Visez, uneori, şi acuma că mai sunt elevă. Că port uniformă cu număr şi stau la sfat şi râs cu prietenele, acolo, în colţul nostru, pe zidul gros ca un prag ce da înspre grădina plină de stânjenei şi de caişi.
Mă prinde, însă, o frică ciudat de intensă, când îmi dau seama câte ore de latină mai am de făcut şi cum va trebui să dau bacalaureatul. O frică mult mai mare decât aceea pe care am avut-o vreodată în realitate. Şi, atunci, mă trezesc reluând fericită cunoştinţă de existenţa mea de astăzi, când diploma de licenţă stă aşezată frumos şi inutil alături de alte asemenea hârtii, într-un plic pe care stă scris: acte şcolare.
Şi totuşi, de curând am trăit un vis de tinereţe, care, frumos ca visul, a fost de data aceasta… aievea. Am fost din nou studentă, nu elevă, dintr-o sâmbătă, până într-o joi.
AM FOST DIN NOU STUDENTĂ!…
Şi, în fond, este mult mai frumos să fii studentă, decât elevă. Viaţa de studentă este un amestec de copilăresc şi serios, o îmbinare de didactic şi înclinare spre extravaganţă, o noţiune elastică între fetiţă şi domnişoară, care-ţi permite nesfârşite nuanţe în purtări. Poţi îmbrăca o rochie simplă ca la şcolari, dar ai voie să ai un adorator, poţi ţine lucrări pedante la seminar şi poţi fuma la un ceai, poţi face, în sfârşit, tot ce tinereţea este în stare să născocească, ştiind dinainte că cei mici au să te admire, iar cei mari au să te îngăduie, cu socoteala că, la vârsta lor, vei fi totuşi ca ai, adică vei purta umbrelă, când plouă, nu vei călca unde scrie „trecerea oprită” şi vei privi, la rândul tău, îngăduitor spre altă tinereţe la fel de zburdalnică.
Aşadar, am fost din nou studentă, dar nu la examene, ci doar într-o excursie, pe care am făcut-o cu Societatea studenţilor în Istoria literaturii române vechi.
Cum, nu interesează, dar într-o sâmbătă, după masă, m-am trezit cu o valiză în mână urcând treptele unui vagon, pe care era scris şcolăreşte cu cretă „Excursia Facultăţii de litere”. Mare şi citeţ, aşa cum s-a scris în copilăria fiecăruia şi se scrie mereu pe toate tablele din lume, din când în când.
Vine vacanţa. Lipseau doar obişnuitele completări în imagini cu ghiozdanul aruncat sub pat şi aritmetica arzând pe rug. Ar fi fost naiv să se desemneze aşa-ceva, dar în ochii tuturor celor de la geamuri strălucea un „vine vacanţa” luminos şi flăcările pe care arseseră cursurile pedante de istorie literară sau filologie, ardeau acum doar în privirile şi zâmbetele studenţilor, căci excursia aceasta, din păcate, ca în mai toate împrejurările de astăzi, număra mai mult fete.
Băieţii, cei câţiva care apăreau printre capetele cu zulufi şi bucle, aveau aerul dezorientat şi timid al celor care nu ştiu cum să facă faţă unei împrejurări fericite. Să pleci la drum cu atâtea fete, când ai douăzeci sau abia peste douăzeci de ani, este plăcut, dar te întrebi de vei putea să le fii pe plac tuturor?
De aceea, mi-am strecurat foarte discret valiza cam mare în compartiment, pentru ca să nu se întristeze careva gândind că va fi poate vreodată obligat să o poarte.
Şi trenul s-a desprins ca întotdeauna. la aceiaşi oră, când pleacă spre Cernăuţi. Pentru noi însă altfel, căci eram toţi nerăbdători şi zâmbetele şi fluturările de mâini de pe peron ne îmbătau de bucuria plecării, a depărtărilor şi cunoaşterii. Foamea de ceva nou. nemaipomenit…
… Când am coborât dm acelaşi vagon, pe care mai stăruiau literele scrise şcolăreşte şi alb în cretă, deşi prin munţi fuseseră de multe ori plouate, eram poate toţi cam nedormiţi şi nespălaţi.
