Viaţa şi opera poetului Vasile Posteucă

V. Bendescu:

Ne-a părăsit un geniu

In Memoriam Vasile Posteucă

Desen de Vasile Posteucă

Îngerul morţii s-a pogorât să curme subit firul unei vieţi încercate şi să împărtăşească cu taina liniştii de veci un su­flet adânc zbuciumat.

Patru luni de la împlinirea vârstei de şaizeci de ani şi scurt timp numai după înceta­rea din viaţi a genialului poet american EZRA POUND, s-a stins, în urma unei neiertătoare boli, care l-a dus prin spitalele din Mankato, Rochester/Minn. şi Chicago, fratele geamăn al marelui poet american amintit, poetul, gazetarul şi vizionarul ideologic al exilului românesc, profesorul universitar   Dr. V. POSTEUCĂ.

De multă vreme, conştiinţa românească n-a fost mai tălăzuită, mai zguduita ca la această moarte. Parcă   un cataclism cosmic ar fi cutremurat pămân­turile exilului nostru, parcă o putere elementară a naturii a schimbat destinul vieţii noastre.

Fundator al şcolii literare şi ideologice bucovine-ne iconariste şi imagiste, ctitorită în anul 1936, la Cernăuţi, în pre­zenţa prof. univ. TRAIAN BRĂILEASU, împreună cu poetul şi romancierul MIRCEA STREINUL şi mai mulţi tineri inte­lectuali   bucovineni,   grupare ce-şi ridicase sufletul în bătăilc de vânt ale patimilor po­litice-literare minore ale vremii, opunându-le definiţia literaturii ca expresie  imagistă cât mai autentică a naţio-nalului şi et­nicului în lumina-i optimă şi în esenţele lor genotipice, Vasile Posteucă, iluminat, din adâncul tăceri-lor dacice, de acel cutremurător mister, care e mistica naţională şi care dă lacrimilor noastre şi metaforei o valoare care trece dincolo de fraza ocazională, a rămas şi în cei aproximativ treizeci de ani de exil ai săi, un afirmator al crezurilor iconariste, un pristav al durerilor naţionale co­lective şi un căpitan al liricii de viziune naţională şi creştină.

Preot al metaforei, rar mae­stru al cuvântului, Vasile Posteucă a înzestrat literatura române­ască şi, în special, cea a exilu­lui românesc cu o simţire per­sonală, optimism mesianic, dragoste pentru viitorul neamu­lui, o energie sentimentală im­presionantă şi o limbă de o plasticitate barocă, o poezie care răsare din voinţa de tre­zire a unui neam şi care concurează cu cele mai bune cre­aţii ale lui Aron Cotruş şi, în parte, le întrece prin virtuozi­tate verbală şi emotivitate.

Aşa se explică de ce Posteucă avea o înclinare speci­fică  şi pentru  americanii EZRA POUND, T. S. ELLIOT, WALTER WHITMAN şi germanul RAINER MARIA RILKE, toţi, în felul lor, nişte răzvrătiţi pentru adevăr.

Ca şi T. S. Elliot, poetul controversat, avan-gardist, interiorizat până dincolo de ab­stractizare şi Ezra Pound, ex­altatul metaforei, Vasile Posteucă a prins, cu fineţe de seismograf, pericolele apocaliptice ale vremii şi a încercat să dea expresie unei realităţi inexprim­abile în România şi mărturisitoare doar în misterioasele adâncuri ale tăcerii.

Era între el şi ei o comuni­tate de simţire: senti-mentul protestatar în faţa dreptăţii elementare şi cruciatis-mul metaforic în serviciul unei idei naţionale şi creştine.

Posteucă, cel mai însem­nat rapsod al Bucovinei, şi-a început activitatea literară cu poeme, la „Junimea literari” din Cernăuţi, ca student în li­tere, în 1932.

Semnificative, profetice şi cu adâncă intuiţie sunt versu­rile unui poem al său de atunci, „Şi scriu cu tălpile   pe lut / Un cântec de drum şi po­pas”.

Într-o scrisoare a sa, din 15 iunie 1962, el ne mărturiseşte: „De când sunt, tot pe drum sunt. De aceea m-am decis să botez cartea copilăriei mele, pe care am încropit-o la Buchen­wald şi o scriu acum „BĂIA­TUL DRUMULUI”.

Contribuţiile   sale   princi­pale continuară, apoi, la „Iconar”, „Glasul Bucovinei” şi „Con­vorbiri literare”, de sub condu­cerea lui I. E. Torouţiu (1888-1953), care îl lansă masiv şi definitiv cu colaborări de vers şi proză.

În exil, el avuse o colabo­rare  bogata  la  „Axa”  (Ros­tock), scoasă de C. Deleanu, iar din 1948, la revistele „Lu­ceafărul” (Paris, al lui Mircea Eliade), „Dacia” (editată de Ţolescu, I. G. Dimitriu,    Mihailescu,   Paulescu), „Înţir’ te Mărgărite (I. C. Dimitriu), „Cetatea   luminii” (Brasilia: Paulescu), „Arc” (Montreal), „Cuvân-tul în exil” (Eresising: Racoveanu), „Vers” (USA: Sovac), „Revista Scriitorilor Români” (München),   „Calen­darul America” (Cleveland) etc..

Posteucă a publicat versu­ri, proză şi literară şi în volum. Primul său volum de versuri, „Cântece de ţară” (1938) a ră­mas în manuscris, oprit fiind de ministrul de interne Armand Călinescu, pentru unele aluzii privitoare la fostul rege Carol II.

Volumele sale de poezie lirică, apărute în exil  sunt: „Icoane de dor” (Madrid 1954), parte a volumului „Cântece fără de ţară”, care include şi cicluri de versuri de Novac şi Govora; „Cântece din fluier” (Cleveland 1960), „Poeme ghivizii” (Mexico 1963), „Catapeteasmă bucovineană” (Mexico 1962), ultima considerată drept o cântare  a  României şi „În marea şi mormintele din noi” (Madrid 1968).

În cursul veni 1972, el anunţa şi terminarea, în manu­scris, a unui volum de catrene.

Conform esteticii iconariste, opera literară a lui Vasile Posteucă a valorificat o bogată gamă de afecte şi sentimente, iar în exil, alături de o frumoasa poezie reflexivă subiectivă, în special lirică coordonată vie­ţii naţionale şi stărilor concrete istorice, legate de toate for­mele sociale ale poporului ro­manesc: familia, satul, provin­cia sa natală, Bucovina, ţara trunchiată. neamul desuveranizat.

În lirica sa de exil, Poste­uca  s-a  remarcat  înainte de toate ca un mare cântăreţ al dorului, al durerii ţării cotro­pite, mutilate şi desfigurate şi al liricii protestative    împo­triva înstrăinării teritoriilor naţionale. În aceste catego­rii de poezii, afirmaţia etnosului şi clocotului de durere şi resentiment al lui cunoaşte intensităţi rare în literatura noastră.

Lucrarea sa lirică cea mai amplă de până acum e „Catape­teasmă Bucovineană”, în care, în versuri când metalice, cu un suflet nou, când melodice de oratoriu, evocă imaginea apo­caliptică a neamului trădat şi înjosit, ilustrându-i durerea în jalea Bucovinei, atât de con­topită cu sufletul său, dând impulsii irezistibile conştiinţei noastre de a ne închina viaţa eliberării neamului:

„Văd acum departe, dincolo de cortina de fier,

Strigăt de moarte, în stranii miragii:

Ard fagii pe zariştea lumii. . .

Ard fagii ….

… năvălind tăvălug

Noaptea Asiei, peste Putne, Ceremuşuri, Suceve;

Arde Biblia Bucovinelor, arde aeve,

Până-n zenit, ca un rug…

pe unde Ţi-a purtat Domnul Ştefan crucea, semeţ,

Hălăduie, azi, Doamne, satanele-n jeţ:

La Suceava, în Rădăuţuri, la Voroneţ;

Şi unde au plâns arcaş şi mazil şi boier

Pe psaltiri, ceasloave şi liturghier,

Rânjeşte politrucul bolşevic, temnicer…

Aurul din mănoasele câmpuri, din vaduri,

Curge spre Kremlinuri şi Stalingraduri”.

Din opera sa în proză, no­tăm romanul autobio-grafic „Băiatul drumului”, neterminat în manuscris, cartea copilăriei sale, din care au fost publicate fragmente  în  „Calendarul America”, şi un roman politic, început în ţară, „Bandiţii”. Manuscrisul volumului 8 (1938-40) a rămas în ţară; vol. 2, scris la Roslock, 1942, e ţinut în   custodia unui prieten la Madrid.

