ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 12

1904: De la Vatra Dornei, la Putna

Dorna Watra: Strassenbild

 

Călătorind, în vara anului 1904, din Ardeal, spre Putna, pentru a participa la „Serbarea din 3/16 iulie”, Dr. Valentin Drăgan a lăsat după sine o interesantă mărturie despre Bucovina acelor vremi. „Trecând pe la Năsăudul plin de amintiri de şcoală şi pe la „bogata şi tarea cetate a Bistriţei, care se în­flora de mândrie săsească supt stă­pânirea moldovenilor”, am ajuns, peste Bârgău, la Măgura înaltă, ale cărei înălţimi nu lasă locomotiva să împreune două ţări surori, despărţite după calapodul „Divide et impera!…”. începem a urca pe „Via Fran­cisca”, drum curat ca o panglică albă, în răcoarea munţilor, prin codrii plini de susur, de zuzăt şi de şoapte. De-o parte şi de alta a drumului se des­făşură privelişti romantice. Păduri întinse de brad, risipite pe văi sau pe coastele munţilor, umplu aerul de un miros binefăcător. Timpul nu ştii cum trece, urcuşul nu ştii cum se face, drumul nu ştii cum se scurtează, că totul e aşa de blând şi aşa de plin de farmec, că ai dori să mergi mereu pe această cale şi capăt să nu mai aibă!

 

Nu peste mult suntem în ţara de vechi  păduri frumoase, de culmi rotunjite, de văzduh limpede, care se desface după trecerea Măgurii, în Bucovina, ţara mândră a fagilor. Şi am ajuns la Vatra Dornei. Cum dăm, de pe strada Transilvaniei, pe cea Domnească, vedem scris în ţigle, cu litere mari vorbele: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română!”.

 

Dorna Watra: Hotel Comunal und Rathaus

 

Mai încolo, dăm de Palatul Na­ţional, Primăria, apoi Şcoala poporală, Otel comunal. Nu ştii ce sentiment de adâncă, neaşteptată bu­curie îţi umple inima şi te înviorează. Şi ochii sorb literele româneşti. E ca şi cum atunci ţi s-ar lumina, deodată, că fiinţa neamului tău e mult mai puternică şi mai intimă, decât o credeai, că limba şi dulcea doină strămoşească răsună cu mult mai departe… Şi ţi-e drag să ştii că oamenii aceia bine făcuţi, cu plete şi privirea blândă, sunt fraţi de ai tăi, vorbesc şi simt ca tine.

 

Era o zi aşa de frumoasă! Peste Vatra zâmbeau blândele raze ale soa­relui. Profităm şi noi de ocazie şi vizităm băile de un aranjament mo­dern, dar cercetate aproape numai de „Unsere Leut”. Avea drept Eminescu, cu a lui „Din Boian, la Vatra-Dornii, / A umplut omida cornii”.

 

Dorna Watra, Bahnhof

 

Peste câteva ore, plecăm, cu trenul, mai departe, pe drumul intere­sant şi din punct de vedere al ştiinţei tehnice, deoarece locomotiva, până la un loc, tot urcă gâfâind, printre pă­duri de brazi, care îşi înalţă fruntea până în nori. Munţii stau atât de fragezi şi de verzi, fereastra cupeului e deschisă şi mirosul frunzişului nă­văleşte înlăuntru; clopotele unei turme sună peste munţi. De o parte a tre­nului se înalţă stânci puternice şi se pierd în văzduh vârfurile înalţilor brazi. Pe alocuri, colţuri de stânci stau ame­ninţătoare, parcă ar voi să cadă pe vagoane. Jos, în vale, străluceşte râul şi ramuri de fagi şi risipă de flori în aceasta caldă ţară a umbrelor şi a izvoarelor.

 

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

 

Sorb cu lăcomie toată viaţa plină de poezie a locurilor atât de fru­moase. Un ascuţit şi lung şuierat răsună în văzduh, se cutremură şi urlă codrii treziţi din toropeala frumoasei zile de vară şi, în câteva minute, am trecut prin întunericul tunelului de la Iacobeni, spre Valea Putnei. Paralel cu calea ferată şi aproape de ea urcă şoseaua, care încă e foarte circulată. Şi, astfel, prin o regiune in­teresantă, trecem peste Pojorâta şi ajun­gem la Câmpulung.

 

La fiecare gară urcă mulţime de omeni, şi aici suie vreo câţiva surlaşi, „chemaţi de domnul Prezident la Suceavă”, zic ei. Un şuierat scurt şi trenul se aşterne, peste Vama, Molid, Frasin, Gura Humorului, Păltinoasa, Ilişeşti şi Strigoaia. De aici încep pădurile de fag. Lăsăm la urmă Cacica, Pârteşti, trecem peste Comăneşti, Todireşti şi Părhăuţi, la Hatna. De aici, în goana acceleratului, văile, dealurile şi satele apăreau câteva clipe, apoi rămâneau în pacea lor ne­tulburată. Trecem şi pe la coloniile iu­biţilor noştri compatrioţi: „Isten segits”, „Hadikfalva”, „Andràsfalva”.