Florile pe care Irina de-abia le ducea în braţe erau desigur ofilite şi ţigăncile Capitalei nici nu le-ar fi privit măcar, dar fuseseră culese în ajun din pământul drag al Bucovinei, purtau în ele versurile atât de cunoscute:
„Dulce Bucovina
Veselă grădină”
şi cu le ştiam parfumul pe care îl răspândiseră în compartimentul nostru, care ne devenise familiar întocmai ca o casă.
Eram toţi puţin ameţiţi de lumina atât de stridentă a Capitalei, ne înăbuşeau aburii care se ridicau din asfaltul proaspăt stropit şi sunt sigură că în sufletul fiecăruia cânta o toacă de mănăstire şi fiecare ar fi dorit să poarte în braţele ostenite un buchet în care să-şi culce obrazul şi să găsească ceva din aerul şi coloritul pe care l-a părăsit.
ACOLO UNDE PESTE VEAC AU POPOSIT DOMNIŢELE…
Ce-aş putea scrie pentru alţii din ce a fost marşul nostru prin ţara amintirilor? Prin locurile sfinte ale Istoriei noastre? Aş vrea să prind doar câteva imagini, disparate, aşa cum îmi vin în minte, pentru toţi care au cunoscut Bucovina, ca şi pentru cei care vor să o cunoască. Mai ales, vreau să scriu pentru prietenii mei de compartiment şi de excursie, pentru cei cu care am împărţit câteva zile pâinea, canapelele înguste şi râsul. Pentru prietena mea Rolanda, studentă şi doamnă în acelaşi timp, pentru ochii ei negri şi veselia care a împrăştiat-o. Această fetiţă doamnă, pe care poate n-am s-o mai văd niciodată şi care, acuma, desigur undeva în Bucureşti, se joacă de-a casa cu păpuşi pentru un bărbat care o ia în serios. Pentru Tancred Bănăţeanu, cel mai politicos şi cuminte băiat, care desigur lua premiul I în scoală şi nu-şi supăra niciodată părinţii. Pentru el, care ne-a făcut rost de casă şl pat, într-o clipă când aveam mare nevoie, şi ne-a dat prima masă, când pofta stârnită de aerul de munte se arăta alarmantă. Pentru Ion Diaconescu, animatorul excursiei, asupra căruia a apăsat toată grija reuşitei şi care mai avea timp să cânte şi din acordeon, şi mai ales pentru profesorul Dan Simionescu, tânărul şi neobositul nostru îndrumător, pe care nici ploaia, nici nesomnul. nu l-au împiedicat să fie primul în toate părţile – pe ruinele cetăţii Suceava, ca şi în clopotniţa bisericii armeneşti, la toate întreprinderile serioase ca şi la circul care ne-a distrat pe toţi, într-o scară, şi la alte asemenea toane ale noastre.
Imaginile mele sunt ca oglinzile. Cioburi în care se răsfrâng lumini.
Suceava. Un parc lângă o biserică. Băteau clopotele, că era duminică dimineaţa. Şi noi aşteptam să fim încartiruiţi. Peste drum, un restaurant şi o cofetărie. Acolo am petrecut clipele cele mai plăcute, când ne-am putut odihni picioarele şi aranja impresiile atât de îngrămădite.
Ruinele cetăţii Suceava: ziduri vechi cu amintiri multe şi poezia trecutului. Cu şanţul înconjurător de apărare, cu scările care duc în fosta închisoare şi frânturi de viaţă pe care le reconstitui… Stai culcat în iarba înaltă şi te gândeşti ce paşi au călcat, altădată, acelaşi loc. Bate un vânt călduţ şi-i soare. Acelaşi soare a încălzit în acelaşi loc domniţele istoriei noastre. Cobori cu impresia că te privesc din urmă umbre. Te temi să calci o floare. Poate tocmai floarea pe care şi-a prins-o în păr prima soţie a lui Ştefan cel Mare!