Posteucă a scris şi nuvele, a editat o antologie de cântece şi romanţe şi a reeditat poveştile populare ale lui Leca Morariu („De la noi”).

Personalitate complexă, Vasile Posteucă s-a remarcat în tot cursul vieţii sale, şi ca  om de acţiune politică, gazetar, critic politic, ideolog şi tribun al credinţei naţional-creştine, mânuind un verb plin de nerv şi emoţie,  plastic  şi  colorat de metafore, între proza sa politi­ca şi arta sa poetică fiind o desăvârşită unitate de expresie.

Mărturisitor al sociologiei şi politologiei profeso-rului Traian Brăileanu, el a continuat linia de viziune şi de jertfă a marelui său maestru, cu care s-a identificat şi căruia i-a rămas devotat, până în ultimul număr al „Drum”-ului, în care i-a închinat  o grandioasă evocare.

Vasile Posteucă şi-a început activitatea sa politică şi ideo­logică, în anii studenţiei la Cernăuţi (1930-36), ca membru al asociaţiei studenţeşti „Arboroasa”, al cărei preşedinte a fost în 1934-35; ca vicepreşedinte al „Centrului studenţesc” şi conducător efectiv al acestui centru. în timpul absenţei şi îmbolnăvirii lui Dimitrie Străchinaru; ca organizator al primu­lui „Congres al studenţimii bucovinene” (1936) şi ca delegat, timp de trei ani, la „Uniune”, culegând întotdeauna, cu ocazia cuvân-tărilor   sale,  orcane  de aplauze.

După trecerea examenului de licenţă, la prof. Leca Morariu, cu o teză despre proza­torul bucovinean Emanoil Grigorovitza, îmbrăţişând cariera de profesor şi gazetar, Poste­ucă a colaborat, în anii 1936-37. la „Buna-Vestire” din Bucu­reşti; la „Gazeta Gospodari­lor” din Cernăuţi, scoasă de C. Ţopa şi G. Drumur, un peri­odic în sensul    „Libertăţii” părintelui   Moţa, iar în anii 1940-41, la „Cuvântul” lui Nae Ionescu.

Trecând apoi în exil, mai întâi în Germania, Austria şi Franţa, iar din iunie 1950, în Canada – USA, unde re-studie, luându-şi doctoratul la Univer­sitatea din Toronto, cu teza „Inner experience în Rilke’s work” (1962), Posteucă, pornind de la Icoana patriei martirizate, a închinat tot scrisul politic prezentării  proceselor surve­nite în structura României ocu­pate de ruşi, a nedreptăţilor împotriva drepturilor neamului românesc, combaterii ideologiei criminale a marxismului şi demascării fenomenelor corupte în culturile occidentului, dar în special ale lumii americane.

Această activitate el o exercită în numeroase perioade ale exilului şi ale ro­mânilor americani, în special însă în periodicele „Libertatea” (Madrid), „America” (Cleveland) şi propriul peri­odic, „Drum” (Mankato/Mînn., 1963-72).

Tot scrisul politic al lui Posteucă din exil a fost un protest cutremurător împotriva imperialismului  sovietic,  re­gimului comunist din ţară, un strigăt de revoltă  împo-triva trunchierii ţării, demascarea uneltirilor comuniste pe plan mondial, rechizitoriu la adre­sa vânzătorilor de la Yalta, discuri de apărare a romanită­ţii.

Înfierând   expansionismul imperialist sovietic, el a com­bătut penetrarea lui în spa­ţiul vital daco-românesc, ră­pirea Bucovinei de nord şi a Basarabiei, a dedicat zeci de articole istorice şi culturale acestor provincii martirizate, a ţinut, permanent sub luceafărul exilului provincia sa natală şi figurile ei culturale reprezentative şi a înfierat „YALTA” şi politica occidentală pentru politica lor de resemnare în faţa neo-colonianismului sovieticilor şi lipsă de seriozitate politică şi militară.

Vasile Posteucă – desen de Eugen Drăguţescu

În altă ordine de idei, el a demascat comunismul politic practicat în România, omorurile, arestările, genocidul, exploatarea neomenească a populaţiei, satanizarea ţării şi prostituarea scriitorilor sub cnutul politruc.

De platforma acestor convingeri, Posteucă a reaprins politica co-existenţialistă cu sovieticii şi democra­ţiile populare şi a detestat dialoghismul exilului cu statul comunist român şi organele sale, „cu cei fără de ţară şi fără Dumnezeu”, cu „duşmani de moarte ai neamului”, cerând fixarea emigranţei pe o poziţie non-colaboraţionistă de intransigenţi naţionali totali.

Critic  al  culturii americane şi vestice, în general, Vasile Posteucă a lăsat să se vadă, în numeroase articole, indicibila amărăciune a grupurilor de exilaţi, fugiţi de comunism, pentru a afla, în ţările acestor culturi, înde-osebi în USA, protectori şi validatori ai comunismului mondial şi o democraţie dominată da hrubele mafiilor şi forţelor negre ale lui Antihrist.

Ghidat de imperativul că noi nu putem înfrânge consumismul, atâta vreme cât există în America cercuri care nu re­nunţă  la „rolul de nănaşi ai comunismului”, V. Posteucă a demascat, în sfârşit, în numeroase serii de comentarii, acţi­unea subversivă şi antistatală a agenturi-lor marxiste în USA, în diferite organizaţii, şi a demonstrat necesitatea creării unei  mişcări pentru salva-rea Americii creştine.

Astfel, Posteucă, simultan cu lupta sa pentru eli-berarea statului român de sub cnutul sovietic, a sunat alarma marilor pericole şi pentru statul american, pe care elemente inconştiente, cocoţate la conducerea lui, voiesc să le ignoreze.

Despărţit, din 11 octombrie 1941, până-n iulie 1968 de familia sa, rămasă în ţară (doamna Zam­fira Posteucă: soţia, căsătoriţi în 1936, şi copiii: Doina şi Doru), Vasile Posteucă a dus în exil o viaţă dedicată şcolii, literelor, luptei politice, organizării vi­eţii româneşti peste hotare, luptei pentru învierea Neamu­lui românesc, crucificat de uneltele bolşevismului. A fost profesor secundar de germană şi franceză la Toronto/Ont (1956-1961) şi King City (1961-1966), iar din noiembrie 1966 în USA: profesor agregat („Associate profesor”) la State Colege, în Mankato/Minn.

În 1968, în fine, îi reuşi să-şi re-înjghebe familia, cu aju­torul  senatorilor Walter Mondale şi Eugeniu Anderson, cărora le reuşi să obţină, din partea guvernului român, în iulie, viza de ieşire a soţiei sale, iar în  noiembrie,  a  copiilor (ing. Doru Posteucă şi hidrologista Doina Vicol). Primii rămaseră în USA, în vreme ce fiica sa se reîntoarse la Bucureşti, în vederea căsătoriei ei.

Vasile Posteucă nu a avut, însă, norocul să se bucure de fericirea comunităţii sale familiale – soarta nemiloasă hotărând altfel.

Vasile Posteucă, alt portret de Eugen Drăguţescu

Munca încordată, pusă în slujba scrisului şi luptei naţionale româneşti şi a idealului unei Americi creştine, înăsprită de apăsarea marilor răspunderi în faţa pericolu-lui comunist, la care se adaugă şi pro­digioasa sa activitate ca profesor, i-au istovit puterile.

Azi, Vasile Posteucă, stegarul exilului românesc, magul care storcea, cu „Cântecele de dor” sau „Catapeteasma bucovine­ană” lacrimile cititorilor şi încleşta mâinile noastre pe plăseaua cuţitului, ne-a pără-sit pentru totdeauna. În orga­nismul debilitat de griji şi os­teneli s-a încuibat, cu vremea, germenele unei crude boli, care nu iartă.

S-a prăbuşit, stingându-şi ultimele sale gânduri şi bătăi de inimă desigur undeva pe me­leagurile bucovinene ale fru­mosului său sat natal, Stăneşti, sat între doi codri, în hotar cu Cosminul şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, sat de stânari şi ciobani, de bogate tradiţii folclorice, sat de doine şi poveşti, dar unde, în preajma războiului întregirii, pe mulţi i-a înghiţit Molniţa sub goana janda-rilor austrieci.

Vestea tristă ne-a îndurerat adânc sufletele  vădu-vite de cântul şi scrisul său energetic şi incendiar, căci plecarea lui e ca un apus de soare ce in­cendiază cerul.

