Cel mai competent studiu despre iconarism

Cu pe nedrept uitatul critic literar interbelic Constantin FÂNTÂNERU m-am mai întâlnit, pe parcursul tentativei mele re recuperare a operei şi a paginilor de epopee trăită de către marii poeţi ai Bucovinei. Dar studiul care urmează şi care porneşte de la o carte a lui George Drumur, este tot ce se putea scrie mai în cunoştinţă de cauză şi cu desăvârşită competenţă despre iconarism:

Constantin Fântâneru:

George Drumur: Suflete în azur

poeme cu cinci desene de Mac Constantinescu, 1940

În poezia de nouă structură, despre care am scris că se organizează pe principiul cuvintelor cu „încărcătură mitică”, Mircea Streinul apare ca or­ganizator zelos al unui program de „activitate”. Zicem „program de acti­vitate” şi nu de „idei”, fiindcă mo­dul de a face poezie din cuvinte cu „sarcină mitică” nu-l atribuim nu­mai lui Mircea Streinul, ci unei în­tregi serii de tineri, în fruntea că­rora el ambiţionează să fie, prin me­ritul de a produce mai mult şi mai viguros. Alături de Mircea Streinul, vrea să stea Iulian Vesper, care, prin nota sa de originalitate, râvneşte s-o ia chiar înainte primului. Mircea Streinul e mai febril şi mai spaţiat, Iulian Vesper mai lucid şi cu veleităţi de adân­cire. George Drumur se apropie de cei doi, deprins şi el să facă poezie din cuvinte cu „sarcină mitică!, şi necedând nici unuia meritul de iniţiator. E vorba de o întrecere: cine dovedeşte o încredere mai robustă în eficienţa poeziei, cine o leagă mai trainic de un moment şi de un spaţiu autohton, cine face ca productivitatea să fie mai sem­nificativă într-o direcţie de transcen­dere… Mişcarea în care se înscriu numeroşi tineri, aproape prin fiecare volum de versuri apărut, este interesantă deci prin susţinerea repetată a unui program de activitate, şi pentru scopurile presupuse poeziei.

Astfel, fiecare autor arată ce trebuie să facă poetul spre a fi poet, şi la ce să-şi destineze opera. Suntem nevoiţi să lăsăm la o parte ceea ce este erezie, în acest fel de a considera exprimarea lirică, să neglijăm riscurile inerente unei devălmăşii într-un domeniu rezer­vat exclusiv subiectivităţii, şi să cerce­tăm fenomenul în acel aspect al său de tensiune spre o transcendenţă, care nu-şi pierde eficienţa, oricare ar fi soarta poeziei în sine. Poezia din cuvinte cu „sarcină mitică” are o tensiu­ne de transcendenţă spre neam, spre „matca stilistică”, spre vatra sângelui, spre vadul spiritual al moştenirilor. Eficienţa lirismului „mitic” se supune unui proces de întoarcere spre sursă. Cuvinte ca „voievod”, „oier”, „pove­ste”, „doină”, „pădure”, „stejar”, „bru­mă”, „cerb”, „ciută”, „azur”, „amurg”, „stele”, „ogari”, sânge”, „somn” etc., care, în configuraţia dată de versifica­tori, nu au eficienţă concretă, trăiesc totuşi „liric” alimentate ombilical din matricea în care ele au reală existen­ţă mitică. Nu vom spune că ele fiin­ţează mitic în vorbirea ţărănească.

