ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 4

Eugen I. Păunel: Biblioteca Universității din Cernăuți

 

 

 

Mlădiţa, din care s-a desfăşurat Biblioteca Uni­versităţii cernăuţene a fost vechea Bibliotecă a Ţării (Bucovinei). Denumirea ei este traducerea fidelă, în limbajul oficial bucovinean de pe atunci, a cuvântului „Landesbibliothek”, format prin analogie cu multe noţiuni înrudite ca: Dieta Ţării (Landtag) etc.

 

Astăzi s-ar zice Biblioteca regională, provincială sau bucovineană şi, într-adevăr, cărturarii moldo­veni, acei darnici mecenaţi ai noului aşezământ cultural, nici nu-l numeau cu titlul său oficial, ci se foloseau de alte formule: Mihail Kogălniceanu dăruieşte un exemplar al letopiseţelor „vivliotecii naţionale din Bucovina”, Aron Pumnul vorbeşte de Biblioteca provincială, iar Ion G. Sbiera, bi­bliotecarul ei de mai târziu, duce o luptă îndâr­jită împotriva superiorilor săi pentru a menţine nomenclatura „Biblioteca centrală”, dovedind, chiar prin autori germani (!) că aceasta ar fi unica tălmăcire exactă.

 

Planul oficial al unei Biblioteci, în stil mai mare, îl găsim, dezvoltat mai pe larg, în anul 1848. Atunci, marele filoromân, Cavalerul Umlauff, pre­şedintele Tribunalului din Cernăuţi şi directorul studiilor filozofice, adică al celor doi ani de cursuri superioare ataşate liceului ca pregătire pentru Uni­versitate, cere într-un raport adresat Ministerului Instrucţiei, în baza unor sugestii primite de la profesorul român Jacob Vorobchievici, crearea unei Biblioteci naţionale în limba română. Aceasta în vederea înfiinţării, pe lângă studiile menţionate, a catedrei de limba şi literatura română, al cărei titular devine, un an mai în urmă, la 1849, Aron Pumnul. Decretul lui de numire ca profesor a şi fost semnat de Umlauff. Înregistrăm, deci, încă în anul revoluţiei, mărturia conceptului unei Bi­blioteci româneşti. Proiectul n-a luat fiinţă, dar ideea unei Biblioteci mai mari bucovinene, lansată atunci, nu mai dispare din discuţiile cercurilor interesate.

 

Baronul Adalbert Henniger, primul Guver­nator austriac al Bucovinei, cu puteri mai largi, numit după dezlipirea ei administrativă de Galiţia, adresează, la 1850, autorităţilor şi primăriilor un apel, învitându-le să contribuie, prin donaţii în bani, la întemeierea unei Biblioteci pe lângă liceul din Cernăuţi, care ar fi avut deci un caracter mai universal decât institutul plănuit de Umlauff. Pe de altă parte, circulara baronului Henniger n-a izvorât din iniţiativa proprie a autorului său, ci făcea parte din măsurile de reorganizare a şco­lilor secundare, proclamate pentru toată Austria şi ale căror radieri ajungeau și în Bucovina. Apelul Guvernatorului dă însă cu desăvârsire greş, necolecţionându-se decât suma minimală de 22 florini.

 

După acest eşec, iniţiativa trece, de la autorită­ţile de stat, la boierii români din Bucovina, şi anume de-a dreptul la un bărbat care avea şi legă­turi foarte solide culturale cu Moldova: Mihai Zota, proprietarul moşiei Ocna, de pe Nistru, ce o stăpânea în urma căsătoriei sale cu Victoria, fiica marelui vornic Alexandru Cantacuzino-Paşcanu. Cunoscut în Moldova ca doctorul Zota, dânsul intrase, pe timpul regulamentului organic, în nou înfiinţatul serviciu sanitar la Iaşi, având în cele din urmă funcţia unui protomedic al Mol­dovei.

 

O listă de subscripţie, înaintată de către învă­ţatul moşier latifundiarilor cu care era împrietenit, avea îmbucurătorul rezultat de peste 1.000 de florini (toamna 1850). Un alt personaj din aceeaşi pătură socială, renumitul virtuos bucovinean Carol Miculi, elevul favorit şi editorul operelor lui Chopin, totodată şi primul compozitor, care mij­locea în mod magistral cunoştinţa melodiilor ro­mâneşti unui public ales străin, prin cele 48 de arii româneşti (48 airs nationaux roumains, Lem­berg), prelucrate de dânsul şi călduros apreciate de Alecsandri (1855), dă sprijinul său puternic operei începute de Zota, aranjând, în folosul Bi­bliotecii, iarna următoare, un concert, al cărui venit era cam egal cu contribuţia colecţionată înainte.

 

 

Ambele sume erau cerute şi date în vederea unei Biblioteci centrale, universale şi poliglote, destinată publicului cult din Bucovina, fără a exclude institutele didactice, ba vizând chiar şi o facultate juridică, ce nu exista încă; scopul principal al Bibliotecii trebuia să fie însă deştep­tarea şi încurajarea „intereselor pentru o cultură superioară”, iar nu mărginirea la intenţii didactice.

 

Subscribenţii la lista lui Mihai Zota, şi anume unsprezece boieri cu multă stare, toţi înrudiţi şi încuscriţi între ei, în frunte cu viitorul lor preşe­dinte, baronul Iancu Mustaţa, proprietarul moşiei Sadagura, fostul membru, împreună cu Alecu Hurmuzaki, în comisia constituită să-l examineze pe Aron Pumnul, prezentă Guvernatorului, odată cu fondul iniţial adunat de ei, şi statutele unei Societăţi, care urma să pregătească bazele de existenţă ale viitorului institut de cultură.

 

La 4 Maiu 1851, se constitui comitetul: pe lângă preşedintele Iancu Mustaţa, baronul Henniger fu ales vicepreşedinte, doctorul Adolf Ficker, unul dintre profesorii veniţi de curând ca reformatori ai liceului, secretar literar, iar Alexandru Costin, un descendent din neamul vestiţilor cronicari moldoveni, secretar economic. Dânsul a fost, la 1864, şi iniţiatorul reprezentaţiilor teatrale la Cernăuţi ale trupei conduse de Fany Tardini, cunoscută din biografia lui Eminescu. Între fondatori mai găsim şi pe cumnatul Hurmuzăkeştilor, baronul Petru, tatăl poetului Dimitrie Petrino, şi pe vărul său Nicolae Petrino, proprietarul moşiei Văşcăuţi din Bucovina. Şi Eudoxiu Hurmuzaki a fost cooptat, după constituire, în comitet ca reprezen­tant oficial al provinciei.

 

 

Din cele 17 articole ale statutelor vom releva: că Biblioteca este proprietatea provinciei, stând „sub administraţia comitetului dietei Bucovinei”, că reprezentanţi ai corpului profesoral vor face parte din comitet şi că funcţiunea bibliotecarului va fi încredinţată unui membru din comitet. Cum dieta (camera) provincială, unul din câşti­gurile morale ale anului 1848, dobândite în urma stăruinţelor neobosite ale patrioţilor bucovineni, în frunte cu Eudoxiu Hurmuzaki, nu luase încă fiinţă, comitetul îndeplinea deocamdată îndatori­rile dietei. De acum, înainte, problema cea mai importantă va fi, pe lângă achiziţionarea cărţilor necesare, şi aşezarea lor într-un local potrivit. Aceste griji n-au pierdut nici până astăzi din actualitatea lor. Fondurile cresc într-un mod îmbucurător, inte­resul pentru viitoarea Bibliotecă se manifestă în toate păturile sociale din Bucovina şi Moldova. Cucoanele bucovinene înzestrează cu câştiguri fru­moase, confecţionate de mânile lor gingaşe, o loterie aranjată în folosul ei; gata la sacrificii şi mai mari – care poate nici n-au fost sacrificii – ele dansează până în zori de zi, pentru a asigura „balurilor Bibliotecii” un rezultat favorabil finan­ciar. Profesorul Ludwig Adolf Simiginovici-Staufe editează o antologie a poeţilor austriaci, „Album neuester Dichtungen zu Gunsten der Bukowiner Landesbibliothek”, Wien, 1852.

 

Miniştrii moldoveni ai Domnitorului Grigore Ghica Vodă, veniţi la Cernăuţi pentru a saluta pe împăratul Francisc Josif, cu ocazia vizitei sale dela 21-27 Octomvrie 1851, înmânează preşe­dintelui Societăţii 50 de galbeni. Acest gest delicat al demnitarilor din Moldova, denotând interesul lor pentru ctitoria bucovineană, a fost până acum ascuns sub anonimat, căci întreaga literatură vor­beşte numai de „patru miniştri moldoveni”. O comunicare, primită chiar acum de la „Monitorul Oficial” austriac, îmi permite să dau aci, pentru prima dată, şi numele lor: Nicolae Cantacuzino-Paşcanu, mi­nistrul de interne şi preşedintele Consiliului admi­nistrativ (el a fost şi ministru pe timpul Căimăcămiei lui Nicolae Vogoride), Gheorghe Suţu, mi­nistru de finanţe, fiul Domnitorului Mihai (mort în 1864) şi înrudit de aproape (cumnat?) cu al treilea din oaspeţi. Alexandru Sturdza, secretar de Stat, tatăl marelui om politic Dimitrie A. Sturdza-Miclăuşeni şi, în fine, Nicolae Mavrocordatu, inspector general al miliţiei, fiul lui Constantin şi al Casandrei Balş, nepot de fiu al lui Dumitru, care, la rândul său, a fost fratele Domnitorului Alexandru Constantin Vodă.