Emigraţia românească, fra­ţii săi bucovineni de pretutindeni, sora Bucovinei, Basa­rabia, românii    ameri-cani şi întreg neamul românesc îndură o grea şi irepara-bilă pierdere, care e cu atât mai mare, cu cât Vasile  Posteucă dispare din mijlocul nostru tocmai în clipele când atinsese culmea nă­zuinţelor sale literare, scriito­riceşti,  politice şi creştino-reformatoare şi prezenţa sa în LSA era indispensabilă.

Mă gândesc câte pagini strălucitoare, câte cuvân-tări întraripate şi poate câte înfăp­tuiri utile n-ar fi luat încă fi­inţă, dacă nu se prăpădea, şi de câte mărgăritare n-a fost pentru vecie văduvit tezaurul spi­ritual al neamului nostru. Ceea ce putea face Posteucă nu va putea să facă altul, căci niciodată un geniu nu poate fi înlocuit în ceea ce dânsul are mai inefabil şi mai personal.

Dacă premiile oferitoare ale premiului Nobel ar fi fost iubi­toare de adevăr şi capabile de apreciere obiectivă a valorilor sufleteşti, atunci, fără îndoială, s-ar fi căzut ca şi un Ezra Pound, şi un Vasile Posteucă să fi fost printre laureaţii acestui premiu.

În epoca aceasta reacţionară şi asasină de valori morale, au fost însă preferaţi, de curând, un Grass şi un Boll.

Cu bucovineanul Vasile Posteucă ne-a părăsit un geniu liric de mare vigoare, un gazetar critic, un tribun politic şi un cruciat întru Hristos de înalt format, pe care instinctul nea­mului îl aruncă, din timp, în timp, pentru a-i croi destinul şi a-i uşura realizarea. S-a închis un mor-mânt cât Ţara Fagilor de mare.

Au  rămas, în schimb, veneticii şi cozile de topor, recru­tate din ciurucurile şi neghina acestei generaţii, ce au avut neruşinarea meschină de a-i arunca vorbe mişeleşti, care s-au dat la el să-l defăimeze, şi l-au lucrat,   cu ajutorul streinilor de lege în învă­ţământ, fiindcă   comunişti­lor şi nănaşilor occidentali ai marxismului nu le convenea să vorbească cineva neamului românesc cu autoritate de catedră universitară americană şi prestigiu   de mobilizator de inimi şi conştiinţe naţionale.

Noi, însă, suntem mândri că l-am avut, în viaţă, ca prieten şi fericiţi că Dumnezeu ne-a apropiat în exil şi ne-a înhămat la acelaşi car al spiritului.

Fie-i uşoară ţărâna ospita­lieră a Americii, sub care odih­neşte la „Vatra Româneasca” şi din cenuşa-i funera-ră, ca odinioară pasărea Phoenix, să răsară pentru neamul nostru su­flul imboldurilor păstrătoare a permanenţelor istorice şi promovatoare ale valorilor vieţii româneşti.

Vasile Posteucă, desen de Radu Bercea

(Drum, Anul 9, Nr. 1-2,

ianuarie-iunie 1973, pp. 2, 3)

Ovidiu Vuia: Testamentul lui Vasile Posteucă

S-a născut în ţara de sus a pădurilor, celor crescu-te până sub acoperişurile cerului, stră­luminate prin perini de-aurori de fugile căprio­rului solitar, oprit pe culme, cu umbra căzută în genuni, înaltă, aurită, suflată în argintul lumini­lor.

Ţară a Bucovinei, coroană de nestemate pe fruntea reginei Doinelor şi Horelor, cântate din tulnicele albe, cioplite în lemnul de-abanos al Dornei şi al Câmpulungului, România.

S-a ridicat dintr-un sat, rămânându-i în amin­tire din el cimitirul şi ruinele bisericii, vechi: „Printre merii, perii, prunii şi cireşii bătrâni (la noi, se pune, la căpătâiul fiecărui mormânt, un pom roditor), am găsit morminte vechi, prăbu­şite, acoperite de iarbă înaltă, cu crucile putre­de, aplecate, căzute. Şi-n mijloc, undeva printre cruci, o stranie frumuseţe, care însemna locul unde a stat biserica veche şi altarul altădată”.

În seninătatea adâncă şi infinită a plaiului bucovi-nean, a învăţat să creadă şi să-şi clădească, întru ideal, un templu verde, slujit de el o viaţă întreagă. Şi parcă soarta a vrut să-l pedepsească pentru curăţenia sa de om şi poet, punându-l pe drumul ţărilor străine, din ce în ce mai depăr­tate de casa lui, cea de sub obcinele raiului. Itinerarul şi rătăcirile sale pământeşti întrec cu mult pe cele imaginare ale eroilor romantici, ale lui Byron, de pildă, descriind o epopee unică, des­făşurată lângă noi, în epoca vestită a maşinismului şi a industrializării. Destinul lui Posteucă ne mai demonstrează că, de fapt, sufletul omului ră­mâne acelaşi, neatins de dezintegrările atomice, pur ca ochiul de apă de izvor, păstrat în munţii Daciei depărtate.

Şi-a dat sfârşitul într-un spital american, mo­dern, cu pereţii albi şi pături de plastic, împuns de ace şi canule aşa cum îl arată o fotografie. În ultimele clipe ale sale, sunt sigur, „antenele Visului” l-au ajutat să se creadă acasă la el, cul­cat pe un tăpşan cu iarbă crudă, în ograda unei stâne, duhnind a caş şi fire de sulfină. Compre­sele reci erau roua dimineţii, scaldă pentru frun­tea lui înfierbântată, iar zgomotele înăbuşite de afară le percepea ca pe tălăngile oilor şi noatenilor urcând pe coastă, spre păşunile cele dese şi bogate. Undeva, pe un vârf, toată numai trene şi covoare de lumină, îl aştepta, înviată din ruine, biserica, cea din copilăria sa.

Moartea acestui crai bucovinean nu putea să fie decât asemenea ciobanului moldovean din Mioriţa, având la cap, drept lumânări, luceafărul şi luna nouă, cea mâncată de vârcolaci.

Spre cinstea lor, fraţii lui de neam i-au făcut un mormânt frumos şi l-au slăvit,aşa cum o me­rită, ca pe un voievod al poeziei.

Nu ştiu dacă i-au sădit şi un pom roditor la căpătâi, după obiceiul din cimitirul bucovinean al copilu-lui Posteucă. Eu aş alege un măr, să în­florească primăva-ra ca un candelabru cu foşniri şi erupţii roze, mai către sfântul Ilie să dea în pârg, încărcând mormântul cu fructele lui ca anafura sfinţită, de pe masa de altar.

Şi pomul acesta să dureze acolo, în eternitate, ca un simbol, cum este memoria poetului, păs­trată în inima urmaşilor.

În 1944, Vasile Posteucă, fiind în lagăr la Bu-chenwald, în faţa evenimentelor istorice, al căror martor era, se lasă stăpânit de o presimţire, a cărui tâlc numai cei înzestraţi cu prea multă sensibilitate îl pot înţelege, şi aşa ajunge să scrie poezia TESTAMENT.

Titlul este sugestiv şi duce cu gândul la omul ce, pus în faţa sfârşitului de neînlăturat, îşi încheie ultimele socoteli cu viaţa. Ci tocmai aici se vede că Posteucă n-a fost niciodată un poet a cărui poezie să fie un carusel învârtit în jurul propriului său eu, ci, unul dăruindu-se, jertfindu-se, trăind pentru alţii-

Căci Testamentul său nu prevesteşte moartea sa trupească, ci pe cea spirituală, poetul sim­ţind că a venit ceasul să-şi ia rămas bun, despărţindu-se pe vecie de ţara căzută în robie stră­ină, viaţa lui, de-acum, înainte fiind nu mai mult decât un fel de moarte.

În ce-l priveşte pe poet, vedenia lui tragică de despărţire veşnică s-a împlinit, testamentul, scris în 1944, fiind valabil până în zilele noastre, cum au rămas fără ispăşire şi Tristele lui Ovid, exilatul din Tomis:

„Pământ străbun din răsărit de soare,

Belşug de grâne, cântec şi azururi,

Trăirea noastră-n lume-i trecătoare

Ci numai tu vei dăinui de-a pururi”.

Citind, în continuare, Testamentul lui Posteucă, rămâi uimit să constaţi că el conţine, de fapt, două fiinţe: una văzută, cea zidită în forma versului pus pe hârtie, şi una nevăzută, ascunsă, ca după perdele fumurii, în dosul vorbelor şi metafore­lor, scrisă cu condeiul duhului.

