Alţi Hânculeni, de pe ambele maluri ale Prutului

În faţa ochelarilor mei: celebrul chirurg, Domnul Dr. Sorin Hâncu

Dintre Hânculenii basarabeni, Iacob Hâncu ajunsese profesor de limba românească la Universitatea din Petrograd, având un loc de cinste printre „mânuitorii condeiului din Basarabia”[1], iar doctorul Calistrat Hâncu, care ţinea enorm la identitatea sa de neam, era preşedintele zemstei judeţului Bălţi[2].

Despre Iacob Hâncu se mai poate afla că, „În urma dorinţei ţarului Alexandru I, exprimată cu ocazia vizitei lui în Basarabia (1818), se hotărăşte înfiinţarea unor şcoli primare lancasteriene (monitoriale)”, cu „caracter religios şi moldovean”, şi-atunci „Gavril Bănulescu trimite la Petrograd pe profesorul Iacob Hâncu şi pe doi seminarişti ca să deprindă metoda lancasteriană. Se tipăresc şi cărţi de şcoală în graiul nostru. Prima şcoală s-a deschis la Chişinău, la 7 februarie 1824, apoi la Bălţi, 11 mai 1824 şi, la 16 mai, acelaşi an, la Ismail. Urmează cea de la Tighina (1827) şi cele de la Orhei, Soroca şi Cahul, în 1843”[3].

În Moldova din dreapta Prutului, îi avem la loc de cinste, prin părţile Tecucilor, din Plasa Bârladului, pe Simion Hâncu, preot la biserica Sfântul Gheorghe din Iveşti, şi pe Constantin Hâncu, preot la biserica Adormirii Maicii Domnului din parohia Umbrăreştii[4].

În primăvara anului 1927, la Iaşi, s-a „tras un foc de revolver asupra părintelui (în numărul anterior s-a scris că s-a tras asupra studentului) Hâncu, vicepreşedintele Asociaţiei studenţilor Creştini” („care din fericire n-a fost atins”[5]), în cadrul tulburărilor mişcărilor studenţeşti, coordonate de profesorul Răşcanu[6].

În 1936, un Dumitru Hâncu bucovinean se întâlnea cu o rubedenie de-a mea, Gheorghe Gâză, în redacţia revistei „Ţara Şipeniţului”, editată de Pompiliu Atanasiu, Constantin Iacob, Nicu Prisăcăreanu, Vasile Ionescu, Gheorghe Gâză, Ion Rugină, Dumitru Hâncu şi I. Vasilică[7].

*

Un personaj absolut impresionant, din acelaşi neam, a fost cărturarul Radu Hâncu, eşuat în Epoca de Aur, profesor la Institutul De Istorie din Bucureşti. Om înzestrat, dar dezorientat de confruntarea cu realitatea, Radu Hâncu s-a prăbuşit în ratare şi în ridicol. De parcă ar fi fost mereu şi mereu singur pe lume. „Cei care luau două chenzine pe lună de la Institutul de Istorie se împărţeau în două categorii. Cei tineri, cu dosar bun, care nu ştiau nimic, şi cei bătrâni, cu dosar prost, care mai ţineau minte câte ceva. Cei într-adevăr învăţaţi trecuseră mai toţi prin închisori. Hâncu, deşi tânăr – mă rog, n-avea decât vreo patruzeci de ani, poate nici atât – făcea parte din a doua categorie.

Bun cunoscător al limbilor clasice – tradusese Dialogurile lui Lucian din Samosata – făcuse şi el puşcărie, pentru înşelătorie însă, nu pentru delicte politice. Trăia, cu maică-sa, deşi avea familie numeroasă de întreţinut, fusese osândit să plătească sumedenie de pensii alimentare. Lipsit de resurse şi aflat la strâmtoare, s-a dus şi el – unde? – la biserică, să ceară lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-l ajute. Ajuns acolo, află poarta ferecată. Acui Hâncu, deşi botezat în credinţa pravoslavnică, trecuse la papistaşi, îl convertise o poloneză cu care trăia el, pentru odraslele ei plătea el banii ăia. Or, pe vremea aia, se nimerise că autorităţile închiseseră catedrala Sfântul Iosif, credincioşii nu se mai puteau întruni nicăieri. Stă Hâncu în faţa porţii, cugetă şi are, aşa, o revelaţie. Lăcaşul cel vechi c închis? Nu-i nimic, trebuie clădit altul.

Merge el apoi din credincios în credincios, cere bani la fiecare, după puteri, pentru noua casă a Domnului. Banii îi bate pe urmă la tălpi cu poloneza aceea a lui. Credincioşii ridică jalbă la stăpânire, care-l umflă pe Hâncu şi-l trimite la umbră, să se pocăiască. Ieşind din temniţă, i se dă şi lui o slujbuliţă, să se îndrepteze. Unde? Fireşte, la Institutul de Istorie, ajunsese institutul ăsta ca Armata Salvării.

