. În această suprafaţă, rămasă proprietarului, se cuprinde cota legală de 324 hectare şi 6 arii, plus circa 58 hectare, socotite ca teren necultivabil. Teren inundabil, 20 hectare, case, saivane, moară, grădină de zarzavat – 26 hectare, vie – 5 hectare şi 49 arii, şi conacul din vatra satului, în întindere de 6 hectare şi 52 arii. Apreciază a se plăti hectarul cu: delegatul proprietarului, 1.950 lei preţ unitar; delegatul sătenilor, 950 lei preţ unitar şi delegatul Casei centrale şi dl preşedinte 1.500 lei preţ unitar. Preşedinte, S. Buicliu. Membri: I. P. Manolescu, Zaharia Soare Ioan, Stan V. Neagu. Conform cu originale: Secretar, N. Grigoriu”[1].

*

„Extras de pe hotărârea de expropriere No 8. Comisiunea, în majoritate, hotărăşte: Confirmă în totul procesul verbal No. 3 şi 4 din 14 Mai 1921, a comisiunii judeţene de expropriere a izlazului. Declară expropriat din moşia Cocoroş, proprietatea dlui Mihail Alexandri, suprafaţa de 40 ha pentru înfiinţarea de păşune comunală în comuna Costache Negri, care teren se va lua din moşia Potârnichea, proprietatea dnei Ecaterina Economu, în hotar cu moşia Mânjina, proprietatea dlui P. Rădulescu, pe o lăţime de 600 metri spre sud, paralel cu pârâul Gerului, începând înspre vest de la locul unde se termină cota de izlaz ce trebuie să dea moşia Potârnichea şi mergând, spre est, până la terminare, iar la punctul unde va ajunge complectarea cotei se va desface de restul moşiei Potârnichea printr-o linie trasă perpendicular pe hotarul Mânjina, adică după cum s-a stabilit de comisiunea judeţeană.

Având în vedere că, prin hotărârea sub No. 5, din 18 August 1922, a acestei comisiuni, la lăsarea cotei intangibile de 100 ha, a acestei moşii, s-a scăzut şi suprafaţa ce acum se ia ca imaş, în care caz se respinge incidentul ridicat pe tema că, dacă s-ar expropria izlazul, iar intră în cota intangibilă.

Cu apel. Dată şi citită în şedinţă publică la 30 Octomvrie 1922. Membri: Gr. Grigorovici, Ion Pelin.

Cu opinie separată pentru preşedintele comisiunii de a se scoate de sub expropriere suprafaţa de 40 ha, teren din moşia Cocoroş, proprietatea dlui M. Alexandri, întrucât comuna Costache Negri are suficient izlaz pentru nevoile locuitorilor din acea comună şi chiar mai mult în plus,

De pe calculul făcut asupra capilor de familii, cari sunt numai în No. 380. Preşedinte-jude: V. N. Ionescu. Secretar-grefier, Savinescu”[2].

*

„Potrivit Decretului Regal nr. 1719 din 2 Iulie 1915, toate bisericile şi mănăstirile anterioare anului 1834 se declară, în principiu, monumente istorice până la revizuirea şi completarea inventarului general al monumentelor”. În plus, Comisiunea declara monument istoric, în comuna „Costache Negri (fostă Mânjina), jud. Covurlui: Casa şi parcul marelui vornic Costache Negri. Decret nr. 2336/1943. Mon. Oficial nr. 199 din 26 august 1943”[3].

[1] Monitorul Oficial al României, nr. 110, 4 septembrie 1919, p. 6308

[2] Monitorul Oficial al României, nr. 100, 7 august 1923, p. 4930

[3] Brătulescu, Victor, Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1943, Bucureşti 1946, pp. 13, 14

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 16

Alţi Hânculeni, de pe ambele maluri ale Prutului

În faţa ochelarilor mei: celebrul chirurg, Domnul Dr. Sorin Hâncu

Dintre Hânculenii basarabeni, Iacob Hâncu ajunsese profesor de limba românească la Universitatea din Petrograd, având un loc de cinste printre „mânuitorii condeiului din Basarabia”[1], iar doctorul Calistrat Hâncu, care ţinea enorm la identitatea sa de neam, era preşedintele zemstei judeţului Bălţi[2].