 

Senin şi cald, câte o vilă sau vreo căsuţă simplă, aşezată între ar­bori, departe de lume, mă ademeneşte la visuri de singurătate şi fericire. „Mândra mea şi-un colţ de lume”.

 

Ne apropiem de Cernăuţi. Trenul o mai slăbeşte din goană, roţile scârţâie sonor şi ne oprim. Ne îmbrăţişăm prietenul, care ne aştepta la gară, şi grăbim, cu trăsura, spre simpatica „Villa Transilvania”, unde, pe tot timpul petrecerii noastre în Cernăuţi, găzduiţi de bunii posesori al vilei, am petrecut momente care nu se uită. Seara, eram tustrei în odaia prietinului nostru drag, Nicolae. Cu dragostea veche, ce-o aveam unul pen­tru altul, vorbeam în de noi, de copi­lăria noastră, de lume. Ne aminteam întâmplările trecute cu plăcerea înduioşătoare a celor care răsfoiesc, pe să­rite, paginile unei cărţi vechi şi de mult citită. Târziu, am închis ochii, în seara aceea…

 

A doua zi, am stat în Cernăuţi, în care timp am vizitat oraşul, Cate­drala, Palatul Naţional etc. Simpatica vilă „Transilvania” a dat dovadă de bunătatea şi ospitalitatea ei şi constatând frumoasele ca­lităţi sufleteşti ale celor dintr-însa, mă bucur că mi se dă prilej spre a putea exprima, şi prin scris, viile sentimente ce le păstrez.

 

Sâmbătă, în 3/16 iulie, dis de di­mineaţă, cu trenul special, ticsit cu peste 2.000 de români, o luăm spre Putna vechea martoră a gloriei stră­bune. De sub perdeaua de neguri, care acoperea împrejurimile, munţi, piscuri, văi şi vâlcele, se ridică mândrul soare, la început plăpând şi timid, apoi din ce în ce mai mândru şi strălucitor, conştient că are să facă să strălucească o zi de sărbătoare a tuturor românilor, răspândeşte valuri da viaţă şi lumină peste pădurile şi câmpiile scăldate de rouă. Trecem prin Codrul Cosminului, împânzit de umbră adâncă şi răcoroasă, unde strămoşii, pe vremuri, făceau să se audă vaiete de durere şi deznădejde, iar „copacii fremătau în noapte ca o ameninţare şi trunchiurile, prin care trecuse limba fierăstraielor, se clătinau, un vânt de primejdie zgudui codrul şi zidul de arbori căzu la pământ, tăind poteca şi ajutând sprintenilor luptători români să boteze dumbrava, stropită de sângele ostaşilor unui rege, arogant, Dumbrava roşie, ca un memento pentru cel nedrepţi şi lacomi, care vor călca pământul muncit al ţării, ca să ne stingă neamul! Adâncurile codrilor şi râpelor să nu ajungă pentru a le cuprinde trupurile sfărâmate şi buruienile pustiului să se ridice pe mor­mintele lor! Căci pământul e a celui care l-a lucrat din neam în neam!” (N. Iorga).

 

Acum tufişurile sunt în linişte şi potecile sigure, trezite, din când în când, de şuieratul trenului. Bubuie şirul lung de vagoane de acordurile vechii, dar frumoasei cântări „Sub Ştefan Vodă cel Bun şi Mare”. Am auzit-o şi am cântat-o de multe ori, dar niciodată nu m-a mişcat aşa. Pe fereastră, în depărtare, se ză­rea un turn mare şi vechi al unor ziduri. În închipuirea mea, parcă ve­deam castelul unde era familia voievodului şi parcă-l zăream venind repede către castel, cum mamă-sa îl trimite din nou la luptă şi, în sfârşit, cum se întoarce, învinge şi cum vine vesel, triumfător acasă. Despic şi pătrund cu lumina în­chipuirii întunericul veacurilor şi parcă văd, pe locurile pe unde trecem acum, furnicarul de turci dând foc tunurilor, care cutremură pământul şi fac să urle văzduhul; iar în amurgul serilor de bătălie, văd în depărtări sate întregi şi păduri trosnind şi mistuindu-se în flăcările ce roşesc cerul şi care încăr­cate, îndreptându-se, cu tot cuprinsul omului, spre fundul munţilor, pe când, pe sus, prin văzduh, vulturii se învârtesc în roate mari, ameţitoare, atraşi de mormanele de cadavre ce împânzesc văile…

 

 