În prima formă, cea văzută, Posteucă este bardul ce reuşeşte să-şi frângă durerea proprie, să se învingă potrivit misiunii oricărui poet-profet, proclamat încă de Aron Cotruş.

Poetul se gândeşte doar la ţara lui şi la ziua de mâine, la vremurile ce urmează după moartea lui:

„De-o fi să nu ne întoarcem niciodată,

Tu să-i aduni pe cei ce vor rămâne

Şi să-i îndemni spre zilele de mâne:

Să creadă, să râvnească, să se bată…”.

Să creadă, să râvnească, să se bată, iată prin­cipiile de viaţă ale poetului-luptător, cu slujba pusă în solda neamului său:

„Un neam pe lume-atâta luminează

Şi-atâta stăpâneşte cu dreptate

Cât poate prinde-n sabia-i vitează

Şi până unde dragostea-i străbate…”.

Credinţa lui se îndreaptă spre o Românie puterni-că şi liberă, ţinând piept la toate furtunile, victorioasă:

„Atunci când şi-or croi sub zări hotare

Să tencuiască pietrele cu sânge,

Cetăţile măririi viitoare

Să nu le poată nimenea înfrânge”.

Recitaţi Testamentul lui Posteucă sau lăsaţi-l, cel mai bine, să o facă un rapsod cu vocea pro­fundă şi uşor tremurândă, de bariton, şi atunci veţi descoperi că, îndă-rătul mesajului său, în spatele ditirambelor solemne şi clasice, vibrea­ză, ca un bărăgan în flăcări, o jale şi disperare fără margini. Fiecare stih apare ca o fecioară îndoliată, Niobă cernită din tragedia lui Eschil. Parcă auzi discret apropiindu-se iureşul unui torent, gata să-şi facă loc prin zidurile digului înalt, invadând, acoperind totul cu mâlul său amorf şi negru. Aştepţi, din moment în moment, să se piardă forma orânduită a versurilor, transformându-se într-un hohot de plâns sau un ur­let de disperare. Actul creator ar scăpa din dru­mul său apolinic, descriind liniile frânte ale unei prăbuşiri, aşa cum i s-a întâmplat, într-o zi anumită, lui Phaeton, conducând carul solar al lui Phoebus.

Este dezvăluită taina aceluia care ni se împărtă-şeşte în versul luminos al lui Alecsandri, din fund  de  tranşee, cu un glonte în piept.

Testamentul lui Posteucă este o dramă sfâ­şietoare, durerea omului despărţit, fără speranţă, de Pământul natal, peste această durere încer­când să arunce giulgiul tăcerii.

Şi parcă, până la urmă, nu mai poate opri iu­reşul său lăuntric cele două părţi ale poemului, văzută şi nevăzută contopindu-se în magic, sti­hurile descriind zbo-rurile joase ale unor păsări măiastre, lăsate în grădinile dorului:

„Să  treci  din neam în neam acest cuvânt,

Din casă-n casă şi din nume în nume,

Că noi pe tine te-am iubit pân’ la mormânt,

Şi  alta  n-am  avut  mai scump pe lume…”.

Finalul acesta este apoteotic, suiş în crescen­do, strofă scrisă pe prima pagină a Cântării României.

Vasile Posteucă reuşeşte, în Testament, să ridice aşa poezie patriotică, a dragostei de ţară şi de neam, pe cele mai înalte culmi ale Creaţiei, să o transforme într-un unic monument de artă.

Prin profunzimea şi zbuciumul ascuns al tră­irii lui, redat într-o formă de marmoră statuară, Testamentul lui Posteucă îşi are locul în literatu­ra noastră, lângă nemuritoarea Doină a lui Mihai Eminescu.

(Drum, Anul XV, Nr. 3-4,

Iulie-Decembrie 1979, pp. 24-29)

1934, UN PROGRAM DE EDUCAŢIE FIZICĂ: SADOVA-BUCOVINA

Subsemnatul Scurtu Ion, student anul IV la I. S. E. F., în intervalul de la 20 Iulie – 1 Octombrie, am desfăşurat, în comu­na Sadova, jud. Câmpulung-Bucovina, următoarea activitate, pentru propagarea Educaţiei Fizice şu a pregătirii premilitare.

Am sosit în această comună în ziua de 19 Iulie, sub condu­cerea Domnului Inspector Nour Marinescu, în care zi a urmat şi încartiruirea.

Aspectul sub care se prezintă Sadova este următorul: în privinţa Educaţiei Fizice, aş putea spune că Sadova era complect lipsită de orice ramură a ei. La şcoala pri­mară din Gura Sadovei se făceau câteva jocuri de copii şi câteva mişcări de braţe, în orele de gimnastică. Din anul 1933, la Şcoala din Fundul-Sadovei, se începuse să se înveţe jocul cu mingea (Foot-ball).

Tinerii între 14-20 ani nu aveau nici un joc, afară de hora de Duminica. Timpul liber şi-l petreceau la crâşma din sat, unde, câteodată, cei ce veneau din armată le ară­tau cum se ia poziţia die drepţi, cum se ţine puşca şi făceau o întoarcere la stânga sau la dreapta.

Fiziceşte sunt destul de dezvoltaţi, graţie muncii ce o prac­tică în aer liber, umbletului pe munţi şi alimentaţiei suficiente, cu lapte şi produsele lui. Însă sunt greoi, rigizi, neîndemânatici şi nedisciplinaţi.

Începutul activităţii şi realizări. Prima zi, după sosire, am luat contact cu Dl Primar şi cu Dl Director al Şcolii Primare, le-am arătat rolul meu şi le-am cerut concursul pentru realizarea unui teren de sport. Cu multă bunăvoinţă m-au ajutat pentru a-mj ajunge acest scop.

Terenul de sport. Este situat în mijlocul satului, lângă Primărie. Am lucrat timp de două săptămâni până când am putut face:

1). O pistă de alergare.

2). O groapă cu nisip pentru sărituri.

3). Un paravan pentru tir.

4). O platformă pentru dansuri naţionale.

5), Un teren de Woley-ball.

Tot pentru teren am făcut o placardă cu inscripţia: „Tere­nul de Sport şi Tir”.

Pentru înţelegerea rostului şi propagandei Educaţiei Fizice, am ţinut, la Terenul de Sport, trei conferinţe:

1). La 22 Iulie.

2). La 29 August.

3). La  2 Septembrie.

Prima dată am vorbit despre: Rostul şi importanţa Educa­ţiei Fizice.

A doua oară despre: Pregătirea pre-regimentară.

A treia oară despre: Importanţa exerciţiilor fizice.

A). Gimnastica suedeză. Am făcut programe de gim­nastică suedeză, cu copiii de la Şcoala Primară din Gura şi Fundul Sadovei şi cu tinerii satului, între 15-20 ani. În total, cu copiii am lucrat 70 ore, cu un număr în medie de 40. În sat se găsesc 105 copii sănătoşi.

Cu tinerii între 15-20 ani, am lucrat 30 ore de gimnastică, cu un număr în medie de 30, din 105.

B). Dansurile naţionale. În total, am lucrat 40 ore, cu flă­căi şi fete, în care timp i-am învăţat: „Sârba voinicească”, „Hora nunţii”, „Ciuleandra”, „Ciobănaşul”, „Resteul”, „Ca la uşa cortului”, „Marioara”, „Sdrobuleaca”, „Cintmboiul”, „Hora de la Bălţi”.

C). Jocuri de copii. Se făceau după ora de gimnastică şi i-am învăţat 30 de jocuri. Toate au fost scrise de Direc­torul şcolii, pentru a le putea continua după plecarea mea.

D). Jocuri de Wolley-ball. În total s-au exersat 125 ore, de către flăcăi şi oameni tineri, la terenul de sport.

E). Atletism. În total s-au lucrat 35 ore, cu tinerii care veneau şi la gimnastică. S-au învăţat şi antrenat:

a). Alergări.

b). Sărituri în lungime şi în înălţime, cu avânt şi fără.

c). Aruncarea discului.

F). Instrucţia pre-regimentară. S-au făcut 47 ore, în care timp i-am învăţat şi exersat: Alinieri, numărătoarea, ruperi de rânduri, întoarceri, formări de coloane câte 3, 4, 5, 8.