Despre Iacob Hâncu se mai poate afla că, „În urma dorinţei ţarului Alexandru I, exprimată cu ocazia vizitei lui în Basarabia (1818), se hotărăşte înfiinţarea unor şcoli primare lancasteriene (monitoriale)”, cu „caracter religios şi moldovean”, şi-atunci „Gavril Bănulescu trimite la Petrograd pe profesorul Iacob Hâncu şi pe doi seminarişti ca să deprindă metoda lancasteriană. Se tipăresc şi cărţi de şcoală în graiul nostru. Prima şcoală s-a deschis la Chişinău, la 7 februarie 1824, apoi la Bălţi, 11 mai 1824 şi, la 16 mai, acelaşi an, la Ismail. Urmează cea de la Tighina (1827) şi cele de la Orhei, Soroca şi Cahul, în 1843”[3].

În Moldova din dreapta Prutului, îi avem la loc de cinste, prin părţile Tecucilor, din Plasa Bârladului, pe Simion Hâncu, preot la biserica Sfântul Gheorghe din Iveşti, şi pe Constantin Hâncu, preot la biserica Adormirii Maicii Domnului din parohia Umbrăreştii[4].

În primăvara anului 1927, la Iaşi, s-a „tras un foc de revolver asupra părintelui (în numărul anterior s-a scris că s-a tras asupra studentului) Hâncu, vicepreşedintele Asociaţiei studenţilor Creştini” („care din fericire n-a fost atins”[5]), în cadrul tulburărilor mişcărilor studenţeşti, coordonate de profesorul Răşcanu[6].

În 1936, un Dumitru Hâncu bucovinean se întâlnea cu o rubedenie de-a mea, Gheorghe Gâză, în redacţia revistei „Ţara Şipeniţului”, editată de Pompiliu Atanasiu, Constantin Iacob, Nicu Prisăcăreanu, Vasile Ionescu, Gheorghe Gâză, Ion Rugină, Dumitru Hâncu şi I. Vasilică[7].

*

Un personaj absolut impresionant, din acelaşi neam, a fost cărturarul Radu Hâncu, eşuat în Epoca de Aur, profesor la Institutul De Istorie din Bucureşti. Om înzestrat, dar dezorientat de confruntarea cu realitatea, Radu Hâncu s-a prăbuşit în ratare şi în ridicol. De parcă ar fi fost mereu şi mereu singur pe lume. „Cei care luau două chenzine pe lună de la Institutul de Istorie se împărţeau în două categorii. Cei tineri, cu dosar bun, care nu ştiau nimic, şi cei bătrâni, cu dosar prost, care mai ţineau minte câte ceva. Cei într-adevăr învăţaţi trecuseră mai toţi prin închisori. Hâncu, deşi tânăr – mă rog, n-avea decât vreo patruzeci de ani, poate nici atât – făcea parte din a doua categorie.

Bun cunoscător al limbilor clasice – tradusese Dialogurile lui Lucian din Samosata – făcuse şi el puşcărie, pentru înşelătorie însă, nu pentru delicte politice. Trăia, cu maică-sa, deşi avea familie numeroasă de întreţinut, fusese osândit să plătească sumedenie de pensii alimentare. Lipsit de resurse şi aflat la strâmtoare, s-a dus şi el – unde? – la biserică, să ceară lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l ajute. Ajuns acolo, află poarta ferecată. Acui Hâncu, deşi botezat în credinţa pravoslavnică, trecuse la papistaşi, îl convertise o poloneză cu care trăia el, pentru odraslele ei plătea el banii ăia. Or, pe vremea aia, se nimerise că autorităţile închiseseră catedrala Sfântul Iosif, credincioşii nu se mai puteau întruni nicăieri. Stă Hâncu în faţa porţii, cugetă şi are, aşa, o revelaţie. Lăcaşul cel vechi c închis? Nu-i nimic, trebuie clădit altul.