Poate că ţăranul este mai mult per­sonalizant, decât mitic, iar „cuvintele” lui sunt plastice, concrete, datorită vi­ziunii personaliste a unei lumi, prin care circulă cuvântul Domnului. Ori, cuvintele cu „încărcătură magică” nu se înrudesc structural cu cuvintele de încărcătură logică. Ele se combat şi, în adâncime, se resping. În poezia populară, în proverbe şi ghicitori, „sângele” însemnează sânge, „som­nul” somn, „pasărea” pasăre, „steaua” stea, etc., iar alte cuvinte, ca „azur”, „ogar”, „glorie”, „constelaţie”, „ano­timp”, „baladă” etc., lipsesc cu totul…

În folclor, cuvintele indică puteri magice, descoperă atribuţii de omolo­gare, de analogie şi corespondenţă în­tre individ şi parte, iar aceste func­ţii magice se îndeplinesc cu maximum de precizie, ca ritmul, ca ritualul, ca practicile liturgice. Descântecul, de pildă, este o „rugăciune”, care nu este auzită de cel căruia i se adresează, dar care se împlineşte datorită exactităţii formulei. Cineva se poate ruga stele­lor, pronunţând o formulă de des­cântec; cu siguranţă că stelele nu-l voi auzi, dar cu aceeaşi siguranţă, cererea i se va împlini, datorită exactităţii de pronunţie a formulei. Orice îndeletni­cire magică, orice aplicaţie folclorică în acest sens cunoaşte legea structu­rală a formulei, pe care o subliniază textele despre magie, din orice vreme, cum întâlnim, în Plotin, care spune clar: „Ceea ce obţinem fiindcă am ce­rut, printr-o simplă rugăciune, de pil­dă, sau prin incantaţii spuse după re­gulile artei, toate aceste efecte nu trebuiesc atribuite fiinţelor de sus, ci naturii operaţiei îndeplinite… Rugă­ciunea îşi produce efectul fiindcă o parte a universului este în legătură prin simpatie cu altă parte, precum, la o liră acordată, vibraţia se propagă de la o coardă la cea vecină ei, cu care se află în consonanţă… Nu trebuie să credem că rugăciunile se împlinesc prin voinţa divinităţilor, precum nu trebuie să credem că cei stăpâniţi de puterea incantaţiei îşi dau seama de unde vine această incantaţie… Când un şarpe fascinează un om, omul nu înţelege şi nu simte influenţa, în mo­mentul când se produce, ci după efec­tuarea ei. Astfel, când ceri prin rugă­ciune ceva de la unele făpturi, o influ­enţă porneşte de la acele făpturi la cel care se roagă sau la cel pentru care s-a rugat; soarele şi astrele, când le rugăm nu ştiu nimic de rugăciunile noastre” (Plotin, Dificultăţile sufletu­lui).

Cele mai vechi texte învederea­ză funcţia precisă a cuvintelor magice în folclor… De unde vin, atunci, în po­ezia pe care am numit-o configuratistă, cuvintele cu „sarcina mitică”? Dintr-o anumită tensiune de transcendenţă, di­recţionată spre realitatea neamului, a istoriei, a ţării ca depăşitoare a indivi­dului… Există o conştiinţă de moment istoric, de misiune culturală, de apos­tolat… care a început cu semănătorismul… s-a convertit în tradiţionalism şi continuă azi în poezia care ambiţionea­ză să dea chip spiritual unui orizont spaţial, unui moment cultural… Poetul se integrează în destinul colectiv de se­minţie, de norod, de neam… De aceea cuvintele sale nu sunt personalizante, nu poartă conţinutul logic, ci duc ca spre un stup, ca spre un roi, pole­nul neindividual, cuvenit tiparelor unui fagure comun. Originea cuvintelor de sarcină mitică se află, deci, într-o deliberaţie intelectuală, într-o gândire asu­pra literaturii româneşti ca expresie autohtonă, ca sinteză a unor coordona­te stilistice originare, cum a fost gândirea semănătoristă sau cea tradi­ţionalistă… În ce priveşte raportul acestei gândiri cu folclorul, ea păstrează funcţia magică a cuvintelor, sublimând-o în plan spiritual, sau nu ţine seamă de această necesitate de subli­mare şi confundă funcţia magică a cu­vintelor cu sarcina lor mitică… cum se întâmplă în producţia lirică de care ne ocupăm. Dar indiferent de abaterile de la condiţii mai subtile, poezia aceasta este interesantă prin tensiunea de trans­cendenţă spre realitatea de neam. Acest sens de transcendere individuală în istorie şi cultură se întrevede în po­emele manifeste, prin care autorii îşi expun concepţii de cunoaştere lirică, de destin al poetului etc. În genere, ideile lor nu sunt adânciri sau mărturisiri ale persoanei, ci fapte ale insului, mişcări, gesturi de raportare la ceva din afară de sine, de lepădare sau de apropiere.