G). Tir. În total, 60 ore. I-am învăţat:

a). Poziţiile de tragere.

b). Cunoaşterea armei.

c). Ochirea.

d). Triunghiul greşelilor.

e). Tragere de la distanţele: 30 m, 40 m, 50 m.

f). Am întocmit fişe de tragere individuale.

g). Concursuri de tragere.

h). Cum se ţine arma în repaos şi la tragere.

H). Serbări sportive. În total, au fost patru serbări:

1). La 5 August, s-au făcut dansuri naţionale, punct princi­pal în programul şezătorii.

2). La 19 August, după-masă, la orele 3: a). Program de gimnastică suedeză. b). Jocuri de copii.

c). Ştafete.

d). Dansuri naţionale.

e). Demonstraţii de Wolley-ball.

3). La 29 August, după-masă, la orele 4, a avut loc serbarea cu următorul program:

a). Conferinţă: Importanţa Educaţiei Fizice.

b). Program de gimnastică suedeză.

c). Jocuri cu mingea şi jocuri de copii.

d). Demonstraţie de Wolley-ball.

e). Ştafete.

f). Concursuri de dansuri naţionale.

g). Concursuri de costume locale.

4). Serbarea de încheiere din 23 Septembrie.

a). Program de gimnastică suedeză.

b). Jocuri.

c). Concursuri de tragere la ţintă.

d). Concursuri de dansuri naţionale.

e). Instrucţie pre-regimentară.

f). Demonstraţie de Wolley-ball.

g). Concursuri de costume naţionale.

Orele de gimnastică suedeză, făcute atât cu copiii, cât şi cu flăcăii, aveau mai mult un rol de decongestionare şi recreaţie. Am insistat mai mult asupra mişcărilor de inspiraţie, mişcări uşoare de cap, braţe, trunchi, şi picioare. Cele mai bune re­zultate le-au dat copiii de la şcoala primară din Gura-Sadovei, foarte ascultători, atenţi vioi şi foarte buni executanţi. Apoi cei de la şcoala primară din Fundul-Sadovei şi, în urmă, flăcăii, care erau mai greoi în mişcare, prindeau mai greu mişcarea şi erau mai rigizi. Totuşi, se observă o mare schim­bare în atitudine, în mers, în executarea mişcărilor şi atenţiei, faţă de cum erau înainte de-a începe programul.

La ridicarea la care au ajuns, au contribuit, în mare parte, jocurile mici la copii şi Wolley-ball-ul la cei mari, pe care le practicau cu multă plăcere şi interes.

Un interes deosebit, au arătat, de la început, dansurilor naţionale, care s-au învăţat într-un raport foarte scurt.

Ceea ce o să le aducă şi un mare folos practic este instruc­ţia pre-regimentară şi tirul. La aceste ore veneau în număr des­tul de mare, cu toate că munca zilnică îi ocupa destul. Sunt convins că aceşti tineri, care au făcut instrucţia, o să se remarce, de la primele încercări, în militărie.

Ei sunt iuţi în mişcare şi execută corect tot ceea ce am des­cris în aliniatul „I”. La tir au dat rezultate foarte bune.

În timpul executării programului şi jocurilor, învăţătorii cu ai căror copii lucram, asistau la program, ca să înveţe co­manda.

Am făcut lecţiuni de gimnastică teoretică cu directorii şi învăţătorii de la ambele şcoli primare. Le-am explicat cum se alcătuieşte un program de gimnastică pentru copii, şi importanţa fiecărei mişcări din el. Le-am dat peste treizeci de jocuri şi 15 programe de gimnastică.

Educaţia Fizică a trecut ca un punct principal în programul de lucru al Căminului Cultural „Regele Carol al II-lea” din Sadova.

Plasa, mingiile de joc, discul, aparatele de sărituri în înăl­ţime şi îngrijirea terenului de sport le-am trecut pe numele şi sub îngrijirea directă a Căminului Cultural.

La dansurile naţionale, care, de asemenea, ţin de cămin, am lăsat pe Victor Ţăranu, flăcău care cunoaşte toate dansurile la perfecţie şi care va avea grijă să se joace în fiecare Duminică, la Horă, toate dansurile naţionale învăţate.

În concluzie, aş putea spune că, dacă s-ar introduce şi spor­tul de iarnă, sky-ul,  Educaţia fizică, a dat rezultate foarte bune atât pentru copii de şcoală, cât şi pentru tinerii satului, care, de acum, înainte, vor şti să-şi petreacă timpul liber la teren, jucând Wolley-ball sau făcând instrucţie pre-regimentară şi atletism, nu să stea în crâşmă, într-un aer stricat, cu băutura înainte.

ION SCURTU (Echipele studenţeşti la sate, Bucureşti 1934, pp. 303-308)

E. Ar. Zaharia: O nouă interpretare a literaturii

desen de Rudd Rybiczka

S-au încercat, în ultimii 50 de ani, fel de fel de arme din investigaţie în câmpia astrală a literaturii româneşti, fiecare aducând, odată cu senzaţia noutăţii, şi un coeficient de interpre­tare, care a rămas măcar în parte utilizabil. Mai în urmă, i s-au aplicat literaturii române reflectoare apusene şi metode moderne de analiză, accen-tuându-se fie o latură, fie alta. Unii au văzut, în anumite perioade de eflorescenţă. un rezultat al influenţelor depărtate, bizantin-ortodoxe sau occidentale. Alţii au judecat-o, unilateral, din punct de vedere al sentimentului estetic pur ori din marginea concepţiilor sociale şi politice. Din toate a ră­mas un ce valabil, iar diferitele compartimen­te ale literaturii române s-au ales cu o lim-pezire.

I s-au suprapus perspective pretenţioase, de sono-ritate europeană sau a fost atacată cu puncte de vedere de calibru considerabil. La toate acestea, literatura română a rezistat, nu fiindcă este într-o corespondenţă spirituală cu ritmul Europei, ci fiindcă are în ea însăşi ma­teria vieţii, substanţa divină de rezistenţă în faţa forţelor nimicitoare. Aşa cum cântecul popular românesc rezistă şi e tot atât de fru­mos şi valoros ca poveştile nordice, romanţele iberice şi baladele sârbeşti, literatura română are ceva atât de specific latin, încât, oricât s-ar strădui unii s-o minimalizeze, nu vor reuşi de­cât în măsura în care ar putea diminua va­loarea unor opere lirice şi artistice din tezau­rul spiritual al popoarelor neolatine.

Mereu s-au interpretat fenomenele române­şti prin lentile imens europene, cu dezavantaj pentru noi.

În cele ce urmează să expun, voi schiţa re­zultatul la care am ajuns, după un studiu de câţiva ani, în domeniul literaturilor latine, dar mai ales al celei româneşti.

Se ştie de toţi că în cântecul popular domină una sau două note exterioare ca forţă lirică şi a căror prezenţă se perpetuează major în cele mai caracteristice opere de spiritualitate românească. Autenticul românesc nu se poate elibera de fatalitatea acestei peceţi, care vine din aceleaşi izvoare de sensibilitate ca şi la alte popoare apropiate nouă ca fond sufletesc. Pentru cine stă să mediteze asupra acestui fe­nomen, nu mai este nimic excepţional, ci firesc de logic.

În cântecul popular predomină ca sentiment acea nestinsă aspiraţie spre altceva, spre alt­cineva, spre ceva drag, depărtat, inaccesibil. Acesta este sentimentul dorului de a cărui prezenţă sunt pline toate producţiile geniului creator românesc. Nu ne interesează acum in­terpretările parţiale ale acestui sentiment străvechi şi caracteristic regiunilor muntoase şi întinderilor de ape; nici personificarea, nici ipostazarea, nici apropierea lui de acel vag sufletesc rusesc nicevo, cum e în unele poezii de Esenin. Constatăm numai că unanimitatea producţiilor lirice şi o mare parte din cele epice, creaţii spontane ale poporului român, sunt străbătute, ca o nebuloasă, de un foc ce­resc, de sentimentul copleşitor al dorului. Fie­căruia îi vin în minte versurile necesare. Re­versul dorului îl găsim tot în doină. E jalea românească, stare de suflet profund măcină­toare de forţe reactive. Când nu e dor, e jale în lirica şi epica populară română. Între aceste două culmi sufleteşti e totul.

Nu e necesar să scuturăm fiecare specie pe rând,  pentru a-i vedea intima structură de dor şi jale. Se impune observaţia că şi melo­dia românească şi hora noastră sunt în con­cordanţă cu dorul şi jalea, ca sentimente lati­ne şi apoi româneşti.

Dar dorul şi jalea au invadat literatura ro­mână cultă. Această afirmaţie nu este o bu­tadă, ci o realitate permanentă de a cărei în­semnătate psihologică şi artistică încă nu şi-au dat seama criticii şi istoricii literari români.