Merge el apoi din credincios în credincios, cere bani la fiecare, după puteri, pentru noua casă a Domnului. Banii îi bate pe urmă la tălpi cu poloneza aceea a lui. Credincioşii ridică jalbă la stăpânire, care-l umflă pe Hâncu şi-l trimite la umbră, să se pocăiască. Ieşind din temniţă, i se dă şi lui o slujbuliţă, să se îndrepteze. Unde? Fireşte, la Institutul de Istorie, ajunsese institutul ăsta ca Armata Salvării.

Acolo însă a arătat acelaşi dezgust pentru munca de orice fel, se ferea să facă ceva, cât de cât. Elian, la care ajunsese Hâncu, îl ierta, amândoi puturoşi, habotnici, amândoi victime ale unor femei mizerabile, erau făcuţi să se înţeleagă.

Hâncu o făcea totuşi prea lată, nu voia nici măcar să se facă a face ceva, aşa, de ochii altora.

– Dragă, zicea Elian, eu te cred pe cuvânt că lucrezi, dar ştii, mai sunt ceilalţi, oameni ca Toma Necredinciosul, oameni care vor să pipăie şi să urle, vorba lui Arghezi, „Este!”. Adă şi dumneata o foaie, ceva, orice, scris de dumneata, altceva nu-ţi cere nimeni.

– Domnule profesor, răspunde Hâncu, foarte cuviincios, eu, ştiţi, nu pot face mai multe decât fac. Pe urmă, gândiţi-vă şi dumneavoastră, eu toată leafa mea trebuie s-o dau la alţii, nu rămân cu nimic, ca să trăiesc, să trăiesc mizerabil, trebuie să lucrez pentru alţii, să fac traduceri, să…

– Ştiu, dragă, ştiu, ofta Elian, ce să-ţi fac, mi se cere şi mie, că altfel… În fine, să mai vedem, străduieşte-te şi dumneata, cât de cât…

Hâncu a zis că îi aduce, mai bine nu-i aducea. Elian îi ceruse o foaie, asta era un fel de a vorbi. Hâncu o foaie i-a adus, şi aia cu patru rânduri pe ea numai, alea patru rânduri pline de inepţii, nu ştiu cum izbutise el asta, altfel nu era băiat prost, făcea treaba aia în silă, asta-i. „Nu-mi place istoria”, suspina el, „nu mi-a plăcut niciodată, este o îndeletnicire stupidă”…

A supravieţuit cu pensia maică-si, a mai făcut traduceri, a mai împrumutat de la Uniunea Scriitorilor, nu ştiu ce s-a mai făcut cu el, după ce a murit bătrâna.

Nu era atât politicos, cât umil. Avea ceva de târâtoare subterană, un cap mare, triunghiular, de triton, vânăt la chip, ochi albi, rotunzi, nasul roşu şi ascuţit, păr decolorat, lins în faţă, zbârlit în spate, mâini mari, lipicioase, un umblet furişat, glas exasperat, de cerşetor, pomenea mereu de nenorocirile care-l loviseră, fără a intra în alte amănunte, te făcea să te jenezi, se uita la tine fix, ca cineva care aşteaptă să bagi mâna în buzunar şi să-i dai ceva, nu se ruşina de altfel să-ţi ceară de-a dreptul, dacă erai nesimţit şi nu-i dădeai, cu împrumut fireşte. Trebuia să fii atent cu lucrurile tale, altfel le lua cu el, le vindea pe stradă, la ţigani. Îşi lingea mereu buzele, avea o gură fremătătoare, umedă, de ventuză, ca un castravete de mare. Nu asculta niciodată ce-i spuneai, vedeai în ochii lui că-şi zice: „Şi tu, şi tu eşti dintre cei ce mă prigonesc şi mă ponegresc şi mă năpăstuiesc şi mă…”.

„Da, da, domnu’… domnu’…”, zicea, absent, greşea mereu numele celui cu care sta de vorbă, dacă-i atrăgeai atenţia avea, aşa bănuială de rânjet în colţul gurii. „Aşa e, aşa e, mă scuzaţi acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec…”. Nu pleca, însă, aştepta întâi să-i dai bani, dacă nu, îţi aducea el aminte. Nu mulţumea niciodată, îţi întorcea spatele şi pleca.