 

 

Cu trei luni înainte de acest eveniment intere­sant din analele noastre, se decide tot un boier moldovean să facă cea mai mare danie, din câte au fost făcute institutului nostru. Scarlat, mai târziu cu numele său de călugăr, Sofronie Vârnav, cedează Societăţii Bibliotecii jumătatea sa dintr-o casă din strada Iancu Flondor (pe atunci Her­rengasse) din Cernăuţi. Şapte ani în urmă, exem­plul său este imitat şi de fratele său mai mare, doctorul Costachi Vârnav, protomedicul Moldovei – deci colegul lui Mihai Zota –, care donează cealaltă jumătate din casă. Scarlat-Sofronie Vârnav, stabilit în cele din urmă la Bârlad, s-a întrecut în ctitorii culturale: el a înfiinţat Societatea şi Biblioteca studenţilor români din Paris (1845), seminarul monahal din Neamţ, pinacoteca din Iaşi şi Spitalul din Bârlad.

 

De mare importanţă pentru propăşirea atât de frumos inauguratei întreprinderi au fost membrii fondatori, care s-au obligat la cotizaţii anuale; între dânşii, pe lângă boierii bucovineni, marele vornic Alecu Sturdza-Bârlădeanu, clerul ortodox al Bucovinei, în frunte cu episcopul Eugenie Hacman, stareţii mănăstirilor, profesorii de la Insti­tutul Teologic, preoţii de la ţară şi chiar studenţii de teologie; unii dintr-aceştia se leagă să plătească, din sărăcia lor, toată viaţa un galben pe an. Nu lipsesc însă nici primăriile rurale, cu contribuţii destul de considerabile.

 

Trei sferturi din anul viitor trec cu lucrări de pregătire, colecţiile cresc, se consideră, în primul rând, istoria cu toate ramificaţiile ei şi ştiinţele. Doamna Eliza-Săftica, soţia marelui logofăt George Sturdza, şi Constantin Hurmuzaki, soră şi frate, amândoi trăind în Moldova, la Dulceşti, cel din urmă fiind pe atunci membru al Comisiei legis­lative sub Ghica Vodă, iar mai târziu Ministru de Justiţie al Moldovei şi primpreşedinte al Curţii de Casaţie din Bucureşti, trimit un pachet de 202 volume cărţi româneşti, la care au contribuit în urma intervenţiilor făcute de ei, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, trecut în raportul anual drept colonel, cu toate că în ierarhia militară ajunsese la grad de maior, fiind şi aghiotant domnesc, poetul Gheorghe Sion şi alţii, care aproape toţi s-au fost refugiat la 1848, din Mol­dova, în Bucovina, primiţi în casa ospitalieră a bătrânului Doxache Hurmuzaki. Între sprijinitori mai relevăm pe o doamnă Balş şi pe marele vornic Grigore Ghica, căsătorit cu Catarina Cantacuzino-Paşcanu, înrudit deci cu Mihai Zota. Nicolae Petrino comandă dulapurile, iar arhimandritul Filaret Bendevschi, fostul stareţ al mănăstirii Suceviţa, mesele trebuincioase.

 

 

La 29 Septemvrie 1852, se deschide, cu un stoc de 2.000 volume, Biblioteca Ţării. Fondată de boierii români bucovineni, cu con­cursul puternic al cercurilor intelectuale din Moldova şi al clerului ortodox bucovincan, dânsa este un copil al revoluţiei şi constituie, pe lângă cele­lalte succese dobândite la 1848 – catedra pentru limba şi literatura română la liceul cernăuţean, introducerea limbii române la Institutul Teologic, înfiinţarea unei şcoli normale româneşti – un factor important de progres cultural şi, mai mult decât s-ar crede, şi naţional, fiind totodată şi precursoarea „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina”, care, zece ani în urmă, a fost concepută în acelaşi duh, cu aceleaşi tendinţe naţionale, nespuse pe faţă, în acelaş scop şi de aceleaşi persoane.

 

Ajutorul bogat, oferit de Moldova, era binevenit guvernului austriac, care, în politica sa, până la războiul Crimeei şi până la eşecul armatei ţariste la Sevastopol, tindea spre o înglobare a ţărilor româneşti în sfera sa de expansiune. Atunci însă se schimbă brusc filomoldovenismul Austriei, nemaiputându-se realiza aceste planuri, şi tot atunci începe politica filo-ucraineană, care pune capăt protejării oficiale a legăturilor culturale reciproce între Bucovina şi Moldova (I. Nistor, Un proces politic la Cernăuţi în 1878, în Junimea Literară, 1931).

 

În epoca dinaintea înfiinţării şi în primii ani ai existenţei bibliotecii, majoritatea covârşitoare a contribuţiilor se datorește românilor, cu toate că nu lipsesc nici donatori de altă naţionalitate din Bucovina, Galiţia şi Viena, între care Guverna­torul Bucovinei, baronul Henniger, ales preşe­dinte al Societăţii, după moartea lui Jancu Mustaţa, şi librarul vienez W. Braumüller. Nefiind aci locul să însistăm asupra desvoltării noului institut, an de an, ne vom mulţumi să înregistrăm, de acum înainte, numai datele cele mai importante.

 

 

După Henniger, urmează în fotoliul preşedenţial Jacob Miculi, consilier în administraţia Bucovinei, iar în comitet funcţionează foarte activ Alecu, al patrulea din fraţii Hurmuzaki, redactorul ziarului „Bucovina”, prima gazetă naţională din această provincie, prietenul intim al lui Vasile Alecsandri şi apoi colaboratorul neobosit la Societatea pentru cultură. Interesul general, manifestat până acum, nu slăbeşte. Eudoxiu Hurmuzaki face propagandă la Viena, unde sta pe la 1853, reuşind să obţie concursul Academiei imperiale de ştiinţe. El adună multe opere de la savanţi şi arhivari vienezi, cu care venea în contact personal, cu prilejul cerce­tărilor sale pentru ediţia documentelor care poartă numele său. Între donatorii de cărţi apar, în această epocă, Alexandru Papiu-Ilarian şi Gheorghe Asachi, iar la 1858, Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, transmite Bibliotecii importanta sumă de 2.000 florini, văzând poate în Biblioteca noastră o ur­maşă a Bibliotecii mihăilene, înfiinţată de el în Iaşi, cu 23 ani înainte.

 

Tânărul institut funcţiona întâi în palatul ad­ministrativ, apoi în edificiul prefecturii şi, în fine, până la 1875, în diferite case închiriate pentru acest scop, în strada Jancu Flondor. Destoinicii mecenaţi nu neglijau însă nici planul unei clădiri speciale, destinate exclusiv Bibliotecii şi, în vederea acestui scop, se obligau baronul Iancu Mustaţa junior să furnizeze pietrele de construcţie din carierele sale, baronul Emanoil Stârcea, varul şi geamurile din fabrica de sticlă ce o avea la Crasna-Ilschi, Mihail Romaşcan, lemnul de construcţie, şi cava­lerul Manz, fierul necesar clădirii.

 

Achiziţionarea cărţilor nemţeşti se făcea, după plecarea profesorului secundar Ficker, de un alt profesor de liceu, Ernst Rudolf Neubauer, poet german vestit şi dincolo de hotarele Austriei, cu­noscut ca învăţătorul lui Eminescu, care avea să-i mulţumească acestui bărbat, înzestrat cu un tem­perament abundent, bogate imbolduri poetice. Grija pentru literatura românească era încredin­ţată întâi preotului Jacob Vorobchievici, profesor la liceu şi consilier la Episcopie, iar după moartea lui neaşteptată (1857), marelui Aron Pumnul, că­ruia îi datorăm şi prima consemnare a cărţilor româneşti. Catalogarea colecţiilor, între ele şi monede şi piese muzeale, se făcea pe fişe, împărţite după 14 categorii ştiinţifice.

 

 

În aprilie 1861, Biblioteca Ţării începe o fază nouă a existenţei sale. Făcându-se, în fine, alegerile pentru dieta (camera) provincială, promise încă la 1848 şi mereu amânate, administraţia trece la Comitetul Ţării. Biblioteca devine, dintr-un aşe­zământ particular, o instituţie publică. Stocul căr­ţilor era de aproape 7.000 volume, averea totală se aprecia la 25.000 florini. Şi acum se întâmplă un lucru surprinzător. Sărmana Bibliotecă, ea care, după toate aşteptările, trebuia să devină o sarcină bugetară a dietei, se transformă în ban­cherul ei. Prin diferite tranzacţii, la a căror bază stă vinderea casei donate de fraţii Vârnav, se cumpără de către dietă, de la baroneasa Angelica Mustaţa, un imobil mare, în care pe atunci era adăpostită Mitropolia ortodoxă, iar Biblioteca noastră devine întrucâtva gazda reprezentanţei provinciale, numai întrucâtva, căci şi dieta con­tribui cu o sumă mai mare la aceste operaţii financiare. De altfel trebuie constatat că Biblioteca Ţării a stat numai foarte puţin timp în localul cel nou. Bugetul anual al Bibliotecii, fără a se socoti chiria, se urcă treptat, de la 1820, la 4.025 florini.