Din tot ce spune Mircea Streinul des­pre o poetică de uz colectiv, din amestecul cam turbure de încuviinţări şi tăgăduiri, rămâne operant un plan de fapte, care, executate într-un spaţiu dat, cu scop de integrare spirituală, ar constitui cunoaşterea lirică. Poetul trebuie să săvârşească ceva, prin raportare la ceva din afară, la cadrul său obiec­tiv… Cunoaşterea lirică implică deci o invitaţie la spaţiu, la decor. Ea este o colindă, o plimbare rituală, transforma­rea unei mişcări, a unor deplasări în „poveste”; în legendă… De aceea, poe­zia se produce prin îndemn la faptă… la poveste… iar comunicarea ei devine povestire:

„Haide să colindăm Cernăuţii să-i prefacem

în legendă; pădurea noastră să fie! –

până când mi-oi putea ridica bordei în

adevărata pădure; seara uriaşă pe Weinberg;

mare de piatră; fumul zilelor fascinant

cartier industrial. Doamne cum aş vrea

să fiu frate cu stejarul acela ori cu grâul

ori valea Prutului; ascult ploile, aceste

unice ploi ale Cernăuţilor, cetatea mea

dintre neguri. Fie bucolicele acestea ţie

laudă, tu, oraşul cel mai frumos din lume,

oraşul în care-a visat şi-a iubit pentru

întâia oară Mihai Eminescu, şi unde toamnele-s

o-mpărătească ploaie de aur pe umerii şi fruntea poetului”

(op. cit., p. 152).

Nici Iulian Vesper nu scapă de amestecul direcţiilor, părând uneori că are un program net de poezie abisală, când invocă: ,,…lasă-mi privirea sem­nelor netulburate, / Ale văzduhului şi ale tăcutelor constelaţii. / …un cântec nou va cobori din stihiile amicale” (Poeme de Nord, 7). Dar poetul lui este şi un „vestitor” de destin colectiv.

Nu se ştie ce soartă va avea o astfel de producţie poetică, interesantă deo­camdată prin tensiunea ei de integrare în realitatea neamului. Pentru ca ea să rămână, ar trebui să structureze un umanism, să sublimeze, pe plan spiri­tual, sensurile cu intenţionalitate prac­tică. Operaţia de sublimare este aceiaşi la care trebuie să se supună folclorul spre a fi poezie. În folclor, formulele au aplicaţie într-un domeniu al voinţei, ele provoacă fapte şi pornesc de la fapte. Formulele folclorice, sublimate în poe­zia cultă, îşi pierd caracterul voliţional de provocare de activităţi magice, cris­talizând, în schimb, pe plan spiritual, ca scheme în care   intră ca element de compunere şi invizibilul. Acest invizi­bil, ce nu-şi are sediu în experienţa subiectivă, este o stare, o realitate străi­nă, spre care subiectivitatea tinde să şi-o integreze ca fiindu-i înrudită prin participarea la aceiaşi configuraţie. Folclorul, deci, sublimează prin cantitatea invizibilului ce o aduce în poezie. În ce măsură va izbuti să sublimeze poe­zia de care ne ocupăm realităţile exte­rioare subiectivităţii, socotite ca un in­vizibil necesar, este dificil de prevăzut. Iulian Vesper, de pildă, cu toată dedicaţia sa unor realităţi abisale lirice prin invizibilitatea lor, se ţine foarte rar de principiul enunţat, versificând când conţinuturi de psihologie afectivă, când teze voliţionale, ca în citatul de sus. Dar, ca şi Mircea Streinul, Iulian Vesper are tenacitatea de a fi poet, concepând activitatea literară ca o „am­biţie”, ca o „glorie”:

„Cine l-a văzut păşind spre abis

Cu pas îndrăzneţ de victorii?