Îi plăceau filmele vechi de groază, cu Dracula, mergea la ele cu maică-sa, cât trăia, după aia se ducea singur, se uita în sală, la chipurile spectatorilor, dacă avea o vecină de scaun punea mâna aşa, aşa, ca din întâmplare, pe lumină n-avea curajul ăsta.

Bineînţeles, au trebuit să-l dea afară din Institut, n-au avut face, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după aia. L-am mai văzut o dată, pe stradă. Stătea la ieşirea din toaleta publică de la Izvor, la „Femei”. L-am salutat, s-a uitat la mine veninos, altfel fusesem relaţii bune, mi-a zis, fără să mă recunoască, evident: N-a grijă, o să vă dau banii aceia, domnu’… domnu’ Vălimărescu”[8].

[1] Haneş, V. V., Basarabia noastră, Bucureşti 1940, pp. 7 şi 84

[2] Rupa, Alexandru, Un învăţător martir şi Românismul basarabean / Opera şi martirizarea lui Porfirie Fală, Chişinău 1929, p. 17

[3] Biserica Ortodoxă Română, Anul LX, Nr. 5-6, Bucureşti 1942, p. 230

[4] Biserica Ortodoxă Română, Anul IV, No. 7, Bucureşti, aprilie 1878, p. 24

[5] Înfrăţirea Românească, Anul III, No. 11, Cluj, 1 aprilie 1927, p. 12

[6] Înfrăţirea Românească, Anul III, No. 12, Cluj, 15 aprilie 1927, p. 8

[7] Iconar, Anul I, nr. 11, Cernăuţi 1936, p. 8

[8] Constantinescu, Radu, 100 de istorioare cu istoricii Epocii de Aur, Editura Fides Iaşi, 1997, pp. 100-103

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 4

„Vodă vrea şi Hâncul ba”

„Mănăstirea Hâncu, zidită, după cum o arată şi numele, de acel boier răzvrătit, stolnicul Mihalache Hâncu, contimporanul lui Duca Vodă, în jurul numelui căruia poporul a ţesut o sumedenie de legende şi povestiri eroice, are priveliştea tainică a vechilor locaşuri de adăpost împotriva hoardelor de turci şi tătari.

În vremea când se pusese la cale zidirea ei, Moldova trecea prin împrejurări nenorocite. Încă cu începutul celei de a doua jumătăţi a veacului XVII-lea, o criză serioasă şi o decadenţă condamnabilă începuse a cuprinde din toate punctele de vedere Ţările române. Mai ales Moldova era pustiită fără încetare, când de războaiele purtate cu Turcii şi de năvălirile greu încercate ale Tătarilor şi Cazacilor, când de Domnii pământeni, susţinuţi în domnie de Turci sau de Poloni şi care se perindau în scaunul domnesc al Iaşilor, la intervale uneori mai scurte decât un an (De la l653, până la 1685, doisprezece candidaţi la domnie). Alături de molime, birul apăsa duşmănos, fie pentru a potoli lăcomia aventurierilor domneşti, fie pentru a mulţumi cererile nesăţioase ale Turcilor.

Când, prin urmare, în astfel de situaţie se găsea Moldova şi în special Basarabia[1], cine se mai putea gândi ca să zidească biserici, ca în alte vremuri, în care arta bizantină să-şi cheme maeştrii depărtaţi şi pricepuţi?

Când stăpânirea era atât de nestatornică şi năvălirile de peste Nistru atât de dese şi vijelioase, cine mai cuteza ca să înceapă clădiri arhitectonice, care să uimească lumea de mai târziu şi care aveau nevoie de pace, de dibăcie, de jertfe şi de pricepere?

Cele dintâi începuturi ale Mănăstirii Hâncu sunt în legătură cu anul 1678. Pe atunci, în scaunul din Iaşi era, pentru a treia oară, domn Duca, acela care, în timpul celei de a doua domnii, bătuse, cu ajutorul oştilor turceşti şi tătăreşti, în preajma Chişinăului şi poate nu departe de aceste locuri, răscoala boierilor moldoveni, în frunte cu însuşi Mihalcea Hâncul, boierul ctitor al mănăstirii[2].