 

Atunci intrară două donaţii mari, una (1.230 volume) din succesiunea lui Eudoxiu Hurmuzaki (1875), iar 600 volume de la baronul Iancu Mu­staţa. Universităţile austrice trimiseră o colecţie mare de scrieri ale profesorilor. Imediat, la în­ceputul administraţiei noi, se numi un biblio­tecar, în persoana studentului de teologie Eusebiu Popovici, care mai apoi, până la Unire, a ilustrat facultatea de teologie ca profesor de istorie bise­ricească, înzestrat cu cunoştinţe vaste enciclope­dice şi manifestând o smerenie adevărat biblică în viaţa sa de toate zilele. Acest bărbat, neobosit până la adânci bătrâneţe, consacră uriaşa sa pu­tere de muncă bibliotecii, creând organizaţia ei, din care unele elemente au rămas active încă şi astăzi. Catalogul alfabetic avea atunci 43 de categorii.

 

Activitatea lui rodnică s-a sfârşit la 1871, când îi urmă Ion G. Sbiera, membru al Societăţii aca­demice române, Academia de mai târziu, şi apoi profesor de literatura şi limba română la Uni­versitatea din Cernăuţi. Acest savant, unul dintre întemeietorii filologiei şi istoriografiei literare ro­mâne şi elevul cel mai credincios al lui Aron Pumnul, mai războinic decât Popovici, oţelit în lupta naţională, prin activitatea sa la „Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina”, imprimă Bibliotecii o notă pronunţat naţională; corespondenţa cu forurile superioare o făcea, la început, numai în limba română; dojenit de Co­mitetul ţării să se folosească de limba germană, el răspunde cu bogate argumente juridice, apărându-şi punctul său de vedere. Nereuşind com­plet, el îndoaie foaia scrisorilor, aşternând pe dreapta textul în româneşte, iar pe stânga scriind nemţeşte.

*

 

 

Aceasta era situaţia Bibliotecii bucovinene până la 1875, când se înfiinţa Universitatea germană la Cernăuţi. Istoricul acestui eveniment şi importanţa lui pentru români sunt îndeajuns cunoscute şi au fost descrise de istoriografii cei mai competenţi. E deci de prisos să insistăm asupra amănuntelor şi ajunge dacă se vor schiţa numai liniile generale, întrucât ele sunt menite să elucideze şi dezvoltarea Bibliotecii.

 

Una din cererile, exprimate la 1848 şi repetată foarte des şi mai târziu, era crearea unei Univer­sităţi româneşti sau cel puţin a unei Facultăţi de Drept. Românii bucovineni ar fi consimţit, poate, din nevoie, să primească acest aşezământ cultural şi cu o reducere oarecare a pretenţiilor naţionale, dacă sugestia lor nu s-ar fi transformat de către guvernul austriac într-o universitate curat ger­mană, înfiinţată tocmai la 1875, o sută de ani după anexarea Bucovinei şi dacă profesorii noii Universităţi şi oaspeţii lor n-ar fi construit atât de nedrept, o distanţă atât de mare între cul­tura germană, care trebuia să fie propagată de Universitate, şi între vechea cultură mol­dovenească, cultură care li se părea – în neştiinţa lor – fie semibarbară, fie exotică. Ro­mânii din Bucovina au fost lipsă la serbările centenarului, împăratul Francisc Iosif, vă­zând atitudinea lor, renunţă la planul să vie cu acest prilej în Bucovina, inducând dificultăţi bugetare, care n-ar admite chel­tuielile unei călătorii.

 

Cunoaştem cu toţii dem­nul răspuns dat de Moldova, care, în ziua tristei comemo­rări, se închina în faţa mor­mântului Domnului Grigore Ghica, când Vasile Alecsandri cânta acea tristă şi vizionară elegie „Răpirea Bucovinei”, semnând cu pseudonimul sim­bolic „S. Molna”. Poetul Dimitrie Petrino, fiul unuia din ctitorii Bibliotecii Ţării, asista la această pioasă serbare ca trimisul Bucovinei „detrunchiate”.

 

 

Încorporarea gratuită a colecţiilor Bibliotecii provinciale în viitoarea Bibliotecă universitară era condiţia principală, pusă de Ministerul Instrucţiei, cu acest prilej. Comitetul ţării consimţi, cerând, din partea sa, ca Biblioteca să nu servească numai interesele universitare, ci să ţie seamă, în confor­mitate cu vechiul său regulament, şi de nevoile unui public mai mare decât cel universitar şi ca funcţionarii ei să fie primiţi în cadrele Statului, ceea ce s-a şi întâmplat cu bibliotecarul Ion G. Sbiera, însă nu în calitate de director, cu toate că dânsul era desigur indicat pentru acest post.

 

Biblioteca Ţării număra, în momentul predării, 15.544 volume; cum guvernul cumpără atunci mai multe biblioteci particulare, în cea mai mare parte juridice, totalul volumelor se urcă, în ziua inaugurării Bibliotecii universitare, în 4 octomvrie 1875, la 31.306 volume.

 

Birourile Bibliotecii au fost aşezate la primul etaj al edificiului Universităţii, ce fusese construit la început pentru şcoala normală, fiind pus însă apoi la dispoziţia nou înfiinţatului institut, şi anume la partea din mijloc din frontul principal, la care s-au mai adaos pe urmă câteva camere. Cărţile au fost depozitate dedesubtul biurourilor, la parter, adaptându-se mai târziu încă o aripă, situată vertical la front, cu dimensiuni aproape egale ca acele ale sectorului frontal.

 

Dotaţia bugetară anuală alocată cheltuielilor de material (cumpărarea cărţilor, legatul lor, mate­rialul de cancelarie) era fixată, în primii 15 ani, la 6.000 florini, urcându-se apoi până la suma de 9.000 florini, care se transformă cu introducerea valutei noi de coroane, în 18.000 coroane. Afară de această sumă, s-a mai plătit un fond iniţial de 20.000 florini.

 

În epoca 1875-1900, Biblioteca era frecven­tată anual, în cifră medie, de 3.000 persoane, cărora li s-au comunicat 14.000 volume, de la 1900-1917/18 numărul mediu de cititori era de 7.000, cel al cărţilor citite de 18.700 volume; ser­viciul de împrumuturi înregistrează anual în me­die 5.000 volume, în primii 25 ani, iar până la sfârşitul războiului, 7.000 volume. Creşterea to­tală, până la trecerea Bibliotecii în administraţia româneasca, era de 200.000 volume, anual deci 4.650 volume.

 

 

Prin încadrarea Bibliotecii în rândul bibliote­cilor universitare şi de studii austriace se schimbă fireşte şi situaţia donaţiilor. Universităţile austrice, germane şi elveţiene trimit regulat publicaţiile lor, dintre care, în în­tâiul rând, tezele de doctorat. Diferiţi profesori universitari contribue cu daruri frumoase la îmbogăţirea stocului de cărţi; între aceştia, ar fi de menţionat profesorul de procedură civilă şi de drept comercial la Cernăuţi, Constantin Tomaşciuc, care fu şi primul rector al Universităţii, lăsându-i un legat de 2.400 volume.

 

Scrierile institutelor savante din diferite ţări, mai ales din Austria, Germania, Rusia şi America, se înregistrează la cărţile intrate. Academia Ro­mână apare, de la 1881, regulat între donatori, dăruind între altele publicaţiile de documente din colecţia Eudoxiu Hurmuzaki. Din Bucureşti oferă Institutul Meteorologic mai multe publicaţii, înalta Curte de Casaţie, buletinul său (1877), Librăria vieneză „I. G. Manz”, furnizoarea principală de cărți, puse la dispoziţie gratuit, toate cărţile apărute în editura sa. Cărţile din ţară se comandau la librăria C. Sfetea din Bucureşti. Dintre persoanele parti­culare, care au îmbogăţit biblioteca cu piese mai importante, numim pe funcţionarul Bibliotecii, Dr. A. Bucher, cu 8 manuscripte slavone, minee din secolul al 15-lea şi 16-lea, Episcopul Argeşului Gherasim Timuş-Piteşteanu, doctor în teologie al Universităţii noastre, cu o ediţie modernă a tetraevangheliarului lui Coresi, Dimitrie Sturdza, pe timpul când era ministru al Instrucţiunii Publice, cu valorosul op „Biserica episcopală a mănă­stirii Curtea de Argeş”, Regele Alexandru al Serbiei cu o ediţie facsimilată a lui „Evangéliaire ancien serbe du prince Miroslav”, de la Sf. Munte, I. Kalinderu, cunoscutul jurisconsult şi admini­strator al Domeniilor Coroanei, Natalia Hurmuzaki, născută Stârcea, soţia lui Nicolae Hurmuzaki, şi mulţi alţii.

 

O colecţie foarte valoroasă se primi, la 1878, de la împăratul Francisc Josif, provenind din succesiunea unchiului său, a împăratului Ferdinand: 1.050 vo­lume foarte rare, înzestrate cu numeroase gra­vuri, în legături de lux. Dintre acestea, relevăm: Azeglio, „La reale galleria di Torino”, 1836-1846; Dante, „Le Purgatoire et le Paradis” avec les dessins de G. Doré, 1868; Zanotto, „Il palazzo ducale di Venezia”, 1853-1861; Gessner, „Mort d’Abel”, traduit par Hubert, Paris 1793, cu prea frumoase gravuri colorate; apoi un op de istorie naturală, cuprinzând gravuri splendide, colorate cu mâna, în format mare, de I. I. N. Spalovsky, „Beitrag zur Naturgeschichte der Vogel”, 1790-92; şi, în fine, „Winckelmanns Werke”, Dresden 1808, din biblioteca împărătesei Maria Luiza, cu mo­nogramul ei.