Acolo însă a arătat acelaşi dezgust pentru munca de orice fel, se ferea să facă ceva, cât de cât. Elian, la care ajunsese Hâncu, îl ierta, amândoi puturoşi, habotnici, amândoi victime ale unor femei mizerabile, erau făcuţi să se înţeleagă.

Hâncu o făcea totuşi prea lată, nu voia nici măcar să se facă a face ceva, aşa, de ochii altora.

– Dragă, zicea Elian, eu te cred pe cuvânt că lucrezi, dar ştii, mai sunt ceilalţi, oameni ca Toma Necredinciosul, oameni care vor să pipăie şi să urle, vorba lui Arghezi, „Este!”. Adă şi dumneata o foaie, ceva, orice, scris de dumneata, altceva nu-ţi cere nimeni.

– Domnule profesor, răspunde Hâncu, foarte cuviincios, eu, ştiţi, nu pot face mai multe decât fac. Pe urmă, gândiţi-vă şi dumneavoastră, eu toată leafa mea trebuie s-o dau la alţii, nu rămân cu nimic, ca să trăiesc, să trăiesc mizerabil, trebuie să lucrez pentru alţii, să fac traduceri, să…

– Ştiu, dragă, ştiu, ofta Elian, ce să-ţi fac, mi se cere şi mie, că altfel… În fine, să mai vedem, străduieşte-te şi dumneata, cât de cât…

Hâncu a zis că îi aduce, mai bine nu-i aducea. Elian îi ceruse o foaie, asta era un fel de a vorbi. Hâncu o foaie i-a adus, şi aia cu patru rânduri pe ea numai, alea patru rânduri pline de inepţii, nu ştiu cum izbutise el asta, altfel nu era băiat prost, făcea treaba aia în silă, asta-i. „Nu-mi place istoria”, suspina el, „nu mi-a plăcut niciodată, este o îndeletnicire stupidă”…

A supravieţuit cu pensia maică-si, a mai făcut traduceri, a mai împrumutat de la Uniunea Scriitorilor, nu ştiu ce s-a mai făcut cu el, după ce a murit bătrâna.

Nu era atât politicos, cât umil. Avea ceva de târâtoare subterană, un cap mare, triunghiular, de triton, vânăt la chip, ochi albi, rotunzi, nasul roşu şi ascuţit, păr decolorat, lins în faţă, zbârlit în spate, mâini mari, lipicioase, un umblet furişat, glas exasperat, de cerşetor, pomenea mereu de nenorocirile care-l loviseră, fără a intra în alte amănunte, te făcea să te jenezi, se uita la tine fix, ca cineva care aşteaptă să bagi mâna în buzunar şi să-i dai ceva, nu se ruşina de altfel să-ţi ceară de-a dreptul, dacă erai nesimţit şi nu-i dădeai, cu împrumut fireşte. Trebuia să fii atent cu lucrurile tale, altfel le lua cu el, le vindea pe stradă, la ţigani. Îşi lingea mereu buzele, avea o gură fremătătoare, umedă, de ventuză, ca un castravete de mare. Nu asculta niciodată ce-i spuneai, vedeai în ochii lui că-şi zice: „Şi tu, şi tu eşti dintre cei ce mă prigonesc şi mă ponegresc şi mă năpăstuiesc şi mă…”.

„Da, da, domnu’… domnu’…”, zicea, absent, greşea mereu numele celui cu care sta de vorbă, dacă-i atrăgeai atenţia avea, aşa bănuială de rânjet în colţul gurii. „Aşa e, aşa e, mă scuzaţi acum, vă rog să mă scuzaţi, trebuie să plec…”. Nu pleca, însă, aştepta întâi să-i dai bani, dacă nu, îţi aducea el aminte. Nu mulţumea niciodată, îţi întorcea spatele şi pleca.

Îi plăceau filmele vechi de groază, cu Dracula, mergea la ele cu maică-sa, cât trăia, după aia se ducea singur, se uita în sală, la chipurile spectatorilor, dacă avea o vecină de scaun punea mâna aşa, aşa, ca din întâmplare, pe lumină n-avea curajul ăsta.

Bineînţeles, au trebuit să-l dea afară din Institut, n-au avut face, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el după aia. L-am mai văzut o dată, pe stradă. Stătea la ieşirea din toaleta publică de la Izvor, la „Femei”. L-am salutat, s-a uitat la mine veninos, altfel fusesem relaţii bune, mi-a zis, fără să mă recunoască, evident: N-a grijă, o să vă dau banii aceia, domnu’… domnu’ Vălimărescu”[8].