Trenul fluieră, gândurile speriate se adună acasă. Dăm de şoseaua care serveşte şi de terasament liniei ferate şi intrăm în Rădăuţi. Trecem prin Vicov, spre Putna. În jur, ca într-o panoramă uriaşă, ţinutul Putnei, dezmierdat de soarele care e urcat binişor pe cerul albastru, limpede. Pe potecile din păduri, pe drumurile din fundul văilor, curg fete, femei, copii, flăcăi, bărbaţi în port împodobit de săr­bătoare şi căruţe cu lume. „Azi e zi cu soare, / Azi e sărbătoare”…

 

Mănăstirea şi locurile din jurul el oferă un aspect grandios: Un pelerinaj nemaipomenit în analele istoriei noas­tre. Miile de pelerini, înşiruiţi în curtea Mănăstirii, în grădină şi pe dealurile din jur. Şi frumos loc de veşnică odihnă şi-a ales măritul Voievod: „O vale de râuleţ, limpede, coborându-se în susur blând din culmile bogat împădurite, care sunt muntele acestui unghi bu­covinean. Apa zglobie a Putnei îşi gă­seşte repede sfârşitul în cursul iute al Sucevei, şi aceasta duce la capitala Moldovei din vremurile mari. În acest paşnic unghi de ţară, unde gândul rugăciunii se desface deopotrivă din înălţarea către cer a muntelui, din adânca pace măreaţă a codrilor şi din şoapta neobosită a apei trimisă ca o binecuvântare, puse Domnul Învingător temeliile bisericii sale, la 4 iunie 1466”.

 

 

Nu departe de mănăstire, pe un deluţ, se vede însemnat cu o cruce locul de unde ar fi săgetat Ştefan cel Mare, ca să desemneze locul unde are să se înalţe acest locaş de pomenire. „Dar în această veche povestire trăieşte un adevăr”, zice domnul Nicolae Iorga: „Săgeata a hotărât temeliile Putnei, săgeata învingătoare, trasă sub zidurile Chiliei”.

 

Mânat de marea înălţime intru în biserică; în naos, la partea dreaptă, se află locul de odihnă a eroului unui neam, acoperit cu o lespede de mar­moră albă, deasupra căreia se ridică un mausoleu de piatră cu păreţi de sticlă şi decorat cu arabescuri. În acest mausoleu se află mai multe obiecte, care s-au găsit la anul 1856: o bucată de hlamidă domnească, inele de aur, giuvaericale. Cad în genunchi, fără glas, cu ochii muiaţi în lacrimi, şi sărut mar­mura rece, acoperită de cununile tri­mise de la toţi Românii. „Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine, / Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi”.

 

Ajuns afară, mă gândesc, multă vreme, la trecutele timpuri şi parcă văd întinsele valuri de norod, bătute de durere, cu ochii înotând în lacrimi, cum sărutau mâna „care făcuse dreptate în lume şi crucea pentru care mâna se încordase atât amar de ani. Şi a fost o uriaşă şi adâncă zguduire în inimi, când patul cu chingi de fer fu coborât, cu năframe de mătase, în bolta de piatră, iar Domnul Ştefan fu zidit în lăcaşu-i de marmură”. Şi acum întinse valuri de norod, cu nădejdea în inimă, au venit să se întărească şi duh să ia de la mormân­tul celui Mare şi Sfânt. Căci, într-o zi, sabia lui de oţel va străpunge mormântul şi va fulgera la soare. Şi duhul vredniciei lui va trece ca un vifor prin inimile deşteptate la o nouă viaţă.

 

Şi, până atunci[1], „toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucre neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noas­tre comune în unul şi acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acelui viitor”[2].

 

Putna, la 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

[1] Xenopol, în cuvântarea sa festivă, ros­tita la Serbarea Naţională, la mormântul lui Ştefan cel Mare, în 15/27  August 1871.

[2] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (XI – ultimul)

Dar Grigore[1], implicat intenționat în lupta curajoasă și inegală împotriva habsburgilor, pare să se fi ocupat foarte puțin de conspirații interne. El și-a propus să obțină sprijinul prusac și, probabil, să se opună Ecaterinei şi Mariei Teresia. Cu siguranță, el nu a ignorat faptul că un stat mic ca Elveția, care are puteri atât de neînsemnate la granița sa, este independent, de secole, știind să se opună pe unul altuia[2]. Piemont-ul știa, de asemenea, cum pot fi atraşi vecinii săi ambițioși. Da, având în vedere exemple, Grigorie Ghika trebuiau să facă impresie unui prinț care, exercitând funcțiile unui mare dragoman, începuse să se priceapă la politica diferitelor guverne. Așa că îl vedem scriind două scrisori, în doar patru zile, către Frederick al II-lea[3], a cărui susţinere dorea să o obţină. Dar, din vremea când Grigorie Ghika fusese mare dragoman, politica regelui Prusiei s-a schimbat în întregime.