 

 

În general se poate constata că numărul dona­ţiilor, care în întâii zece ani era egal cu cel al cărţilor cumpărate, scade treptat la cifre mai modeste. Dela 1881 intră în fiinţă depozitul legal al imprimatelor apărute în Bucovina. Personalul Bibliotecii se compunea, la inaugu­rare, dintr-un bibliotecar, ca şef, un scriptor, care a fost Ion G. Sbiera şi care părăsi serviciul, fiind numit, la 1881, profesor universitar, un amannuensis şi un servitor, deci 3 funcţionari tehnici şi 1 om de serviciu; la sfârşitul războiului, erau în funcţie 11 funcţionari titraţi şi 3 servitori.

 

De la 1875-1903, organizarea şi conducerea Bi­bliotecii fu încredinţată doctorului Carol Reifenkugel. El a fost un bibliotecar foarte cult şi foarte conservativ. Dat fiind că şi succesorul lui, Dr. Ioan Polek (1903-1912), geograf de specialitate, istoriograf al Bucovinei, ocupându-se în întâiul rând cu epoca după anexare, şi dl Dr. Fr. Baumhackl (1913-1919), actualul subdirector la Biblio­teca naţională din Viena, au fost de asemenea foarte conservativi, organizaţia dată de întâiul şef  n-a fost mult schimbată şi persistă încă şi astăzi în multe ramuri ale serviciului.

 

Pe timpul marelui război, Bucovina a fost aproape totdeauna în zona de luptă, Biblioteca n-a suferit însă mult din cauza acestor împre­jurări, căci, după cum ne povesteşte Robert Klement, subdirectorul de mai târziu, care a rămas pe atunci la Cernăuţi ca apărător al colecţiilor, trupele ruseşti, în cursul întâii ocupaţii, în sep­temvrie şi octomvrie 1914, nu i-au dat nici o atenţie; pe timpul invaziei a doua, noiemvrie 1914, până în februarie 1915, uşile ei au fost sigilate de ruşi, fără să fi călcat cineva depozitul sau birourile; a treia şedere a lor, întâmplată de la iunie 1916, până în august 1917, părea să ame­ninţe mai serios existenţa Bibliotecii, pregătindu-se evacuarea ei, pentru a face loc unei şcoli de ofiţeri, iar mai târziu unei infirmerii pentru surorile de caritate: pericolul a fost însă înlăturat, în ambele cazuri, astfel că ocupaţiile ruseşti n-au pricinuit nici o pagubă.

 

 

Acei funcţionari-bibliotecari, care nu s-au re­fugiat din Cernăuţi, au continuat să lucreze într-un mod foarte redus, adunând afişele şi publi­caţiile din timpul războiului. Momentul cel mai critic interveni de-abia la sfârşitul lui octomvrie 1918, când autorităţile administrative austrice şi Senatul Universităţii, compus în majoritate din profesori neromâni, de­ciseră evacuarea Bibliotecii şi transportarea ei, în 18 vagoane, la Viena, presimţind că alipirea Buco­vinei la patria-mamă poate fi numai o chestiune de câteva zile. Profesorii străini au avut atunci o idee vagă, vroind să imite poate exemplul istoric al înfiinţării Universităţii din Lipsca, să mute în altă parte Universitatea cernăuţeană, cu tot per­sonalul şi toate institutele ei, deci şi cu bogatele colecţii ale Bibliotecii. Trei bărbaţi au reuşit atunci să păstreze Bucovinei această nepreţuită comoară. Profesorul Alexe Procopovici atrage chiar în prima şedinţă a Constituantei bucovinene din 27 octomvrie 1918 atenţia publică asupra intenţiilor profesorilor austrieci, iar dl V. Gheorghiu, profesor la Facultatea de teologie şi membru în Se­natul universitar, protestează energic contra hotărârii luate de majoritatea colegilor săi; neputându-le impune punctul său de vedere, domnia sa se adresează, în taină, negăsind alt mijloc de salvare, directo­rului serviciului C. F. din Cernăuţi, dlui Cornel Topor-Tarnovieţchi, viitorul secretar de Stat al Comunicaţiilor din Bucovina liberată, rugându-l să refuze punerea la dispoziţie a vagoanelor ne­cesare. Directorul a declarat apoi, într-adevăr, fără ezitare, autorităţilor austriece, cu toate amenin­ţările că va fi considerat ca vinovat de înaltă trădare, că nu poate garanta siguranţa transportului. Mulţumită intervenţiei la timp a acestor trei bărbaţi, Biblioteca a rămas neatinsă şi a putut trece fără nici o dificultate în administraţia românească.

 

Actul măreţ al Unirii provinciilor de sub stă­pânirea străină cu vechiul Regat constitue capi­tolul de căpetenie din istoria modernă a României, e deci de prisos să insistăm aci asupra fazelor cu­noscute tutulor, care au dus, după secole de des­părţire, la reîntregirea Ţării. Prin Adunarea Constituantei cernăuţene, în 27 Octomvrie, prin intrarea armatei române, în 11 Noiemvrie, şi prin proclamarea Unirii necondi­ţionate şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României, pronunţată în 28 Noiemvrie 1918 de Congresul Naţional, fostele autorităţi austriece au trecut sub imperiul Statului român, urmând fi­reşte o epocă de transiţie, în care se pregătea organizaţia cea nouă; foarte mulţi din funcţio­narii vechi austrieci continuară activitatea lor şi sub regimul cel nou. De-abia la 11 august 1919 guvernul român numi un conducător nou al Bibliotecii, în persoana dlui doctor în teologie şi filozofie Nicolae Cotlarciuc, care era în slujba Bibliotecii Universităţii încă din 1901.

 

 

Cerându-se bibliotecarilor austriaci, ca şi celorlalţi funcţionari de stat, drept condiţii pentru menţinerea lor în serviciul Statului român, pre­starea jurământului de credinţă faţă de Rege şi de Constituţie, precum şi învăţarea limbii româneşti, numai o parte din ei au rămas în activitate, în vreme ce ceilalţi, în frunte cu directorul Baumhackl, renunţară la posturile lor şi părăsiră Bucovina.

 

Pe ziua de 1 octomvrie 1919, prin Decretul Regal de la 12 septemvrie din acelaşi an, Univer­sitatea germană a fost transformată în Universitate românească. În ajunul acestei zile, la 30 sep­temvrie, colegii austrieci părăsiră Cernăuţii şi fură conduşi la gară de bibliotecarii români, cu toate onorurile cuvenite, urându-şi reciproc tot binele pentru viitor.

 

Inaugurarea solemnă a Universităţii româneşti se făcu, cu fastul cuvenit, la 24 Octomvrie 1920, în sala sinodală a palatului mitropolitan şi în aula Universităţii. Maiestăţile Lor, Regele Ferdinand şi Regina Maria, însoţiţi de Alteţa Sa Regală Principele Carol, astăzi M. S. Regele Carol II, precum şi de întreaga Augustă Familie Regală, au binevoit să vină atunci în capitala Bucovinei, făcând Uni­versităţii prea înalta cinste de a fi patronii acestei ctitorii culturale în provincia de curând realipită la patria-mamă. În suita Regală erau toţi membrii guvernului, în frunte cu dl general Averescu. Rectorul Universităţii era dl Ion I. Nistor, care a rostit discursul festiv, imitând limba clasică a vechilor cronicari moldoveni pentru a înălţa un imn de bucurie din adâncul sufletului bucovinean.

 

 

Regele Ferdinand a răspuns Rectorului printr-o cuvântare magistrală, plină de înţelepciune adâncă, asigurând Universitatea şi institutele ei de prea înaltul său sprijin. Cu ocazia inaugurării festive a Universităţii s-a făcut şi inaugurarea Bibliotecii universitare. Un punct din programul serbărilor era şi vizi­tarea Bibliotecii. Regele Ferdinand, însoţit de Alteţa Sa Regală Principele Carol, a fost condus de director în sala de lectură, unde se alcătuise şi o frumoasă expoziţie a cărţilor rare şi de valoare. Maiestăţile Lor au admirat obiectele expuse şi s-au interesat de aproape de cărţile cele mai importante, Regele Ferdinand fiind un bun cunoscător al incunabu­lelor. Mai ales colecţia de stampe din trecutul Bucovinei a trezit atenţia prea înalţilor vizitatori, care au descins apoi în depozitele de cărţi, unde au primit mai de aproape informaţii despre felul aşezării şi al catalogării colecţiilor. Cu acest prilej, Maiestăţile Lor s-au încredinţat de insuficienţa localului pentru Bibliotecă şi au recunoscut necesitatea unei clădiri noi. Necesitatea aceasta n-a fost satisfăcută nici până astăzi, dar sperăm că, îndată ce mijloacele mate­riale ale Statului o vor permite, se va putea trece la executarea unui edificiu propriu al Bibliotecii, după toate cerinţele moderne. Nădejdea noastră este cu atât mai întemeiată, întru cât vom găsi la Maiestatea Sa Regele Carol II, protectorul culturii şi înaltei învăţături româneşti, sprijinul cel mai efectiv pentru doleanţele noastre îndreptăţite.