Toată literatura română este expresia, când mai lucidă, când mai ascunsă, a sentimentului românesc de dor, fie că e Iancu Văcărescu, fie că sunt alţii, ca Eminescu, Macedonschi, Alecsandri, Goga, Nichifor Crainic sau Emil Giurgiuca; iar dintre prozatori, cine nu va re­cunoaşte în Sadoveanu un extraordinar dor de trecut, de peisaj moldovenesc, în Rebreanu do­rul de pământ, în Gib Mihăescu dorul eva­dării înspre interstiţii?

Nu e locul să arăt amănunţit că tot ce e mai caracteristic în opera fiecăruia este o ema­naţie bogată a sevei pământului nostru, o po­tenţare a dorului în forme uneori depărtate de matca doinei sau a horei, dar care totuşi se recunosc.

Dar nu e numai atât.

Creaţia românească stă integral sub semnul divin al dorului, ori al negativului său: jalea.

Muzica lui George Enescu este cea mai filtrată expresie a dorului românesc, în Rapsodii şi chiar în ultima sa creaţie „Impresiuni din co­pilărie”. Este dorul care împinge din adâncuri ancestrale; este jalea dispariţiei acelor figuri şi timpuri. În Ciprian Porumbescu, de asemenea, deşi stins repede, s-a exprimat dorul ro­mânesc străbun şi, astfel, opera e substanţial românească. Şi ceilalţi compozitori români, fără să vrea, sunt expresii fericite ale unei porunci de suflet românesc, fie Dinu Lipatti ori Ion Filionescu.

Şi pictura intră în albia uriaşă a dorului român, aşa cum e realizată de N. Grigorescu, în aspiraţia sa spre lumină, culoare, natal; în Luchian, în Andreescu, în Băeşu şi, recent, în Ştefan Dumitrescu, I. Vlasiu etc. Peisajul lor e un dor sublimat. Numai covârşit de dor aprig cântă sufletul lor de nebunia culorii.

În sculptură, cea mai desăvârşită exprimare a dorului românesc este incontestabil un ge­niu care vine din mediul rural şi, deşi este considerat drept un foarte înaintat modern în arta lui, este atât de românesc, încât unora li-i ruşine. C. Brâncuşi a dus dorul ca senti­ment de intensă propulsiune spre infinit până la ultima formă interpretabilă. „Pasărea măia­stră” este întruchiparea în duh călător a celui mai adânc dor, în care reziduurile pământeşti s-au dezbrăcat de imaginea suplă a zborului suprem. Opera lui Brâncuşi este nostalgia simplicităţii perfecte, a formei ce se caută cu invidie pe drumul luminii, al gândirii.

În alt domeniu, ca să spun incidental, Aurel Vlaicu este o încarnare a dorului de zbor, a strigătului ancestral de depăşire a umanului. Aceasta înseamnă că dorul, ca stare general românească, se face operă de artă în sufletul celor înzestraţi cu geniul exteriorizării. Fiecare român, cum au dovedit-o ieşirile contempo­rane peste frontiere factice, simte acel dor im­perial, care era un atribut constituţional al romanilor. Din punct de vedere al credinţei noastre ortodoxe (deşi mai la vale se va ve­dea că intră tot atât de bine şi catolicul, căci e vorba de specia umană), dorul se exprimă superb prin ceea ce numeşte dl Nichifor Crainic „nostalgia paradisului”, dorul de perfec­ţiunea şi înălţimea supremă.

Vreau să subliniez că dorul este manifesta­rea sufletului românesc în tot ceea ce înseamnă mişcare, gândire, faptă.

Însă nu e totul.

Dorul este un fenomen latin, care, în sectorul carpatic, a căpătat expresia cea mai acută, mai necesară, din cauza vicisitudinilor geografice şi istorice. E demn de alăturat cazul altui po­por latin, care, fiind, ca şi românii, depărtat de centrul de radiere romană de la Roma, a prins culoarea dulce-amară a dorului. E vorba de portughezi, cu al căror saudade ne confun­dăm dorul român.

Se înţelege că dorul, ca şi saudade, nu e un senti-ment simplu, unilateral, ci cuprinde o gamă de nuanţe, un complex de suflet, care se reflectează constant în operele literare şi artistice. El nu e o manifestare sporadică nici la alte popoare latine. Dacă dorul, în sens larg, latin, roman, e durere, regret, amar, melan­colie, dor de altceva, nostal-gia celor cunoscute ca şi a celor necunoscute, apoi toate aceste note constitutive se găsesc din belşug în lite­raturile şi operele franceze, italiene, spaniole şi portugheze.

Dorul – dolus – e un sentiment cu puteri magice, care s-a transmis de la romani în toate ţările ocupate de dânşii. Acest dolus a primit ulterior bogăţia de suflet şi de nuanţe a regiunii, a poporului. Dar între toate este o apropiere, uneori o coincidenţă.

Şi astfel artele popoarelor latine pot fi ju­decate prin ochiul acesta străvechi al doru­lui, ramificat în răsărit şi apus. Dorul româ­nesc, derivat din cel latin, se găseşte în opere care niciodată n-au fost interpretate din acest punct de vedere.

În literaturile romanice, mai ales, sentimen­tul dorului, ca fenomen latin, se găseşte din abundenţă exprimat. Petrarca este un cântă­reţ în care dorul a vibrat în consonanţă cu jalea iubirii. „Divina Comedie” trebuie racor­dată acestei realităţi. Leopardi e numai dor şi jale. Baudelaire este dorul francez; Ronsard, Musset, Valéry tot prin acest sentiment se rezolvă.

„Don Quijote” al lui Cervantes este dorul de aventură; Luisiadele lui Camòens sunt dorul de descoperire; Antero de Quental e dorul colorat pesimist.

Cele mai reprezentative opere literare lati­ne sunt astfel fructuos judecate prin prisma dorului.

Dar mai ales literatura română, şi cea sim­bolistă, este o expresie a dorului. Cea mai fi­delă expresie a dorului românesc este creaţia Gândiriştilor.

(Gândirea, Anul XXIII,

Nr. 6, 1944. pp. 293-295)

1943, Zoe Felea: În Ţara de Basm a Bucovinei

Visez, uneori, şi acuma că mai sunt elevă. Că port uniformă cu număr şi stau la sfat şi râs cu prietenele, acolo, în colţul nostru, pe zidul gros ca un prag ce da înspre grădina plină de stânjenei şi de caişi.

Mă prinde, însă, o frică ciudat de intensă, când îmi dau seama câte ore de latină mai am de făcut şi cum va trebui să dau bacalaureatul. O frică mult mai mare decât aceea pe care am avut-o vreodată în realitate. Şi, atunci, mă trezesc reluând fericită cunoştinţă de existenţa mea de astăzi, când diploma de licenţă stă aşezată frumos şi inutil alături de alte asemenea hârtii, într-un plic pe care stă scris: acte şcolare­.

Şi totuşi, de curând am trăit un vis de tine­reţe, care, frumos ca visul, a fost de data aceasta… aievea. Am fost din nou studentă, nu elevă, dintr-o sâmbătă, până într-o joi.

AM FOST DIN NOU STUDENTĂ!…

Şi, în fond, este mult mai frumos să fii stu­dentă, decât elevă. Viaţa de studentă este un amestec de copilăresc şi serios, o îmbinare de didactic şi înclinare spre extravaganţă, o noţiune elastică între fetiţă şi domnişoară, care-ţi permite nesfârşite nuanţe în purtări. Poţi îmbrăca o rochie simplă ca la şcolari, dar ai voie să ai un adorator, poţi ţine lucrări pedante la seminar şi poţi fuma la un ceai, poţi face, în sfârşit, tot ce tinereţea este în stare să născocească, ştiind dinainte că cei mici au să te ad­mire, iar cei mari au să te îngăduie, cu socoteala că, la vârsta lor, vei fi totuşi ca ai, adică vei purta umbrelă, când plouă, nu vei călca unde scrie „trecerea oprită” şi vei privi, la rândul tău, îngăduitor spre altă tinereţe la fel de zburdalnică.

Aşadar, am fost din nou studentă, dar nu la examene, ci doar într-o excursie, pe care am făcut-o cu Societatea studenţilor în Istoria literaturii române vechi.

Cum, nu interesează, dar într-o sâmbătă, după masă, m-am trezit cu o valiză în mână urcând treptele unui vagon, pe care era scris şcolăreşte cu cretă „Excursia Facultăţii de litere”. Mare şi citeţ, aşa cum s-a scris în copilăria fiecăruia şi se scrie mereu pe toate tablele din lume, din când în când.