 

Prima împărţire a Poloniei (1772) a produs o strânsă solidaritate între cei trei germani care guvernau Prusia, Rusia și Austria. Acest acord ne face să înțelegem și izolarea[4] în care Grigore urma să rămână. Latinii estici, precum slavii occidentului, au trebuit să sufere consecințele acordului care domnea între suveranii de origine germanică. La căderea imperiului francez, veneţienii și lombarzii au avut și ei aceleaşi rezultatele. Se spune că Grigorie, convins că Curtea de la Viena i-a cumpărat pe miniștrii „slabi și corupți” ai lui Abdul Hamid[5], și că şi agenții Mariei Teresia se alăptau din aceeaşi corupţie[6], l-a înţeles pe agentul austriac la Iaşi, ​​care nu știa prin mijloacele obținuse guvernul său Bucovina, şi care, convins fiind că fiecare om are prețul său în bani, a încercat să-i ofere o trăsură și caii ei[7]. Văzându-se redus atât jos, Ghika a strigat furios: „Ai dreptate, dar uită-te la ei!”.

 

La 1 octombrie 1777 era stabilită, la Constantinopol, mazilirea lui Grigorie Ghika şi desemnarea lui Constantin Moruzzi ca succesor al său[8]. Însă miniștrii slabi ai lui Abdul Hamid nu au știut să ducă mazilirea la îndeplinire. Se temeau să înlăture, din capitala lui, pe un prinț care, în mod evident, s-a sacrificat pentru interesul țării. Nici complicitatea boierilor nu i-a liniștit și s-au temut de un exces de sentimente populare. S-a spus că Moruzzi, avid de domnie, va negocia cu turcii pentru a grăbi trădarea, care trebuia să lase tronul Moldovei liber[9].

 

În orice caz, nici bailul, nici Lebas, nici Tassara nu menționează acest complot, care nu a putut fi admis, fără mărturii serioase contemporane. Ceea ce nu trebuie pus la îndoială este perfidia puterii protectoare, Turcia, catalogată așa cum merita de secretarul imperial Raicevich, de emigrantul legitimist Salaberry[10] și de Tassara. Autorul Observaţiilor relatează că, în loc să trimită un om care ar fi putut trezi suspiciuni lui Grigorie, Poarta a decis să trimită la Iaşi pe un prieten apropiat al prințului, Ahmed-bey[11], cu misiunea aparentă de a inspecta fortăreața din Hotin[12].

 

Când a ajuns în Iaşi, ​​trimisul Porţii s-a prefăcut că este bolnav și i-a cerut prințului să vină, să-l viziteze. În timp ce Grigorie urma să părăsească Palatul[13], singur, poate și pentru a arăta că nu se sfieşte să-şi apere un prieten, a refuzat să ia cu el chiar şi pumnalul împodobit cu diamante, pe care prinții români îl purtau în brâu. Nici nu a vrut să fie escortat de căpitanul de gardă albanez[14], un soldat intrepid și devotat lui. Micul perfid turc, după ce i-a deschis, l-a întrebat dacă vrea tutun și, răspunzându-i-se că nu-i place, a ordonat ca, din una dintre sălile sale, să i se aducă prințului ce au mai bun. Intrând în cameră, însoţitorii trimisului turc l-au atacat pe Grigorie Ghica, împlântându-i în piept două sau trei lovituri de pumnal. Prințul, care era hotărât și agil, se ridică și încercă să sară pe fereastră; dar cadrul fiind prea îngust, nu a putut trece şi a fost înşfăcat de asasini[15], care l-au ucis[16]. Inutil să spun că toate bunurile sale au fost confiscate[17].

 

Istoricii mai favorabili protectoratului otoman și mai puțin dispuși să laude principii români au menţionat în unanimitate această „frumoasă moarte”. Hapidgi Başa a luat capul îmbălsămat (Elia Regnault) și l-a trimis la Constantinopol, de vreme ce escorta voia să-i reproşeze unui spectacol rușinos[18]. Prin sacrificarea unui vasal fidel, doar pentru a mulţumi Austria, Turcia i-a provocat şi pe ceilalți la trădare și şi-a marcat propriul declin (1777).

 

„Grigorie Ghika a lăsat un nume de neegalat în rândul românilor fanarioţi[19]; el este singura victimă pe care Fanarul a dat-o cauzei naționale româneşti. Este adevărat că alți paisprezece Gospodari au fost sugrumaţi sau decapitaţi, în timp de un secol, dar aceasta au fost ucişi din cauza infidelității și bogăției lor”[20]. „Grigorie Ghika”, spune Ubicini, „a lăsat o amintire dragă printre români. El și-a arătat atașamentul față de patria adoptivă, iar acest lucru l-a costat și viața”[21].