*

Noul bibliotecar-şef, dl N. Cotlarciuc, actualul mitropolit al Bucovinei şi Hotinului, luă asupra sa, pe lângă îndatoririle ce izvorau din numirea ca profesor de teologie practică la Facultatea din Cernăuţi, şi sarcina grea de a pune temelia viitoarei organizaţii a Bibliotecii. Înaltul nostru Chiriarh are marele merit de a fi schimbat Bi­blioteca Universităţii, în cei patru ani ai condu­cerii sale (1919-1923), într-un institut de înaltă cultură românească. Bogatele sale experienţe şi idei de reformă pe tărâmul bibliotecăresc, le con­centrează într-un proiect de lege pentru biblio­teci, înaintat şi discutat la Adunarea Asociaţiei profesorilor universitari din România, ţinută între 3 şi 5 iunie 1922 în Cernăuţi. Multe sugestii din acest concept au fost realizate nu numai la bi­blioteca noastră, dar şi la celelalte biblioteci din ţară. Din problemele mari, a căror rezolvire se im­punea pe atunci categoric, era şi aceea a recru­tării personalului, rămas prea redus prin plecarea unei însemnate părţi a funcţionarilor vechi. Noul conducător a ştiut să grupeze în iurul său pe lângă bibliotecarii experimentaţi din trecut, şi un grup de tinere puteri de muncă în branşa bibliotecară, cari astăzi, după 15 ani, ocupă cu multă compe­tenţă locurile lor.

 

Cadrul de opt funcţionari ştiinţifici, format încă la sfârşitul anului 1919, se micşoră repede, prin trecerea a doi membri la catedre de profesori universitari. Statul se completă însă şi crescu prin numiri noi de funcţionari şi – pentru în­tâia dată în istoria acestei Biblioteci – şi de func­ţionare. Numărul funcţionarilor se fixează cu un director, 1 subdirector, 5 bibliotecari, 5 bibliotecari-asistenţi şi 6 funcţionari inferiori, repre­zentând personalul bugetar, care există şi astăzi, adăugându-se, de atunci, însă încă un arhivar şi o dactilografă. În anul şcolar 1922-1923 se pune şi acea solidă piatră fundamentală a bibliotecii şi a mai multor alte institute-surori din ţară, mulţu­mită preţiosului dar oferit de către Guvern şi Par­lament prin legea depozitului legal din 27 noiemvrie 1922, care, impunând tipografiilor o sarcină materială în interesul culturii naţionale, le ga­rantează în schimb conservarea operelor ieşite de sub teascurile lor. Numărul cărţilor provenite din depozitul legal, de la intrarea legii în vigoare şi până la octomvrie 1932, deci în zece ani, se urcă la 103.202 volume. Stocul cărţilor româneşti, care, la 1926, reprezenta numai 14 %, a ajuns astăzi la cifra de 107.563 volume, adică aproximativ 30% din totalul impri­matelor depozitate. Prin aceasta s-a rezolvat însă numai problema cărţilor ro­mâneşti din epoca actuală. O altă categorie a scrisului naţio­nal, cărţile apărute înaintea răz­boiului și în cursul lui, arată lacune destul de mari, cu toate că, încă de pe timpul Biblio­tecii Ţării, se găsesc valoroase şi neaşteptat de rare exem­plare provenite din tipografiile vechiului Regat. O parte din aceste lipsuri a fost acoperită prin o dotaţie bugetară extraor­dinară, acordată anume pen­tru acest scop de Ministerul Instrucţiei, în anii 1923, 1925 şi 1926, prin completări si­stematice, făcute cu ajutorul mărinimos al Aca­demiei Române şi al Casei Şcoalelor şi prin do­naţii oferite în urma unui apel public, lansat de Direcţie; dar până vom ajunge la o situaţie satis­făcătoare, mai este o cale lungă de străbătut.

 

Totalul cărţilor vechi româneşti, apărute până la 1830, e de 56 volume; registrul lor începe cu rarisima Psaltire a lui Coresi din 1570, ce se poate considera ca unicat, căci exemplarul Aca­demiei a fost transportat, pe timpul războiului, în Rusia. Pe lângă un grup de publicaţii, traduse din nemţeşte în româneşte, la ordinul împăratului Josif II („Rânduiala judecătorească de obşte”, Viena, 1787 şi altele), vom menţiona încă Psal­tirea ce să zice „Cântarea a fericitului prooroc şi împărat David”, Belgrad (Alba Julia), 1651. Unele dintr-însele lipsesc chiar la Bianu-Hodoş, biblio­grafia românească veche, spre exemplu: „Carte sobornicească a clerului Moldovei” din anul 7260 (1752), Iaşi, şi „Pravila sau lege a căsătoriei pentru toate ţările nemţeşti moştenitoare a Monarhiei Austriceşti”, Cernăuţi, 1816.

 

Din cele 460 manuscripte, relevăm ca cel mai vechi un fragment latin iluminat din operele Sf. Ieronim, din secolul al XIII-lea; cel mai vechi slavon este un minei din secolul al XV-lea, pro­venind din Mănăstirea Sf. Ilie din Bucovina. Manuscriptul „Rânduelii Sf. Ilie”, tot din acea­stă Mănăstire, a fost aşternut, la începutul seco­lului XVI-lea, pe aceeaş hârtie ca şi codicele voroneţean şi sbornicul scris la 1438 de Gavrilă, la Mănăstirea Neamţ. Alte minee de dată mai recentă sunt împodobite cu chenare colorate, spe­cimene frumoase de artă miniaturistică monahală.

 

O achiziţie preţioasă din ultimul timp este schiţa unei poezii scrisă de mâna lui Eminescu. Aproape o sută de volume se urcă la începutu­rile artei tipografice (incunabule). Aci ar fi de înşirat drept cel mai vechi un incunabul bavarez din 1474: „Formulari darinn begriffen sind aller handbrief (epistolar)”, tipărit la Ulm, a „Biblia la­tină din Nüremberg”, tipărită la Anton Coburger, 1478 (un exemplar al acestei biblii, vândut la o licitaţie din Germania, a obţinut, cu câţiva ani înainte, preţul de 500.000 lei), „Buch der Cronicken”, de Hartmann Schedel, Nüremberg, 1493, la A. Koberger, şi mai multe ediţii ale autorilor latini clasici din oficina veneţiană a lui Aldus Manutius şi din aceea pariyiană a lui Bertold Rembolt.

 

Cercetând sertarele celor patru scrinuri uriaşe, în care se depozitează stampele şi volumele com­puse exclusiv din planşe, găsim înainte de toate multe mape cu cartoane reprezentând monumente propriu-zise grafice, spre exemplu: Kraus, „Miniaturen der Manesseschen Liederhandschrift”, 1887, „Monumenta Germaniae et Italiae typographica”, 1892, şi altele, apoi colecţii de fotografii vechi topografice cernăuţene, de ex-libris, opul „Wiener Genesis”, reproducerea facsimilată a manuscriptului unei biblii greceşti din secolul al VI-lea, rarele gravuri ale artistului bucovinean Franz Xaver Knapp, apărute, pe la 1860, sub titlul „Bucovina ilustrată” şi având ca subiect peisajii provinciale, şi, în sfârşit, trei albume de fotografii excelent executate de dl Luchian Balan, la iniţiativa Comisiunii Monumentelor Istorice, în urma indicaţiilor date de dl arhitect Balş şi de domnii profesori universitari V. Grecu şi O. Tafrali, apărute sub titlul „Din trecutul Bucovinei”, şi reprezentând o adevărată carte funciară a bogă­ţiilor de artă şi arhitectură veche din oraşele, mă­năstirile şi satele noastre. Nu lipsesc, printre aceste colecţii de stampe, nici reproducerile reliefurilor de pe columna traiană, în format mare, de Cichorius şi nici alt material numeros iconografic privitor la monumente de artă antică.

 

Un alt grup de cărţi importante cuprinde vechile descrieri istorico-geografice ale Principatelor, pro­venind în cea mai mare parte din succesiunea rămasă în urma lui Eudoxiu Hurmuzaki. Cităm numai unele mai vechi: „Türkische Historien”, 1577; „Türkische und ungarische Chronik”, 1663; „Birken, der Donau­strand”, 1664; „Gerlach, Tagebuch”, 1674; apoi Avril, Philippe, 1705; Del Chiaro, 1718; Marsigli, 1726; Boscovich, 1772; Carra, 1777; Sulzer, 1781-2; Tott, 1788; Mikoscha, 1793; Raicevich, 1799; Batthyani, 1805; Wolf, 1805; Karaczay, 1818; Wilkin­son, 1821; Recordon, 1821; Kosmeli, 1822; Torinton, 1826; Walsh, 1829 etc.

 

De mare preţ, din alte considerente decât acelea ale vechimii, sunt unele colecţii complete de publicaţii periodice ca: „Sacrorum Conciliorum nova colectio…”, I. D. Mansi evulgavit; „Monumenta Germaniae hist.”; P. A. Saccardo, „Sylloge fungorum”; „Annalen der Physik und Chemie”, etc., v. I. C. Poggendorf; Liebigs „Annalen der Chemie und Pharmacie” etc. Aceste colecţii notează în cataloage de anticariat cu preţuri de milioane de lei.

 

Trecând de la aceste exemplare, care formează tezaurul nostru, la totalitatea pieselor, constatăm, pe ziua de 1 Octomvrie 1932: 370.530 volume-unităţi, înregistrate în colecţiile Bibliotecii, ocupând astfel locul al treilea între bibliotecile din ţară, imediat după Biblioteca Academiei Române, fără a se putea mândri, fireşte, cu colecţii bogate na­ţionale de manuscripte, documente, stampe etc., care constituie fala Academiei. În ce priveşte nu­mărul cărţilor tipărite disponibile, Biblioteca Uni­versităţii din Cernăuţi este întrecută numai de aceea din Cluj.