Bisericile Sucevei, podoabele altor vremuri.
Moaştele sfântului Ioan cel Nou te intimidează.
Mănăstirea armenească, unde era o babă vorbăreaţă, care avea pui de găină galbeni şi rotunzi ca pufurile de pudră. Şi stâna din vale!
Ne-am încăpăţânat să aşteptăm apusul soarelui acolo, pe deal. Dar cei puţini, care s-au dus la stână s-au întors cu urdă şi pofta de mâncare a întrecut dorinţa de contemplare. Dumnezeu, care ştia câţi kilometri făcusem, după o noapte petrecută în tren, ne-a iertat desigur.
Şi totuşi, seara eram în faţa circului şi ne tocmeam studenţeşte. Mai mult din plăcerea tocmelii, în gura mare, decât a economiei. Când ne-am culcat, la unu noaptea, se învârteau în cap turle de biserici şi dansatoarea pe sârmă. Pelinul pe care l-am pus ziua în pat, contra puricilor, ne-a continuat şi în somn mirosul câmpului, aşa că odihna noastră a fost mai tare ca piatra cea nesimţitoare.
ŞI CLOPOTELE TE CHEAMĂ MEREU: ŞTEFAN-VODĂ! ŞTEFAN-VODĂ!
Să vorbesc despre mănăstirea Dragomirna! Ar trebui să fiu poet pentru asta. Silueta ei subţire ca a domniţelor din vremea în care-a fost zidită alţii o pot spune.
Eu ţin minte cum am ajuns acolo într-un camion mare acoperit, în care o parte stăteam jos, pe mantalele de ploaie, şi alţii în picioare, sprijinindu-se reciproc. La cotituri, rândul din picioare se apleca într-o parte şi noi ne aşteptam să-i primim în braţe, aşa cum s-a şi întâmplat de vreo două ori, într-o învălmăşeală din care nimeni nu mai ştia unde să se adune.
Cam la o astfel de întâmplare tocurile Rolandei au fost gata, gata să intre în prăjiturile pe care le păzisem cu atâta grijă, ca să le mâncăm la mănăstire.
Drumul şerpuia printre copaci şi crengile de nuc, smulse în treacăt, răspândeau parfumul lor amar, care-ţi dădea dădea fiorii vacanţelor cu degetele negre şi genunchii zgâriaţi.
Acolo unde crengile erau prea joase, cineva striga: „Capirt la cutie!”, şi toţi îşi plecau capul jos, la adăpost.
Dragomirna a fost la sfârşitul drumului, mai frumoasă decât drumul în aer curat şi veselie tânără.
Şi capela cea mică, în care străjuia un policandru strălucitor, dăruit de Caterina cea Mare a Rusiei!
Marţi, dimineaţa, plecăm la Gura Humorului. Plecăm din Suceava, care fusese adăpostul nostru, unde ne întorceam la mese sau la odihnă.
Plecam, dimineaţă tare, dintr-un oraş adormit, în care oamenii, puţini câţi or fi fost, visau poate la cele multe fete, care le aduseseră dorul de Capitală, de oraş mare şi de aventuri.
Plecau fetele necunoscute cum veniseră, şi fiecare poate era un mister.
Din Gura Humorului, am bătut patru kilometri până la mănăstirea Voroneţ, dar în genunchi să fi făcut drumul şi nimeni n-ar fi regretat.
Cine-a fost, oare, pictorul care a ştiut să pună în culori stropi de suflet şi de poezie.
Din mâna pictorului, mort acum sute de ani, trebuie să fi răsărit frumoasele albăstriţe din câmpul prin care am trecut.