Ochi stinşi. Peste câmpuri

Bătea în vânt de glorii”

(op. cit p. 25)

Poezia ca „ambiţie”, ca „glorie”, nu ni se pare întemeiată în adâncimea realului liric… Lirismul se gândeş­te ca sursă originară şi nu ca ecou… Este un destin fără martori… un pro­ces ce se dezlănţuie din conflictul său cu invizibilul… Dar „gloria” şi „ambi­ţia” sunt inerente felului de poezie ce se raportă, cu atâta insistenţă, la un vă­zut spaţial şi care îşi ia cuvintele mi­tice dintr-o dilataţie istorică de mo­ment cultural… O glorie asemenea vi­sează şi George Drumur, într-o poetică, mărturisită în volumul „Suflete în azur”, recent apărut, cu o intensă apli­caţie a principiului cuvintelor cu în­cărcătură mitică. Poema sa, Destin, cu greu s-ar putea deosebi, de către un nefamiliarizat, de o alta, scoasă din vo­lumele lui Mircea Streinul sau Iulian Vesper. Poate poetul să-şi revendice originalitatea printr-o claritate a expu­nerii, printr-o cumpănire lexicală:

„Ploi de slavă, limpezi, cum îi cerul

au crescut în buruieni, înalte.

Somnul îndoi şi scutul şi oierul

veghelor, spre semnele din alte

drumuri fără orizont, pierdute,

ca nisipul călător prin apă,

Nu mai căuta argint în lut, du-te

gloria istoriei de-ţi sapă,

nu-n cuvânt şi-n arse constelaţii.

Nordul pământean de te-ar cunoaşte,

nu te-ai mai lărgi tăcut prin spaţii –

în ceresc pridvor te-or odihni prelaţii

să nu-ţi cadă-n putregai trudite moaşte”

(op. cit., p. 57).

Semnificativă pentru concepţia poe­tică pe care o analizăm aici este încă şi următoarea invitaţie, făcută după acelaşi program comun, şi pe care George Drumur o întitulează   „Întoarcere spre lume”:

„Apropiaţi-vă de anii copilăriei

de satul lunecat în colindă,

de primii paşi, nesiguri şi timizi,

porniţi cu-ntâiul basm din tindă.

Apropiaţi-vă de colibele de tăceri,

unde ţăranii nedumeriţi străjuie-n plante,

chemarea frăţească a vremii

şi a strămoşilor uitaţi în azurate versante.

Odihniţi-vă măcar odată

lângă rădăcinile vreunui copac,

ca să simţiţi cum se adună anii

prin miezul altui ţărm. Domol, opac.

Drumul nordului ne cheamă,

fără inimi, fără teamă

către marea înnoptare,

unde ceaţa e mai mare

decât steaua uriaşă

Inima de-o stoarcem

nu ne mai întoarcem”

(p. 49).

Iată, deci, o poezie care, spre a se re­aliza, presupune săvârşirea cu antici­paţie a o sumă de fapte cu sens ritual: „apropierea de satul lunecat în colin­dă”, „de colibele de tăceri”, de „rădă­cinile vreunui copac”, apoi „chemarea nordului”, „stoarcerea inimii”… Sunt elemente incantatorii, de caracter mai mult voliţional, nesublimat suficient… Totuşi interesante prin tensiunea lor de transcendenţă spre peisagiu… Rămâne ca poetul să fie atent la primejdiile pro­cedeului.

(Universul Literar, Anul XLIX, Nr. 5, 1940, p. 2)