 

În epoca postbelică se schimbă şi situaţia donaţiilor. Din străinătate sosesc regulat în dar publi­caţiile Societăţii Naţiunilor. Alţi donatori sunt Ministerul de Externe francez, care a abonat bi­blioteca la o serie de reviste importante, transmi­ţând, pe lângă aceasta, şi alte opere, ce întrec, în unii ani, un total de 1.000 volume; Legaţia ita­liană, Ministerul de Externe german, Consulatele cehoslovac, german, francez din localitate; „Carnegie Endowment for International Peace”, Was­hington (publicaţii din domeniul istoriei economice şi sociale a războiului mondial); „Smithsonian Institution, miscellaneous colections”, Washington (ştiințe); Academiile din Cracovia, Dorpat, Dublin, Kiev, Leningrad, Lipsca, Praga, Sofia, Tartu şi Upsala; Universităţile şi Şcolile de înalte Studii din Atena, Belgrad, Berna, Bratislava, Bruxelles, Budapesta, Christiania, Granada, La Plata, Munichia, Roma, Sendai şi Tokio, unele transmiţând colecţiile anuale de teze de doctorat. Din ţară am primit donaţii din partea Academiei Române şi a Casei Şcoalelor şi de la aproape toate Ministerele, de la Societatea Regală de Geografie, Institutele de geologie şi meteorologie, „Monitorul Oficial”, Comisiunea Monumentelor Istorice și Facultatea de Medicină din Bucureşti, unul din donatorii cei mai darnici este Rectoratul Universităţii, care ne trece toate imprimatele ce le primeşte.

 

Biblioteca a moştenit colecţii frumoase din suc­cesiunea regretaţilor Eusebie Mandicevschi, renu­mitul compozitor şi istoriograf al muzicii, Dimitrie Onciul, fostul preşedinte al Academiei Ro­mâne, profesorul Gheorghe Tofan, şi Dr. Mauriciu Benedikt, profesor la Facultatea de Medicină din Viena (3.500 volume din domeniul specialităţii sale). Regretatul G. G. Burghele, avocat din Dorohoi, a imitat exemplul din trecut al mecenaţilor moldoveni, dăruind, pe lângă o sumă în numerar, şi câteva sute de cărţi. Din cercurile universitare înregistrăm donaţii importante din partea domnilor profesori universitari Dimitrie Marmeliuc, Leca Morariu, Alexie Procopovici, Dragoş Protopopescu şi A. Ştefănescu-Galaţi, precum şi dela alţii.

 

Dotaţia anuală bugetară s-a urcat, în această epocă, de la 80.000, la 525.000 lei (1925); ea era, în medie, în ultimii zece ani, de 300.000 lei, a scăzut însă fireşte din cauza situaţiei grele finan­ciare, care dăinueşte în toată lumea, astfel că numărul cărţilor şi revistelor cumpărate este deo­camdată mai redus. Frecvenţa era, tot în cursul ultimilor zece ani, în medie anuală de 10.242 cetitori, cărora li s-au comunicat 29.871 volume, dintre care 11.328 împrumutate acasă. Cifra maximală a fost ajunsă în 1931-32, cu 13.260 de cetitori, 37.521 volume comunicate, dintre care 14.780 împrumutate acasă. Încheind partea statistică, reluăm firul cronicii noastre.

 

La începutul anului 1923, în urma demisiei dlui Dr. N. Cotlarciuc, dl Constantin Mandicevschi, fost director general la secretariatul de serviciu cernăuţean de instrucţie, fu numit di­rector al Bibliotecii. Dânsul continuă lucrările îndrumate de predecesorul său şi pune teme­lia noii organizaţii administrative, redactând, în colaborare cu funcţionarii ştiinţifici, un regulament de funcţionare, precum şi instrucţiile pentru ser­viciile interne, care se aplică, în mod provizoriu, pe lângă regulamentul de organizare a Bibliotecii universitare din Cluj, până când va fi pusă în practică noua lege a învăţământului superior, care va cuprinde şi norme noi de organizare. Cea mai importantă din măsurile luate de dl Mandicevschi este sistemul de control, înfiinţat pentru cărţile care se scot din depozit şi sunt însoţite de un buletin, formând un fel de paşaport. Fiecare „pas” al cărţii, trecerea lor la categoria cărţilor rezervate, aservate, împrumutate, date la legat, se evidenţiază din aceste buletine, până la întoar­cerea lor în depozit; buletinele se aşează atunci într-n dosar special, unde pot fi cercetate în caz de nevoie, încă după mulţi ani. Un control amănunţit, repetat de două ori pe zi, la sfârşitul operaţiilor, la orele 1 şi 19, trece în revistă toate cărţile comunicate în acea zi. Cu privire la situaţia găsită la aceste ore se încheie procese-verbale separate.

 

La 1 octomvrie 1930, după ce dl Mandicevschi, care publicase și o scriere interesantă cu privire la întemeierea Bibliotecii Ţării[1], ajunsese limita de vârstă, conducerea Bibliotecii a fost în­credinţată actualului director, Dr. Eugen I. Păunel, fost bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Viena. Atmosfera care domneşte la un institut de bi­bliotecă este, desigur, determinată şi prin numărul colaboratorilor, care reuşesc să îmbrăţişeze cariera academică: din foştii funcţionari, de la Unire, în­coace, dl I. Bacinschi a ajuns profesor titular de limbile şi literaturile romanice la Universitatea din Cernăuţi, dl T. Brăilean, profesor de socio­logie; întâiul conducător român al Bibliotecii, dl N. Cotlarciuc, a devenit profesor de teologie şi mitropolit al Bucovinei, dl V. Gherasim, supli­nitor la catedra de istona filozofiei, iar dl M. Hacman, profesor titular de drept comercial şi maritim.

 

Biblioteca dispune de următoarele cataloage: „Catalogul alfabetic”, compunându-se din fişe, care reprezintă copiile de pe titlurile cărţilor; ele sunt aşezate în 600 fişiere, conţinând fiecare aproxi­mativ 420 bucăţi; totalul fişelor alfabetice ajunge, deci, la aproximativ 250.000. La anuarele şcoalelor, cataloagele de anticariat şi la publicaţiile so­cietăţilor şi băncilor se aplică o catalogare mai redusă, redactându-se fişe alfabetice numai pe localităţi şi institute (firme, bănci etc.). O înregistrare şi mai sumară (simplă înscriere într-un jurnal de intrare) se face numai la foarte puţine categorii, provenite din depozitul legal (placarde, reclame, cataloage de seminţe etc.).

 

În schimb, se întocmesc fişe alfabetice separate și pentru articolele cuprinse în diferite anuare şi buletine ştiinţifice (Memoriile Academiei Române etc.); ele se înregistrează deci ca şi când ar fi vorba de cărţi apărute în volum separat. Fişele alfabetice se întocmesc în două exem­plare, dintre care unul este destinat catalogului sistematic. Pentru unele ramuri ştiinţifice aceste fişe-copii nu sunt încă definitiv clasate, aşa spre exemplu pentru ştiinţe; lucrarea este însă în curs și va fi terminată într-un timp apropiat. Drept bază de sistematizare servește „împărţirea pe ma­terii a catalogului cărţilor” de la Academia Română, modificată în unele cazuri după trebuinţele noa­stre speciale.

 

Cum institutul nostru, urmând căile de dezvoltare nouă a Bibliotecilor moderne, trebuie să fie şi un centru de documentaţie pentru toate impri­matele ce se găsesc accesibile în Bucovina, se intercalează printre fişele catalogului alfabetic şi fişe privind cărţi din alte colecţii bucovinene. O parte a Bibliotecii facultăţii de teologie (înfiin­ţată la 1841-2) a fost astfel evidenţiată, actual­mente se lucrează la copierea fişelor de la Biblio­teca facultăţii de drept, după care va urma înre­gistrarea bogăţiilor de la vechea Societate pentru cultura şi literatura română[2].

 

Catalogul (topografic) de orientare, care, în pri­mul rând, stă la dispoziţia cititorului, este o oglindă fidelă a aşezării cărţilor în dulapurile și rafturile din depozit şi din sălile de lectură, unde ele sunt plasate după specialităţi. Această depo­zitare, moştenită de la înfiinţare, este foarte indi­cată pentru Biblioteci mai mici, cu caracter mu­zeal şi cu relativ puţine creşteri, nu se dovedeşte însă a fi totdeauna practică în cazul nostru; în­locuirea ei prin „numărul curent”, ce ar fi desigur de dorit, este una din lucrările mari, care ne incumbă pe viitor. Pe de altă parte, se oferă cercetătorilor prin această metodă de aşezare a căr­ţilor avantajul de a putea vedea, într-un singur catalog, relativ puţin voluminos, aproape toate operele de specialitate ce se găsesc în Bibliotecă, astfel că adunarea materialului este o operaţie relativ simplă. Totalul cataloagelor topografice în­trece numărul de 140. O serie de cataloage auxiliare, inventare şi re­gistre completează aparatul bibliotecăresc.