 

„Poarta”, spune Vaillant, „își pierduse mințile; agentul Mariei Teresia a fost răzbunat; moldovenii au jurat ură Austriei și Ghika a meritat titlul de Gospodar (domn). Ce diferență între numele său și cel al urmașului său[22], și ce loc singular ocupă Ghika în pomelnicul stăpânilor țării! Urcați treisprezece ani și veți găsi pe Cantemir[23]; coborâți șapte și veți vedea pe Moruzzi[24]; doi trădători și, printre ei, o victimă, singura pe care Fanarul a sacrificat-o pentru fericirea românilor”[25].

 

În Constantinopol, în ajunul revoluției franceze, oamenii erau foarte rușinați ca puterile să accepte un act care amintea vremurile cele mai barbare. Dar nici „turcii cinstiți” nu au fost scrupuloși, după cum subliniază însuși Carra[26], atunci când a fost vorba de condamnarea victimelor lor: „Când otomanii vor să se răzbune pe cineva și, mai ales, dacă este creștin, ei nu reușesc niciodată să-l calomnieze îndeajuns. De fapt, ceea ce am văzut, după executarea nelegiuită a Marelui Dragoman Alexandru Ghika, a fost reînnoit după uciderea fiului său, Grigorie Ghika. Departe de a arăta intenția de a scăpa de Prințul Moldovei, Poarta a lansat zvonul că era doar o problemă de a-l denunța, iar vestea producea deja o impresie bună”[27]. Dar, spune proverbul albanez, „Cei care au semănat jale jale vor secera”. Poarta nu a putut oferi Ecaterinei  II-a o oportunitate mai bună de a pune în aplicare anumite părți din tratatul de la Kainardji, din care turcii nu au înțeles toată gravitatea. Prin urmare, reprezentantul Ecaterinei s-a grăbit să ceară explicații cu privire la rezoluția pe care Poarta a luat-o pentru a da moldovenilor un nou prinț. Miniștrii sultanului au crezut, cu siguranță, că situația de după tratatul Kainardji nu s-a schimbat! Deziluzia lor a fost cu siguranță mare, când Stachiev, ministrul Rusiei, l-a făcut pe Reis-efendi să înțeleagă că protectoratul otoman nu mai putea fi exercitat fără control, atât în ​​Moldova, cât și în Țara Românească[28]. Ministrul otoman i-a răspuns, cu umilință dragomanului ambasadei ruse, Pisani, „că prințul mazilit a făcut greșeli foarte grave, în detrimentul imperiului otoman, și că Poarta nu a avut dificultăți în a le face cunoscute tuturor Curților din Europa și, mai ales, ministrului rus, atunci când circumstanțele au permis-o; că una dintre greșelile prințului Ghika fusese să creadă că rușii doreau să intre în Moldova cu forța, încercând să determine Poarta să se considere în pericol şi să decidă sub impresia unor astfel de vești precipitate. Reis-Efendi nu a uitat să aducă la cunoștință informațiile date, a spus el, de Grigorie Ghika, toate în contradicție cu declarațiile ţarinei, trimise de asistentul ei[29].

 

Acest răspuns nu a fost „dur sau dezavantajos”, cum a vrut să creadă ambasada Franței. Poate să spună mai clar Poarta că a fost dispusă să o liniştească împărăteasa tuturor celor care, în România, au încercat să sugereze „acordul cordial”, stabilit prin tratatul de la Kainardji? În timp ce ministrul rus era ocupat cu digerarea acestui răspuns, dat pentru a-l surprinde, Constantinopolul a avut cea bucuria de a vedea capul prințului Ghika expus la a doua poartă a Seraiului[30], cu această inscripție: „Greșelile anterioare[31], comise de Grigore Ghika, prințul Moldovei, după ce i-au fost iertate pentru prima dată, au fost, de asemenea, foarte preferate pentru noul principat al Moldovei; deși ţăranii Moldovei au fost scutiți de impozit și de orice alt tribut sau impunere; cu nimic mai puțin nu s-a pronunţat Principele împotriva Înălţatului Comandamentului, după ce a vexat și asuprit subiecții menționați, luând de la ei tributul, că a comis şi alte fapte grave şi au venit împotriva lui multe plângeri; în afară de aceasta, de vreme ce el se opunea și neglija, sub diferite pretexte, să adune și să trimită cele solicitate prin dispozițiile Înaltei Comise, detronarea sa devenise necesară; astfel încât poruncă supremă a fost trimisă, în acest scop, ca, împreună cu familia și copiii, să vină la Constantinopol şi să locuiască în casa sa de țară; dar el, cu toată mândria și disprețul, dovedind că nu a vrut să se supună și să asculte sus-menționatul Înalt Ordin Suprem și că a avut prezumția și temeritatea de a se exprima chiar și cu termeni excesivi și respingători la adresa demnităţii și poziţiei Strălucitoarei Porţi, trimişii au fost nevoiţi să-l anihileze, fiind adus aici după moartea sa. Deci pedeapsa celor răi, care nu se supun ordinelor supreme ale Strălucitoarei Porţi, este aceasta”[32].