Vine vacanţa. Lipseau doar obişnuitele completări în imagini cu ghiozdanul aruncat sub pat şi aritmetica arzând pe rug. Ar fi fost naiv să se desemneze aşa-ceva, dar în ochii tuturor celor de la geamuri strălucea un „vine vacanţa” luminos şi flăcările pe care arseseră cursurile pedante de istorie literară sau filologie, ardeau acum doar în privirile şi zâmbetele studenţilor, căci excursia aceasta, din păcate, ca în mai toate împrejurările de astăzi, număra mai mult fete.

Băieţii, cei câţiva care apăreau printre cape­tele cu zulufi şi bucle, aveau aerul dezorientat şi timid al celor care nu ştiu cum să facă faţă unei împrejurări fericite. Să pleci la drum cu atâtea fete, când ai douăzeci sau abia peste douăzeci de ani, este plăcut, dar te întrebi de vei putea să le fii pe plac tuturor?

De aceea, mi-am strecurat foarte discret va­liza cam mare în compartiment, pentru ca să nu se întristeze careva gândind că va fi poate vreodată obligat să o poarte.

Şi trenul s-a desprins ca întotdeauna. la aceiaşi oră, când pleacă spre Cernăuţi. Pentru noi însă altfel, căci eram toţi nerăbdători şi zâmbetele şi fluturările de mâini de pe peron ne îmbătau de bucuria plecării, a depărtărilor şi cunoaşterii. Foamea de ceva nou. nemaipomenit…

… Când am coborât dm acelaşi vagon, pe care mai stăruiau literele scrise şcolăreşte şi alb în cretă, deşi prin munţi fuseseră de multe ori plouate, eram poate toţi cam nedormiţi şi nespălaţi.

Florile pe care Irina de-abia le ducea în braţe erau desigur ofilite şi ţigăncile Capitalei nici nu le-ar fi privit măcar, dar fuseseră culese în ajun din pământul drag al Bucovinei, purtau în ele versurile atât de cunoscute:

„Dulce Bucovina

Veselă grădină”

şi cu le ştiam parfumul pe care îl răspândi­seră în compartimentul nostru, care ne devenise familiar întocmai ca o casă.

Eram toţi puţin ameţiţi de lumina atât de stridentă a Capitalei, ne înăbuşeau aburii care se ridicau din asfaltul proaspăt stropit şi sunt sigură că în sufletul fiecăruia cânta o toacă de mănăstire şi fiecare ar fi dorit să poarte în braţele ostenite un buchet în care să-şi culce obrazul şi să găsească ceva din aerul şi colo­ritul pe care l-a părăsit.

ACOLO UNDE PESTE VEAC AU POPOSIT DOMNIŢELE…

Ce-aş putea scrie pentru alţii din ce a fost marşul nostru prin ţara amintirilor? Prin locurile sfinte ale Istoriei noastre? Aş vrea să prind doar câteva imagini, disparate, aşa cum îmi vin în minte, pentru toţi care au cunoscut Bucovina, ca şi pentru cei care vor să o cunoască. Mai ales, vreau să scriu pentru prie­tenii mei de compartiment şi de excursie, pentru cei cu care am împărţit câteva zile pâinea, canapelele înguste şi râsul. Pentru prietena mea Rolanda, studentă şi doamnă în acelaşi timp, pentru ochii ei negri şi vese­lia care a împrăştiat-o. Această fetiţă doam­nă, pe care poate n-am s-o mai văd niciodată şi care, acuma, desigur undeva în Bucureşti, se joacă de-a casa cu păpuşi pentru un bărbat care o ia în serios. Pentru Tancred Bănăţeanu, cel mai politicos şi cuminte băiat, care desigur lua premiul I în scoală şi nu-şi supăra niciodată părinţii. Pentru el, care ne-a făcut rost de casă şl pat, într-o clipă când aveam mare nevoie, şi ne-a dat prima masă, când pofta stârnită de aerul de munte se arăta alarmantă. Pentru Ion Diaconescu, animatorul excursiei, asupra căruia a apăsat toată grija reuşitei şi care mai avea timp să cânte şi din acordeon, şi mai ales pentru profesorul Dan Simionescu, tânărul şi neobositul nostru îndrumător, pe care nici ploaia, nici nesomnul. nu l-au împiedicat să fie pri­mul în toate părţile – pe ruinele cetăţii Su­ceava, ca şi în clopotniţa bisericii armeneşti, la toate întreprinderile serioase ca şi la circul care ne-a distrat pe toţi, într-o scară, şi la alte asemenea toane ale noastre.

Imaginile mele sunt ca oglinzile. Cioburi în care se răsfrâng lumini.

Suceava. Un parc lângă o biserică. Băteau clopotele, că era duminică dimineaţa. Şi noi aşteptam să fim încartiruiţi. Peste drum, un restaurant şi o cofetărie. Acolo am petrecut clipele cele mai plăcute, când ne-am putut odihni picioarele şi aranja impresiile atât de îngrămădite.

Ruinele cetăţii Suceava: ziduri vechi cu amintiri multe şi poezia trecutului. Cu şanţul înconjurător de apărare, cu scările care duc în fosta închisoare şi frânturi de viaţă pe care le reconstitui… Stai culcat în iarba înal­tă şi te gândeşti ce paşi au călcat, altădată, acelaşi loc. Bate un vânt călduţ şi-i soare. Acelaşi soare a încălzit în acelaşi loc domni­ţele istoriei noastre. Cobori cu impresia că te privesc din urmă umbre. Te temi să calci o floare. Poate tocmai floarea pe care şi-a prins-o în păr prima soţie a lui Ştefan cel Mare!

Bisericile Sucevei, podoabele altor vremuri.

Moaştele sfântului Ioan cel Nou te intimidează.

Mănăstirea armenească, unde era o babă vorbăreaţă, care avea pui de găină galbeni şi rotunzi ca pufurile de pudră. Şi stâna din vale!

Ne-am încăpăţânat să aşteptăm apusul soarelui acolo, pe deal. Dar cei puţini, care s-au dus la stână s-au întors cu urdă şi pofta de mâncare a întrecut dorinţa de contemplare. Dumnezeu, care ştia câţi kilometri făcusem, după o noapte petrecută în tren, ne-a iertat desigur.

Şi totuşi, seara eram în faţa circului şi ne tocmeam studenţeşte. Mai mult din plăcerea tocmelii, în gura mare, decât a economiei. Când ne-am culcat, la unu noaptea, se învârteau în cap turle de biserici şi dansatoarea pe sârmă. Pelinul pe care l-am pus ziua în pat, contra puricilor, ne-a continuat şi în somn mirosul câmpului, aşa că odihna noas­tră a fost mai tare ca piatra cea nesimţitoare.

ŞI CLOPOTELE TE CHEAMĂ MEREU: ŞTEFAN-VODĂ! ŞTEFAN-VODĂ!

Să vorbesc despre mănăstirea Dragomirna! Ar trebui să fiu poet pentru asta. Silueta ei subţire ca a domniţelor din vremea în care-a fost zidită alţii o pot spune.

Eu ţin minte cum am ajuns acolo într-un camion mare acoperit, în care o parte stăteam jos, pe mantalele de ploaie, şi alţii în picioare, sprijinindu-se reciproc. La cotituri, rândul din picioare se apleca într-o parte şi noi ne aşteptam să-i primim în braţe, aşa cum s-a şi întâmplat de vreo două ori, într-o învălmăşeală din care nimeni nu mai ştia unde să se adune.

Cam la o astfel de întâmplare tocurile Rolandei au fost gata, gata să intre în prăjiturile pe care le păzisem cu atâta grijă, ca să le mâncăm la mănăstire.

Drumul şerpuia printre copaci şi crengile de nuc, smulse în treacăt, răspândeau parfumul lor amar, care-ţi dădea dădea fiorii vacanţelor cu degetele negre şi genunchii zgâriaţi.

Acolo unde crengile erau prea joase, cineva striga: „Capirt la cutie!”, şi toţi îşi plecau capul jos, la adăpost.

Dragomirna a fost la sfârşitul drumului, mai frumoasă decât drumul în aer curat şi veselie tânără.

Şi capela cea mică, în care străjuia un policandru strălucitor, dăruit de Caterina cea Mare a Rusiei!

Marţi, dimineaţa, plecăm la Gura Humorului. Plecăm din Suceava, care fusese adăpostul nostru, unde ne întorceam la mese sau la odihnă.