 

Afară de volumele relativ puţine, formând Bi­blioteca uzuală, cărţile sunt adăpostite în depozitul din parter, care se compune din 7 săli, 2 camere, 1 coridor corespunzând lungimii aripii întregi din curte şi două coridoare de trecere. Lungimea rafturilor e de 5.500 m; prin punerea cărţilor în două rânduri paralele, se mai poate câştiga încă mult spaţiu, în unele cazuri. Aceste depozite, astăzi prea încărcate, sunt foarte solid şi sănătos construite, căci încăperi similare servesc în acelaş etaj de săli de cursuri, seminare şi biurouri; simpla înlocuire a dulapurilor uriaşe de o înălţime de aproape 5 m şi de o lăţime de 4 m cu construcţii moderne de fier, aranjate în ga­lerii, ar admite o aşezare mai practică a colecţiilor. Aceste amenajări trebuesc însă deocamdată amâ­nate din pricina economiilor ce se impun actualmente.

 

Cele trei săli de lectură oferă deocamdată numai 50 de locuri pentru cetitori, desigur prea puţin faţă de numărul studenţilor şi de acela al cărţilor; construcţia aproape terminată a Institutului de Zoologie şi în consecinţă mutarea lui din edificiul principal al Universităţii, va face cu putinţă ocu­parea mai multor săli şi camere noi, astfel că îmbunătăţirea situaţiei în această privinţă este o chestiune de un viitor foarte apropiat.

 

Schimburi de cărţi împrumutate se fac regulat cu bibliotecile din ţară, în primul rând cu Biblioteca Academiei Române, a Universităţilor din Cluj şi Iaşi, a Fundaţiei Carol I şi a Municipiului Chişinău, prccum şi cu bibliotccilc diferitelor alte in­stitute savante; din străinătate primim împrumu­turi dela Bibliotecile Statului prusian din Berlin, a Universităţilor Cracovia, Gottingen, Lipsca, Lwow, Munichia, Varşovia, Viena şi altele.

 

Vechea ctitorie a boierilor bucovineni şi moldo­veni, adăugită cu însufleţire vie din partea tutulor păturilor intelectuale ale Bucovinei, transformată apoi în Biblioteca Universităţii austriece din Cer­năuţi, a devenit comoara de cărţi a institutului celui mai înalt de cultură din nordul Moldovei şi este astăzi pe cale să se înşire în rândul Biblio­tecilor moderne naţionale şi internaţionale, radiind energiile savante asupra tutulor celor cari doresc să le primească[3].

 

 

 

EUGEN I. PĂUNEL

Directorul Bibliotecii Universităţii din Cernăuţi

 

 

[1] Întemeierea Bibliotecii Ţării. Comunicări de C. Mandicevschi, în „Junimea Literară”, XX (1931) N-rele 9-12

[2] Vezi „Boabe de Grâu”, II, p. 185-191

[3] Păunel, Eugen I., Biblioteca Universității din Cernăuți, în Boabe de grâu, nr. 4, Anul IV, aprilie 1933, pp. 225-239


1908: Păţania corului din Bosanci

 

Biserica din Bosanci, cu Romstorfer în planul doi

 

 

„La noi, în sat, s-au pus la cale părinţii şi cu domnii învăţători şi au făcut un cabinet de lectură şi un cor, în care cântă o mulţime de flăcăi şi gospodari din sat. Ţi-i mai mare dragul să-i asculţi. Domnul învăţător Mihaiescu îşi dă cea mai mare silinţă şi toţi se bucură de aşa un lucru frumos. Când, deodată, vine, Duminica trecută, jandariul Hassel şi spune că nu mai dă voie să se adune cântăreţii seara, ca să înveţe a cânta. Şi noi nu ştim cu ce drept vine jandariul să oprească un lucru aşa de frumos! El poate să oprească ca să nu cânte unul, beat, într-o cârşmă ceva, dar aşa, cum? Dar vezi că la jidan se pot toate face! Eu v-am scris asta, ca să vadă lumea cum ne pun străinii beţe în roate, când văd că am început un lucru frumos. Că am oblicit noi că dl de la poştă i-ar fi spus jandariului că nu poate suferi cântarea şi l-a rugat ca să le oprească oamenilor ca să mai cânte. Dl de la poştă să-şi astupe urechile ori să se ducă de la noi, din Bosancea, dacă nu-i place. / Amu v-aş mai întreba, domnilor, ceva, că poate îţi şti domniile voastră din Cernăuţi mai bine. Adică ce-i cu şcoala cea nouă? N-au domnii de gând să ne facă rând şi nouă cu o şcoală cum se cade, că ne-am hrănit să trimitem copiii noştri în borde­iele cele de până acuma, în care s-a ţinut şcoală. Îi mare ruşine pentru un sat ca Bosancii să n-aibă o şcoală ca oamenii!”[1].

 

 

[1] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, sâmbătă 16 mai 1908, pp. 35, 36


1908: Gospodărie turcească în Zahareşti

 

 

 

 

„Comitetul comunal este sufletul unui sat, căci de la comitet atârnă bunăstarea comunei. Membrii din comitet ar trebui să fie părinţi ai comunei, nu jupitori şi de nouă piei. Să începem, mai întâi, cu comitetul comunal. La noi, domnilor, de 12 ani, în care vreme s-au perindat patru vornici, nu s-a făcut răfuiala nici unui vornic, aşa că satul nu ştie cum stă cu banii grămezii. De câte ori a în­cercat vreunul dintre cei din comitet ca să-i în­demne şi pe ceilalţi să facă odată răfuiala, n-a izbutit deloc, pentru că atât Dumitru Băiţan, Constantin Frîncu şi Nicolai Vartepniuc, cât şi alţi deputaţi s-au înfruptat din banii comunei şi amână răfuiala pe mai târziu. Noi nu ştim ce să facem, vornicul de acum şi care, peste trei luni, iese şi el din vornicie, şi azi e tot nerăfuit. Am voit să facem o poftire la comitetul ţării şi n-are cine să ne-o facă, pentru că noi nu ştim carte, iar dascălul Malcinschi este sluga vornicului, ca şi a secrearul comunal Ştefaniuc, cine-i, ştie el, care poartă întreaga comună de nas. La şedinţele comitetului, Ştefaniuc vorbeşte nemţeşte cu vornicul, poate au chiar şi secrete, iar noi nu-i înţe­legem ce vorbesc. Cu dreptate este oare aceasta? L-am rugat pe superiorul Avram să ne scrie poftirea, dar el nu vrea să se strice nici cu unul, nici cu altul, aşa că averea comunei noastre se  isprăveşte şi, la urmă, datoriile făcute de comitetul co­munal pe nedrept ni le pun la leul birului.

 

Tot astfel stă treaba  şi  la  bancă. Lucrurile merg calea racului. Gospodari cinstiţi, ca Costan Fărtăiş a Răbuianului, Vasile Tomoiagă şi alţii, membri în comisia de control, au fost daţi afară, pentru că erau primejdioşi, deoarece începură acuma să priceapă bine cum merg şuruburile băncii. Cum am zis, directorul băncii ţine cu vornicul Băiţan şi nu-l sileşte să plătească nici carnetele la bancă, măcar că n-a plătit de doi ani nimic nici din capital, nici din dobândă. Afară de asta, Băiţan n-are nici o avere pe dânsul, măcar o codiţă de purcel, şi totuşi i-au dat bani ca împrumut. Asta se cheamă gospodărie?

 

I-aţi dat pe Costan Fărtăiş şi Vasile Tomoiagă afară din bancă şi aţi pus în loc pe nişte gospodari tineri, pe care îi purtaţi dumneavoastră cum vreţi. Ba, ce-i mai mult, Dumitru Vartepniuc, deşi îi om cinstit, nu-i membru în bancă, numai tatăl său, şi totuşi l-aţi băgat pe Dumitru în comisia de con­trol. Pe Marcu Fărtăiş, hargat la preotul, nu-l silesc să plătească carnetele, iar lui Ilie Grămadă nu vreau să-i deie părtăşia înapoi, măcar că a plătit toate datoriile şi a cerut-o de vreo 8 luni. / Deocamdată numai atâta, mai târziu însă vom povesti din fir în păr toate trebuşoarele săteşti, ca să ştie şi cei de sus cum îşi împlinesc cei chiemaţi datorinţele. / Vasile a Saftei[1].

 

 

[1] Apărarea Neamului, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, Sâmbătă 30 mai 1908, pp. 59, 60


1908: Duminica Mare la Iordăneşti

 

Ţărani din Iordăneşti

 

 

„Luni, a doua zi de Duminica Mare, s-a ţinut în Iordăneşti adunarea generală a soc. „Arcaşul” din loc, care până atuncea dormise, căci nu avuse nici un căpitan. Dară am avut noi noroc de dl Nicu Sauciuc, jurist, care a ştiut să câştige gos­podarii pentru „Arcaşul” nostru. Însufleţit pentru binele ţăranului, ne dă îndrumări trebuincioase. Duminica şi sărbătorile, el e în mijlocul nostru şi ne vorbeşte despre tot ce e bun şi frumos. E de amintit că el a dăruit bibliotecii cabinetului de lectură „Arboroasa” 150 de cărţi trebuincionse, de care se foloseşte fiecare. Bunul Dumnezeu să-i ajute la toate cele bune. Multă laudă se cade şi domnului Andrii Carp, primarului nostru, care cu­noaşte rostul soc. „Arcaşul” şi lucră pentru mărirea ei. Pentru aceea a şi fost ales ca căpitan. E de amintit că din aşa numita inteligenţă n-a fost nimeni de faţă le adunarea generală, afară de dl nostru învăţător, aşa că-ţi făcea o plăcere deose­bită să vezi o adunare numai de gospodari, con­dusă de zelosul Nicu Sauciuc. În comitet s-au ales căpitan Andrei Carp, comand. Ilie Sărăcuţ, instruc­tor Ionică Cîrciu, casar George Mălaicu, toţi gos­podari, şi secretar Nicu Sauciuc, jurist, apoi conducătorii cetelor, şi anume pe gospodarii Maftei Melniciuc, Chirilă Halac, George Cîrciu, Savestru (Niţu) Bojescul. Ca trimbiţaşi au fost aleşi Dumi­tru a Pavel Bojescul şi Andrii Hîrlaia, ca subinstructori Savestru I. Bojescul şi Dumitru Opaiţ.