 

Un eveniment, care a provocat precauții neobișnuite[33] și considerații[34] în jurul cărora ministrul turc impunea cea mai ciudată tăcere avea nevoie de explicații. Reis-Efendi, știind că „cuvântul este argint, dar tăcerea este aur”, nu s-a simțit înclinat să le dea. Ministrul rus a strigat și a protestat, dar nu a putut primi o audienţă la ministrul otoman[35].

 

Ministrul otoman „a pus mâna pe cărbunele acoperit de cenușă”[36], iar aceasta nu însemna încă sfârșitul problemelor sale. Întrucât, la numirea lui Grigorie Ghika, a ocupat funcţia de ambasador al Porţii la Curtea lui Frederick al II-lea, îi era acum dificil să refuze orice explicație, din poziţia sa de ministru al afacerilor. Prin urmare, Reis-Efendi consimte să-l primească, dar în propria-i casă, unde au rămas într-o întâlnire secretă de trei ore, care ar fi trebuit să i se pară mult prea lungă ministrului[37]. Din fericire, scrisorile franceze lasă să se ghicească în ce fel turcii s-au justificat în faţa reprezentantul lui Ludovic al XVI-lea[38]. I s-a spus că „misterul și ficțiunea” au avut ca scop să-l împiedice pe Grigorie Ghika să-şi „împiedice căderea”.

 

S-a adăugat că „catastrofa lui” a fost cauzată de mândria și obstinația sa. Poarta „nu a intenţionat, de la început, să-i ia viața”; dar prințul primise, „disprețuitor ordinul mazilirii sale, sperând prea mult în sprijinul Rusiei, şi arătase o neascultare care-l obligase pe capidji-bachi-ul însărcinat să-l aducă, să-l facă să-și piardă capul. Aceste măsuri nu provocaseră nici cea mai mică nemulţumire la Iaşi. Există zvonul că vor fi duși la Constantinopol „mulți dintre principalii boieri care-i preferă pe ruși”[39] şi care deveniseră neplăcuți ca prințul moldovenilor[40]. Astfel, Grigore, dușmanul rușilor, potrivit lui Reis-efendi, a devenit acum (ca și partizanii săi) prietenul lor devotat, iar Franța ar putea considera moartea sa ca o revanșă a tratatului de la Kainardjii

 

După dubla asasinare, de care Poarta fusese vinovată, familia Ghika a rupt legăturile care o uneau deja cu Imperiul Otoman. Turcia, orbită de imbecilitatea care precede și pregătește marile catastrofe, nu a putut vedea, de acum, decât exemplul lui Grigore III Ghika pentru toți dușmanii săi, drept cea mai bună dovadă că între Padişah și supușii săi creștini nu ar fi putut avea loc nici o împăcare. Nu a durat mult până când Rhigas, eliberatorul, un nou martir și, de asemenea, o nouă victimă a politicii din Viena și a despotismului în funcţie la Stambul[41], unde cântecul era considerat precursor al revoltelor. Marsilieza Greciei moderne: „puteți fi foarte bine un dragoman, un prinț, un vizir – dar tiranul te va face să pierzi pe nedrept”. Ghika şi Mavroghénis[42] sunt oglinzi în care poți recunoaşte avertismentele acestui cântec. Dacă Tertulian spunea că „creștinii s-au născut din sângele martirilor”, albanezii, inclusiv cei musulmani, erau răzbunătorii copiilor Albaniei (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 367-376).

 

 

[1] „Regimul” lui Grigorie Ghika era, de fapt, excesiv de „asupritor” cu boierii, pentru că i-a lipsit de a cere treizeci de zile de muncă pe an de la țărani. Chiar și istoricul francez Regnault are motive să spună că „bogații nu păstraseră decât energia pentru rău”. El subliniază că, „în acel moment, prinții fanarioți se străduiau să-și reprime rapacitatea”, astfel încât, „batjocorind legea, au înmulțit numărul de zile de robotă și, pe termen lung, au legitimat nelegiuirile prin eliminarea fiecărui drept al țăranilor, fanarioţii găsind întotdeauna contribuţia insuficientă” (Elia Regnault, Provinces Danubiennes, pp. 300, 301). Călătorul englez Thornton, care îi descrie pe fanarioţi drept „colecționari de taxe inexorabile”, nu le-a făcut un portret mai măgulitor decât cel al istoricului francez (Etat actuel de la Turquie, tomul II, cap. IX), De Bawr, contemporan cu ei, care nu-i zugrăveşte într-un fel mai puțin sumbru, îi numește pe fanarioţi „lipitori inexorabile ale oamenilor” (Mémoires sur la Valachie, capitolul II, p. 234). Veggasi, care a relatat despre starea lucrurilor, a avut îndrăzneala să-l acuze pe Grigorie Ghika de „tirania” din Constantinopol.