Ascunsă sub spinarea unui deal cât un munte, în acel desiş de codru vestit pe vremuri prin cetele de haiduci, pe care i-a adăpostit de atâtea ori, zidirea nu are înfăţişarea de cetate medievală. În aceste vremuri nici nu putea fi vorba de astfel de clădiri. Lipseau şi meşterii, şi ctitori, şi pacea. De altfel, în Basarabia nu se găsesc nicăieri aşezăminte ridicate din lespezi grele, dăltuite şi sprijinite pe contraforturi, pe care vremea să fi zugrăvit urme tăiate de ploi şi vânturi, cu vechile porţi grele, din blăni bătute, la încheieturi, în platoşe de aramă şi cu împrejmuiri de ziduri groase şi bastioane trufaşe ca la Suceviţa, prin care să apară scrijelate ochiurile crenelelor strâmte cât o tăietură de cuţit!

Niciunde nu se văd, în aceste părţi, înflorituri cu ciubucăria fină de măiestrite mâini veneţiene şi nici nervuri ţesute pe după ocniţe, care să joace în rând pe zugrăveala muşcată de zăpezi a zidurilor ca la Voroneţ.

Lipsesc şi discurile emailate în albastru, cum a fost, odinioară, la Putna, stâlpii canelaţi şi îmbrobodiţi cu căpiţele, ca la atâtea din mănăstirile muntene, şi chiar rozetele de piatră albă, cu arcuirea meşteră a bolţilor, ca la Trei Ierarhii din Iaşi sau ca la Slatina lui Lăpuşneanu, unde te primesc, alături de inscripţii ştirbe de mânia anilor, stemele cu zimbru, săpate meşteşugit în lespezi împlântate pe frontispiciul porţilor de la intrări! Aici nimic din aceste podoabe, nimic chiar din influenţa acelei vestite culturi bizantine, care nu pierise încă şi de care, peste Prut, Domnii şi boierii moldoveni ştiuse cum să se folosească. Şi cum s-ar fi putut face ceva, când năvălirile dese ale Tătarilor şi ale Cazacilor împiedicară, ca şi la Vărzăreşti, nu numai ca mănăstirea să nu poată fi ridicată din zid, dar nici să nu-şi poată încropi o gospodărie temeinică decât abia către sfârşitul anului 1870, când stareţul Dosoftei, om aprig, porni procese pentru pământurile pe care mănăstirea le căpătase ca danie de la numeroşii ei ctitori şi pe care moştenitorii de mai târziu vroiau să le răpească.

Pe atunci, în locul vechii chinovii de lemn, care mai întâi fusese schit de maici şi între zidurile căreia s-o fi rugat de atâtea ori fiica stolnicului-ctitor, stareţul Dosoftei zideşte din cărămizi şi piatră locaşul ce străjuieşte şi astăzi în preajma micului pârâu, Cogâlnicul, punându-i hramul acelei Paraschive frumoase, după dorinţa căreia s-a întemeiat schitul şi în umbra căruia s-a stins ca o candelă, călugăriţa legendelor locului[3].

În dreapta, ca şi în stânga, se întind şiruri de chilii, în mijlocul lor străjuieşte mănăstirea, iar în fund, paraclisul de iarnă, cu coloanele albe, arhondaricul şi locuinţa superiorului, înconjurate toate de o îngrăditură simplă, dar trainică de pari şi îmbălsămate de un pătrunzător miros de stejar.

Gospodăria mare şi bogată se lase spre răsărit; acolo sunt hambarele, grajdurile şi toate acareturile moşiei; via şi prisaca sunt mai departe.