Plecam, dimineaţă tare, dintr-un oraş adormit, în care oamenii, puţini câţi or fi fost, visau poate la cele multe fete, care le aduseseră dorul de Capitală, de oraş mare şi de aventuri.

Plecau fetele necunoscute cum veniseră, şi fiecare poate era un mister.

Din Gura Humorului, am bătut patru kilometri până la mănăstirea Voroneţ, dar în genunchi să fi făcut drumul şi nimeni n-ar fi regretat.

Cine-a fost, oare, pictorul care a ştiut să pună în culori stropi de suflet şi de poezie.

Din mâna pictorului, mort acum sute de ani, trebuie să fi răsărit frumoasele albăstriţe din câmpul prin care am trecut.

Este destul să închid ochii şi revăd fondul acela de floare albastră, pe care sfinţii zugrăviţi în cărămiziu şi aur cafeniu şi verde se mişcă în gesturi atât de naive şi simple, încât te înduioşează amintirea oamenilor care au gândit şi pictat aşa.

Trebuie să fi fost pe atunci mai mare liniş­tea care şi acum străjuieşte biserica. Din depărtările verzi coboară, înspre seară, miros de fân cosit şi noaptea pe dealuri ardeau focuri.

La praznice veneau, în caleştile domneşti, mărimi încoronate şi poate şi cei de-atunci, ca şi noi, cei de-acum, ascultau de la un bătrân po­vestea sfinţilor zugrăviţi. Cum a fost chinuit Sfântul Ioan cel Nou şi cum a fost adus la Suceava, cum au păcătuit Eva şi Adam şi cum au fost izgoniţi din rai.

Atmosfera de vrajă creşte la Voroneţ odată cu dangătul clopotelor care strigă prin glasurile lor de bronz neobosit mereu: Ştefan-Vodă, Ştefan-Vodă.

Aerul pur de munte vibrează mai puternic decât în alte părţi şi sunetul poate ajunge pe unde acolo, în cripta de la Putna, la somnul de sute de ani al marelui Voievod, apărător al Creştinătăţii.

LA PUTNA, LÂNGĂ EMINESCU ŞI BRAZII SUFLETULUI…

La mănăstirea Putna am ajuns odată cu zorile. Ne petrecusem noaptea fiecare în comparti­mentul în care ne alesesem loc, la plecarea din Bucureşti. Al nostru era, poate, cel mai vesel sau fie­care şi-o fi închipuit la fel de al lui, dar pro­fesorul şi conducătorul excursiei noastre, dl Simionescu, ne povestea atâtea întâmplări hazlii, domnişoara Stroescu Sabina găsea comicul în orice cu atâta uşurinţă, încât, fără să vrei. te molip­seai şi erai în stare să râzi de orice şi să nu te superi chiar dacă s-ar fi făcut haz de propria-ţi persoană.

Din plasa în care se vărsase o pungă de bomboane la plecare, cădeau în braţele câte unuia, ca să nu apun altfel, la toate zguduitu­rile şi tamponările fireşti unui tren, care se spunea că duce şi marfă, câte o bomboană co­lorată, pe care fericitul ales o înghiţea, în faţa celorlalţi, care aşteptau resemnaţi alte zguduituri.

Dormeau cu rândul sau toţi odată, preocupaţi fiecare să-şi găsească odihna cea mai comodă pe spaţiul cel mai restrâns.

Singură, Alice Cartojan, atât de politicoasă, încât te făcea să te gândeşti mereu la „Feti­ţele cele Bune” din Biblioteca Rose a Con­tesei de Segur, pe care le-am admirat în copilărie, dar a căror purtare credeam că este un ideal pentru cărţi doar, în toate cele trei nopţi petrecute în tren nu şi-a depăşit o clipă locul, n-a întins picioarele şi nu şi-a scos pantofii niciodată.

A fost, mai ales pentru mine, care abia o cu­noscusem, o surpriză extrem de plăcută să văd că, în secolul nostru de fete sportive, băieţoase şi pretenţioase, se mai găseşte cineva care să facă o fericită excepţie cu firea rezervată, cu sensibilitatea ascuţită şi cu încercarea de a face mereu pe alţii fericiţi, uitându-se întot­deauna pe sine.

Dimineaţa, ne-au întâmpinat munţii şi noi ne-am spălat somnul în izvorul pe care ei ni-l trimiteau la poalele lor, acolo unde vagonul se oprise ca o cutie de jucării.

Învioraţi, am încuiat casa noastră pe roţi, care avea să se plimbe fără noi până seara, şi ne-am îndreptat către sat.

Putna, la ora somnului şi a zorilor, este co­pleşită doar de munţi. De munţii împăduriţi cu brad, de mirosul lor pătrunzător, de aburul ireal, care stăruie spre vârfuri. Intrăm pe aleea care duce la mănăstire, vorbind mai încet, pătrunşi parcă de apropierea lui Dumnezeu sau a unei vrăji, pe care nu vrem să o rupem.

Iarba, umedă de rouă, ni se pare sfinţită şi nu ne miră că prima figură pe care o întâlnim este aceea de bronz a lui Mihai Eminescu. Poetul Doinei noastre veghează aici şi noi îl regăsim mai întreg decât oriunde. Toate versurile lui plutesc în jur. În biserică sunt doar sfinţii şi, sub lespezi de piatră, cel care a fost neînfricatul Domn al Moldovei. În jurul lui, cele trei soţii, împăcate prin moarte.

De afară începe să bată mărunt o toacă. Îngenunchem.

Când vraja se rupe şi toaca îşi amuţeşte glasul, afară lumina este albă de zi plină. Călugării îşi poartă sutanele şi bărbile de acolo, până acolo, iar studenţii, cu puterea celor tineri de a trece cu uşurinţă de la o stare, la alta, mănâncă cu mare poftă din caşul trimis de la bu­cătării.

Până la prânz, paşii noştri au colindat cărările Putnei. Fiecare colţ ni se părea o amintire pe care o trăiam. În peştera lui Daniil Sihastru (niciodată nu a locuit la Putna sihastrul Daniil, deci e o legendare falsă – n. n.). ne-am gândit la momentul de omenească şovăire, pe care Ştefan cel Mare a avut-o cândva (în realitate, Ştefan trecuse la Kameniţa, unde angaja lefegii şi îşi reorganiza rămăşiţele oştirii, ceea ce făcea şi „tânăra domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă”, la Hotin, unde se adăpostise – n. n.).

Ne-am închipuit ce pustiu trebuie să fi sunat tropotul calului care purta un Voievod aproape învins şi ce sonor o fi fost galopul lui la în­toarcere, când Ştefan vroia să fie din nou Cel Mare!

Am urcat pe munte şi am stat mult la soare, într-un luminiş frumos ca un tablou de Grigorescu. Şi fiecare clipă pe care am trăii-o ni s-a părut o poveste pe care am fi vrut-o cât mai lungă.

CĂRĂRILE DE VIS ŞI POEZIE AU ŞI ELE UN SFÂRŞIT!…

Cea din urma întrunire în masă a fost mai veselă ca oricând, poate şi din cauza berii pe care Toma, casierul excursiei, cel mai original casier din lume, care a izbutit să cheltuiască şi din banii lui proprii, numai ca lucrul să iasă bine, ne-a dat-o.

S-au făcut urări pentru cel care ne-a dat berea şi îşi împlinea, cu încă un an, viaţa, pentru ceilalţi care s-au ostenit în folosul tuturor şi pentru orice alt pretext de voie bună.

Am ascultat ecoul acestei veselii culcată pe un trunchi de brad, la soare. Mirosea răşina din coaja lui şi se învârteau, plutind pe lângă mine pui pufuleţi de pasăre.

De jur, împrejur, străjuiau munţii cu brazii şi aş fi dormit acolo ca într-un leagăn de linişte şi odihnă deplină. Dar somnul, şi în noaptea care a urmat, l-am fărâmiţat în tren.

Plecările toate, dacă nu sunt triste, sunt grele de melancolie. Niciodată nu ştii dacă ai să te mai întorci acolo, de unde trenul te desprinde. Şi totuşi, s-a cântat şi râs ca în prima noapte de drum, când aproape nimeni nu vroia ăi adoarmă.

De la Dorneşti au început despărţirile. Plecau studenţii în vacanţă, cei care nu aveau nevoie să se întoarcă până-n Bucureşti. Rămâneam mai puţini şi ne gândeam că, a doua zi, flecare vom fi la casele noastre doar cu amintirile.