Este destul să închid ochii şi revăd fondul acela de floare albastră, pe care sfinţii zugrăviţi în cărămiziu şi aur cafeniu şi verde se mişcă în gesturi atât de naive şi simple, încât te înduioşează amintirea oamenilor care au gândit şi pictat aşa.
Trebuie să fi fost pe atunci mai mare liniştea care şi acum străjuieşte biserica. Din depărtările verzi coboară, înspre seară, miros de fân cosit şi noaptea pe dealuri ardeau focuri.
La praznice veneau, în caleştile domneşti, mărimi încoronate şi poate şi cei de-atunci, ca şi noi, cei de-acum, ascultau de la un bătrân povestea sfinţilor zugrăviţi. Cum a fost chinuit Sfântul Ioan cel Nou şi cum a fost adus la Suceava, cum au păcătuit Eva şi Adam şi cum au fost izgoniţi din rai.
Atmosfera de vrajă creşte la Voroneţ odată cu dangătul clopotelor care strigă prin glasurile lor de bronz neobosit mereu: Ştefan-Vodă, Ştefan-Vodă.
Aerul pur de munte vibrează mai puternic decât în alte părţi şi sunetul poate ajunge pe unde acolo, în cripta de la Putna, la somnul de sute de ani al marelui Voievod, apărător al Creştinătăţii.
LA PUTNA, LÂNGĂ EMINESCU ŞI BRAZII SUFLETULUI…
La mănăstirea Putna am ajuns odată cu zorile. Ne petrecusem noaptea fiecare în compartimentul în care ne alesesem loc, la plecarea din Bucureşti. Al nostru era, poate, cel mai vesel sau fiecare şi-o fi închipuit la fel de al lui, dar profesorul şi conducătorul excursiei noastre, dl Simionescu, ne povestea atâtea întâmplări hazlii, domnişoara Stroescu Sabina găsea comicul în orice cu atâta uşurinţă, încât, fără să vrei. te molipseai şi erai în stare să râzi de orice şi să nu te superi chiar dacă s-ar fi făcut haz de propria-ţi persoană.
Din plasa în care se vărsase o pungă de bomboane la plecare, cădeau în braţele câte unuia, ca să nu apun altfel, la toate zguduiturile şi tamponările fireşti unui tren, care se spunea că duce şi marfă, câte o bomboană colorată, pe care fericitul ales o înghiţea, în faţa celorlalţi, care aşteptau resemnaţi alte zguduituri.
Dormeau cu rândul sau toţi odată, preocupaţi fiecare să-şi găsească odihna cea mai comodă pe spaţiul cel mai restrâns.
Singură, Alice Cartojan, atât de politicoasă, încât te făcea să te gândeşti mereu la „Fetiţele cele Bune” din Biblioteca Rose a Contesei de Segur, pe care le-am admirat în copilărie, dar a căror purtare credeam că este un ideal pentru cărţi doar, în toate cele trei nopţi petrecute în tren nu şi-a depăşit o clipă locul, n-a întins picioarele şi nu şi-a scos pantofii niciodată.
A fost, mai ales pentru mine, care abia o cunoscusem, o surpriză extrem de plăcută să văd că, în secolul nostru de fete sportive, băieţoase şi pretenţioase, se mai găseşte cineva care să facă o fericită excepţie cu firea rezervată, cu sensibilitatea ascuţită şi cu încercarea de a face mereu pe alţii fericiţi, uitându-se întotdeauna pe sine.
Dimineaţa, ne-au întâmpinat munţii şi noi ne-am spălat somnul în izvorul pe care ei ni-l trimiteau la poalele lor, acolo unde vagonul se oprise ca o cutie de jucării.
Învioraţi, am încuiat casa noastră pe roţi, care avea să se plimbe fără noi până seara, şi ne-am îndreptat către sat.