[2] Când Frederick al IV-lea, rege al Prusiei, a amenințat Neuchâtel, confederația statelor elveţiene a putut să atragă pe Napoleon al III-lea în apărarea intereselor sale; și când, după anexarea ducatului de Savoia, i s-a părut că are un vecin periculos, a încercat să obțină sprijinul împăratului Rusiei.

[3] Arhivele din Berlin. Scrisorile lui Grigore către regele Prusiei, din 22 şi 24 august 1777. În a doua îi spune lui Frederick că îi oferă un armăsar arab. Acesta îi răspunde cu o scrisoare de mulțumire, prin care mulţumeşte pentru cadou.

[4] Această situație nu este surprinzătoare pentru un albanez: „Dacă nu te alături prietenilor, spune un proverb, acceptă sfatul apropiaţilor tăi”.

[5] Eyriès, articolul Abdul Hamid.

[6] Alfred Michiels, în Histoire secrète du gouvernement autrichien, Paris, 1859, și în Histoire de la diplomatie autrichienne depuis Marie Thérèse, Paris, 1861, a arătat că guvernele autocratice din secolul al XVIII-lea au urmat același sistem.

[7] Vaillant, II, p. 244. Elias Regnault, Provinciile Danubiene, p. 94.

[8] Se pare că Constantin Moruzzi, dragoman la Poartă, a fost ales pe 16 septembrie. Totul a fost făcut în mare taină și cu multe măsuri de precauție (Scrisoare lui Tassara din 17 octombrie 1777).

[9] Vaillant, II, p. 244.

[10] Raicevitch, care spune că „Poarta l-a ucis pe trădătorul Grigorie Ghika, prințul Moldovei” (Observații, p. 29). descrie modul de acțiune al Turciei, viclean și josnic” (Observații, p. 177). „Ghika”, spune Salaberry, „a devenit suspect Porţii, opunându-se transferului Bucovinei în Austria și, după ce au apărut probleme în Crimeea, Turcia nu voia să lase o persoană de o loialitate echivocă în Moldova! Dar modul în care ministrul otoman l-a ucis pe Grigorie Ghika este la fel de rușinos, pe cât de vinovat”. Mai departe, el adaugă: „Crima lui Ghika este îndoielnică, deşi moartea lui ar fi putut fi justă; dar Poarta Otomană, folosind mijloacele cele mai infame și mai ascunse pentru a scăpa de el, i-a acordat victimei sale o importanță pe care poate nu o merita un”. Scriitorul francez, care a luptat împotriva țării sale, este înclinat să creadă că cine moare acuzat de trădare nu poate fi deloc nevinovat. Stare tristă de spirit!

[11] Scrisoarea lui Tassara, Pera, 17 octombrie 1777.

[12] „Alegând inspirat pe un prieten al lui Ghika și oferindu-i caracterul unui trimis al MareluiSultan ca inspector al cetății din Hotin” (Raicevich, p. 178).

[13] Se spune că oamenii din gardă au vrut să pună şeile pe cai, dar Grigore, „prea credul” (Salaberry), a crezut, până în ultima clipă, că un prieten nu i-a putut întinde acea capcană.

[14] Aceștia sunt în special albanezi de religie greacă. Aceia care sunt în slujba principilor sunt hotărâți și experimentați în utilizarea armelor de foc şi au trupurile acoperite cu cicatrici” (Thornton, capitolul IX).

[15] „Bazându-se pe persoana sa foarte agilă și îndrăzneață” (Raicevich).

[16] Tatăl meu mi-a spus că au ascuns cadavrul într-un dulap.

[17] Raicevich, Observații, pp. 177-179. Raicevich a avut acest raport exact către Prințul Țării Românești, Ypsilanti, al cărui secretar fusese. Tassara a scris Vienei că Poarta, mereu lacomă, a luat, mai întâi, măsura de precauție de a smulge 50 de pungi de aur de la prinț. Rizo nu a fost implicat în dezastrul ginerelui său (Scrisoarea din 17 octombrie 1777).

[18] „Capul a fost tăiat imediat și trimis la Constantinopol, iar trupul lăsat rudelor, și lucrurile și banii lui confiscaţi de Marele Sultan” (Raicevich, p. 179). „Suveranii care comandă acte similare sunt, cu adevărat, demni de a fi consideraţi sălbatici, călăi și, de asemenea, hoți”. Tassara scrie că pe capul lui Ghika se vedeau urme de violență (Scrisoare din 4 noiembrie 1777).