 

Între multe altele, s-a sfătuit, ca „Arcaşul” să înfiinţeze o prăvălie şi alte mijloace, ca să scăpăm de jidovimea satului, care ne sărăceşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom curăţi satul şi de litfa aceasta şi le vom trimite de-a rândul la Palestina. De St. Ilie se va sfinţi steagul „Arcaşului”. Ca nănaşă va funcţiona Societatea academică Junimea[1].

 

 

[1] Apărarea Neamului, Nr. 9 şi 10, Anul I, Cernăuţi, joi 23 iulie 1908, p. 97


1940: Omagierea lui Mattias Friedwagner în Academia Română

 

 

 

ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 19 APRILIE 1940. / Preşedinţia dlui C. RĂDULESCU-MOTRU. / Dl I. NISTOR face o comunicare despre „Tudor Vladimirescu şi Sfânta Alianţă. / Dl Dr. N. IONESCU-ŞIŞEŞTI, membru corespondent, citeşte o co­municare despre „Encefalite cu germeni vizibili.

 

 

Şedinţa infimă

 

 

Dl Preşedinte C. RĂDULESCU-MOTRU zice: „La 5 Aprilie s-a stins din viaţă, la Dornwald, lângă Gallspach, aproape de Linz, profesorul Mathias Friedwagner, de la Universitatea din Frankfurt pe Main. Deşi în vârstă înaintată, de 80 ani, moartea l-a surprins în plină activitate. Titular al catedrei de romanistică, profesorul Friedwagner primise chemarea onorifică de la Universitatea din Cernăuţi, la 1911, când era rectorul acestei Universităţi. Trăind, între anii 1900-1911, în mijlocul românilor din Bucovina, se stabiliseră asemenea legături sufleteşti, încât romanistica lui M. Friedwagner avea ca punct de greu­tate preocupările de limba şi literatura română. Când, la 1906, în Ministerul Instrucţiei Publice din Viena se lua hotărârea să se dea o mare atenţiune folclorului diferitelor popoare din imperiul habsburgic, sarcina de a se ocupa cu adunarea cântecului popular românesc, text şi melodie, o ia asupra-şi Friedwagner. Patru ani de-a-rândul, a organizat şi îndrumat culegătorii acestor bogăţii spirituale.

 

În 1912, plecând la Frankfurt pe Main, Friedwagner ducea cu dânsul o comoară de aproximativ zece mii cântece populare din Bucovina, texte, şi două mii cinci sute arii populare româneşti, prinse pe note. Aci, la Frank­furt, pe cât de onorifică îi era chemarea, pe atât de grea sarcina de a organiza catedra la care fusese chemat. Friedwagner, pe atunci în plină maturitate, trebui să pregătească transformarea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Sociale în Universitate. Friedwagner a creat imediat, cu ocazia acestei transformări, lectorate pentru limba franceză, italiană, spa­niolă şi pentru limba şi literatura românească. A înzestrat biblioteca seminariilor cu lucrări de specialitate, iar pe masa seminarului de limbă şi literatură română nu lipseau periodicele româneşti din acea vreme.

 

La al XV-lea congres internaţional de romanistică, din 1912, ţinut în Frankfurt pe Main, profesorul Friedwagner a încălzit inimile congresiştilor şi le-a deşteptat interesul pentru poporul românesc, vorbind despre opera prozatorului nostru Mihail Sadoveanu.

 

Paralel cu activitatea didactică, munca la trierea, traducerea şi inter­pretarea materialului folcloristic n-a încetat, până când s-a dezlănţuit războiul de la 1914, al cărui sfârşit părea că-i ia orice nădejde de a-şi vedea tipărit rodul muncii sale şi a unei generaţii de cărturari bucovineni. Cri­zele economice şi sociale din ultimii ani sporeau încă această temere. Între timp, viaţa se scurgea şi bătrânul profesor cu adâncă tristeţe urca spre optzeci de ani. În momentele acestea de un dramatism tragic pentru soarta averii lui spirituale, adunată în timpul unei vieţi întregi de muncă, se produce gestul mărinimos al Suveranului nostru, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea, care dă fondurile trebuitoare pentru imprimarea primului volum de texte şi melodii din cântecele populare din Bucovina. Săptămâna trecută, a dat bătrânul bun de tipar la ultima pagină a volumului şi a închis ochii pentru vecie. „Ce trist este că lucrarea apare abia după moartea tatălui meu, cărui însă soarta i-a îngăduit s-o revadă la corecturi, până la ultima pagină”, scrie fiica profesorului Friedwagner, dna Irmingard von Frauendorfer.

 

Profesorul Friedwagner a făcut ţării noastre şi servicii de valoare istorică. A răspuns multor detractori, în ceea ce priveşte originea şi aşezările noastre străvechi, prin cartea „Zur Frage der Urheimat der Rumanen” (Cu privire la vatra originară a românilor – n. n.).

 

Academia Română, apreciindu-i, încă la 1911, meritele sale atât în domeniul romanisticii în general, cât şi în acel al intereselor noastre na­ţionale, l-a ales membru corespondent, în şedinţa din 18 Mai 1911.

 

Pentru memoria sa, vom păstra veşnic cele mai respectuoase senti­mente”.

 

 

Dl General R. ROSETTI face a 26-a dare de seamă despre „Învăţă­minte din războiul în curs.

 

 

 

ŞEDINŢA DE LA 10 MAI 1940.

 

 

Dl Preşedinte C. RĂDULESCU-MOTRU, deschizând şedinţa, zice: „Domnilor Colegi, înainte de a deschide şedinţa, daţi-mi voie, ca, în câteva cuvinte, să asociez Academia Română la sărbătorirea de astăzi. Ziua de 10 Mai este, pentru noi, simbolul cel sfânt al legăturii pe care Dumnezeu a orânduit-o pe veci între dinastia Regelui Carol I şi soarta neamului nostru. Acestei legături datorăm întărirea şi înălţarea Statului român. Preşedintele, împreună cu mai mulţi dintre Domniile voastre, a asistat, astăzi, de dimineaţă, la serviciul divin, oficiat cu ocazia defilării trupelor, şi şi-au făcut datoria de a exprima omagii Suveranului, semnând în registrul Palatului.

 

Da, deodată cu sărbătorirea zilei de astăzi, veştile venite de pe teatrul de război din Apusul Europei ne-au zguduit sufletul. Suntem vestiţi că, în aceste clipe, se petrec evenimente de o importanţă covârşitoare pentru viitorul lumii întregi. Coincidenţa serbării noastre cu aceste evenimente nu poate fi trecută sub tăcere. Tradiţia instituţiei noastre impune că, în asemenea ocazii, preşedintele să-şi spună cuvântul. Voi spune, dar, dlor colegi, cuvântul care este în gândul nostru al tuturor Aici, între păreţii acestei zidiri, a rodit din belşug o muncă susţinută pe o neţărmurită în­credere în viitorul neamului românesc. Această neţărmurită încredere va susţine munca noastră şi de aci, înainte, oricât de zguduitoare vor fi eveni­mentele zilei, căci nimic nu îndreptăţeşte a o părăsi. Avem la conducerea Statului mintea luminată a M. S. Regelui Carol II şi, spre paza hotarelor, eroismul iubitei noastre armate. Ziua de astăzi dă un prilej mai mult să ne exprimăm încrederea neţărmurită în viitorul neamului nostru”.

 

 

Dl Secretar General ALEX. LĂPEDATU comunică o scrisoare primită de la dl Mihai Măgureanu, fost Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin care se aduce la cunoştinţa Academiei că defunctul profesor german Mathias Friedwagner, fost membru corespon­dent al Academiei Române, şi-a exprimat, printr-o scrisoare, adresată, la 26 octomvrie 1938, Patriarhului Miron Cristea, pe atunci Preşedintele Consi­liului de Miniştri, voinţa ca întreg materialul folcloristic adunat de dânsul, pentru lucrarea „Rumanische Volkslieder aus der Bukovina”, şi din care o parte se află sub tipar, la o editură din Wuizburg, să rămână Academiei Ro­mâne. Dl Măgureanu trimite, în anexă, scrisoarea în original a lui Friedwagner, cuprinzând această dispoziţiune a sa. Domnia sa ne trimite şi o scri­soare ce i-a fost adresată personal de Friedwagner, la 23 noiemvrie 1939”.

 

Dl General R. ROSETTI face a 27-a dare de seamă despre „Învăţăminte din războiul în curs[1].

 

 

[1] Analele Academiei Române. Dezbaterile, Tomul LX 1939-1940, Bucureşti 1941, pp. 75-77


Pagina 4 din 124« Prima...23456...102030...Ultima »