Putna, la ora somnului şi a zorilor, este copleşită doar de munţi. De munţii împăduriţi cu brad, de mirosul lor pătrunzător, de aburul ireal, care stăruie spre vârfuri. Intrăm pe aleea care duce la mănăstire, vorbind mai încet, pătrunşi parcă de apropierea lui Dumnezeu sau a unei vrăji, pe care nu vrem să o rupem.
Iarba, umedă de rouă, ni se pare sfinţită şi nu ne miră că prima figură pe care o întâlnim este aceea de bronz a lui Mihai Eminescu. Poetul Doinei noastre veghează aici şi noi îl regăsim mai întreg decât oriunde. Toate versurile lui plutesc în jur. În biserică sunt doar sfinţii şi, sub lespezi de piatră, cel care a fost neînfricatul Domn al Moldovei. În jurul lui, cele trei soţii, împăcate prin moarte.
De afară începe să bată mărunt o toacă. Îngenunchem.
Când vraja se rupe şi toaca îşi amuţeşte glasul, afară lumina este albă de zi plină. Călugării îşi poartă sutanele şi bărbile de acolo, până acolo, iar studenţii, cu puterea celor tineri de a trece cu uşurinţă de la o stare, la alta, mănâncă cu mare poftă din caşul trimis de la bucătării.
Până la prânz, paşii noştri au colindat cărările Putnei. Fiecare colţ ni se părea o amintire pe care o trăiam. În peştera lui Daniil Sihastru (niciodată nu a locuit la Putna sihastrul Daniil, deci e o legendare falsă – n. n.). ne-am gândit la momentul de omenească şovăire, pe care Ştefan cel Mare a avut-o cândva (în realitate, Ştefan trecuse la Kameniţa, unde angaja lefegii şi îşi reorganiza rămăşiţele oştirii, ceea ce făcea şi „tânăra domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă”, la Hotin, unde se adăpostise – n. n.).
Ne-am închipuit ce pustiu trebuie să fi sunat tropotul calului care purta un Voievod aproape învins şi ce sonor o fi fost galopul lui la întoarcere, când Ştefan vroia să fie din nou Cel Mare!
Am urcat pe munte şi am stat mult la soare, într-un luminiş frumos ca un tablou de Grigorescu. Şi fiecare clipă pe care am trăii-o ni s-a părut o poveste pe care am fi vrut-o cât mai lungă.
CĂRĂRILE DE VIS ŞI POEZIE AU ŞI ELE UN SFÂRŞIT!…
Cea din urma întrunire în masă a fost mai veselă ca oricând, poate şi din cauza berii pe care Toma, casierul excursiei, cel mai original casier din lume, care a izbutit să cheltuiască şi din banii lui proprii, numai ca lucrul să iasă bine, ne-a dat-o.
S-au făcut urări pentru cel care ne-a dat berea şi îşi împlinea, cu încă un an, viaţa, pentru ceilalţi care s-au ostenit în folosul tuturor şi pentru orice alt pretext de voie bună.
Am ascultat ecoul acestei veselii culcată pe un trunchi de brad, la soare. Mirosea răşina din coaja lui şi se învârteau, plutind pe lângă mine pui pufuleţi de pasăre.
De jur, împrejur, străjuiau munţii cu brazii şi aş fi dormit acolo ca într-un leagăn de linişte şi odihnă deplină. Dar somnul, şi în noaptea care a urmat, l-am fărâmiţat în tren.
Plecările toate, dacă nu sunt triste, sunt grele de melancolie. Niciodată nu ştii dacă ai să te mai întorci acolo, de unde trenul te desprinde. Şi totuşi, s-a cântat şi râs ca în prima noapte de drum, când aproape nimeni nu vroia ăi adoarmă.
De la Dorneşti au început despărţirile. Plecau studenţii în vacanţă, cei care nu aveau nevoie să se întoarcă până-n Bucureşti. Rămâneam mai puţini şi ne gândeam că, a doua zi, flecare vom fi la casele noastre doar cu amintirile.