În curte, un lanţ nesfârşit de căruţe, cu lume multă, femei, bătrâni, copii veniţi la cetit. Pentru o găină şi câteva carboave, călugărul X, un preot bătrân, citeşte molifte, acaftiste şi spovăduieşte pe acei cu dureri apăsătoare pe suflet, ca şi pe acei cu boli trupeşti. Zilnic, şiruri întregi de nenorociţi se perindează pe dinaintea duhovnicului; la plecare, se duc toţi mai întăriţi şi mai învioraţi, cei mai mulţi pleacă cu credinţa unei apropiate tămăduiri. Prea puţini sunt însă din aceia cărora aceste rugăciuni să nu le aducă vreo mângâiere. În uşa călugărului, pe care am fost să-l vizităm, am întâlnit o babă, ce sprijinea, cu trupul ei pipernicit şi slab, un flăcău de vreo 16 ani.

– Ce păcate te poartă pe aici mătuşo ?

– Ei, ci păcate, nu vezi ?, răspunde ea dezgheţat: beleaua asta – şi-mi arată nepotul – are pe ducă-se pi pustii într-însul şi l-am adus ca să-i citească părintele.

– Dar de ce nu-l duci la vreun.. – n-apucai ca să sfârşesc căci îmi luă vorba înainte:

– La vraci? Ei, şi dacă l-oi duce, ci crezi c-o să-i facă? Tot cu boala în el rămâne! Pot ii să se împotrigească gheavolului?

Şi a ieşit baba pe uşă, bombănind mai departe şi târâind flăcăul cu privirea împăienjenită, supt la fată şi galben ca lămâia.

Călugărul, care ne întâmpină cu un zâmbet binevoitor, e moldovean get-beget de al nostru; ştie ruseşte căci doar a fost ofiţer „de zăpas în pihotă”[4] la Omsc şi, în urmă, agent în poliţia secretă.

Odaia în care ne primeşte păstrează un miros înecăcios şi amestecat de tămâie, de busuioc şi de vin. Un fum albastru pluteşte în lumina ochilor de geam lipiţi pe de margini cu hârtie. Pe pereţi stau atârnate scoarţe, iar înspre soare răsare, un şir nesfârşit de icoane, în toate mărimile şi de toate felurile. Deasupră-le clipoceşte, aproape să se stingă, candela, iar mai spre margine, tabloul Ţarului Alexandru al II-lea, în mantie de purpură roşie, cu crucea în mână. În rând cu geamul, o masă, peste care zac în neştire cărţi vechi bisericeşti, cu slovă rusească, iar printre ele, câte va numere rătăcite din „Bassarabet-zul lui Cruşevan”[5].

Părintele ne pofteşte să stăm şi, în timp ce se repede afară după o garafă de gin, noi răsfoim prin ceasloave”[6].

[1] Năvălirea cazacilor, conduşi de Constantin Şerban, sub Ştefăniţă, (Papură Vodă), fiul Iul Vasile Lupu, 1659.

Cotropirea Basarabiei de Nogai, sub Iliaş, fiul lui Alexandru Vodă Iliaş, 1666.

Răscoala boierilor, în frunte cu Mihalcea Hâncu, împotriva lui Gheorghe Duca Vodă, care-i bate lângă Chişinău, sprijinit de Turci şi Tătari, 1672.

Expediţia lui Mohamet IV împotriva Cameniţei.

Luptele date în jurul Hotinului, sub Ştefan Petriceicu şi, mai apoi, de Dumitraşcu Cantacuzin, 1674.

Prădarea Moldovei, de la Nistru şi până la Şiret, de Cazacii aduşi de Petriceicu Vodă şi instalarea sa pe Tron, în locul lui Gheorghe Duca-Vodă, care se afla, pentru a treia oară, în scaun, 1685.

[2] De atunci se păstrează, în plaiurile basarabene, zicătoarea atât de des folosită, pentru a arăta răzvrătire şi nesupunere : „Vodă vrea şi Hâncul ba”.

[3] Vezi: Mănăstirile din Basarabia, de Arhimandritul V. Puiu, Chişinău 1919.

[4] de rezervă în infanterie

[5] O gazetă naţionalistă, scoasă de Cruşevan.

[6] Gheorghiu, Aurel J., Pe drumuri basarabene, Bucureşti, 1923, pp. 55-61