[19] Ghika s-a născut în Constantinopol și nu a părăsit Fanarul. Nu ar trebui să-i judecăm pe oameni și, mai ales, pe prinți, după originea lor, care poate sau nu poate sugera ceva, ci prin faptele lor.

[20] Histoire politique et morale des principautés danubiennes, p. 94.

[21] Provincies roumaines, p. 105.

[22] Autorul României recunoaște că socrul lui Alexandru al VII-lea a fost un complice al ucigașilor.

[23] Demetrius I Cantimiro, 1711-1716.

[24] Autorul intenționează să vorbească despre Dimitrie Moruzzi, ucis de turci, care a l-au acuzat că a contribuit la anexarea Basarabiei la Rusia (Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812). Alții, precum Giorgio Mano, nu îl cred vinovat, dar ei văd în acest mare dragoman o victimă a intrigii dușmanilor săi.

[25] La Romanie, II, p. 245.

[26] Cara, foarte dușmănos cu grecii, nu este suspectat să fi suferit vreo influență a filoelenismului în judecarea turcilor.

[27] „Detronarea misterioasă a Prințului Moldovei Grigorie Ghika, care a devenit publică după 6 zile, a făcut senzație aici, în public, și a dat naștere unui entuziasm mai presus decât toate predicțiile de război. Constantin Moruzzi, dragoman al Porţii, a fost ridicat în această demnitate și, prin urmare, acoperit cu caftan, la vizir. Biroul de interpreţi a fost repartizat lui Caradgiko, care îl acoperise deja ca vekil, în ultimul război. Prințul Ghika trebuie să fie pe drum, acum, sub conducerea unui zaim” (Arhiva afacerilor externe din Paris; Lebas, către ministru, Constantinopol, 17 octombrie 1777).

[28] „Etapele oficiale, pe care ministrul Rusiei s-a grăbit să le facă pe cont propriu (în numele ţarinei), demonstrează suficient că nu a fost luat în calcul, în ziua acestui eveniment, și ce se afirma în acordurile speciale, care le-au asigurat turcilor șederea în principate, dar i-a obligat la răspunsuri destul de dure și de neplăcute (Lebas).

[29] “Printre vinovățiile prințului fusese şi faptul că el credea că rușii doreau să intre în Moldova cu forța, punând Poarta în pericol, cu astfel de știri, mai ales că ministrul rus a susținut că împărăteasa sa nu dorește să-și lase propriile trupe din Crimeea să lupte, solicitând ca noul Han (khan) să fie recunoscut ca suveran, și a mărturisit că fieful pe care l-a menționat în scrisorile lui anterioare respectă ultimul tratat cu tătarii” (Scrisoarea lui Bartolomeo Gradenigo, Constantinopol, 4 noiembrie 1777. A se vedea, de asemenea, scrisoarea lui Tassara, din 17 octombrie 1777).

[30] „Între timp, se spune, cât ministrul rus a analizat un astfel de răspuns, pentru a-l înţelege (toate personajele sunt ușor de prezentat cunoștințelor publice, fără să le amintesc), turcii au văzută capul lui Ghika expus pe poarta Seraiul, într-o mare surpriză generală”. „La mazilirea prințului Moldovei, Grigorie Ghika, el a fost imediat decapitat mişeleşte; capul său a fost adus la Constantinopol, în ziua de 20, și expus, timp de trei zile, pe a doua poartă a Seraiului , cu o inscripție care spunea, puțin câte puțin: „Iată, acesta este capul netrebnic al voievodului Ghika, care, deşi a fost lovit de prevaricaţii de la începutul ultimului război, a obținut harul faptelor sale față de imperiu, dar, decăzând și guvernând tiranic, el a căzut, în sfârșit, sub sabia justiției” (Lebas, ministrului, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).

[31] Ele sunt „prevaricații” ale ultimului război. În timp ce autorul Daciei îl acuză pe Grigorie Ghika de înclinația sa de a rezista „creștinilor”, alții susțin că nu s-a opus, când rușii l-au luat din Bucureşti, pentru că a fost de acord cu ei (Raicevich, Observații, p. 176). Dar scrisorile venețiene și alte narațiuni demne de credință arată că acest zvon nu are nici o bază. Carra face cu siguranță aluzie la aceasta, când spune că cumnatul prințului, în excesele sale de furie, amenința că va denunța presupusa sa legătură cu rușii, în timpul războiului, la Constantinopol. Este adevărat, însă, că îl cunoaștem pe Dimitrie Sulutziaroglu ca un cap slab.

[32] Arhivele din Viena.

[33] Gradenigo spune că aceasta la grăbit pe Moruzzi să plece la Iaşi, ​temându-se, probabil, că vor apărea tulburări. „Noul principe al Moldovei a primit ordinul de a-şi înfăţişa, ieri, pomposul său alai la Constantinopol, ca să se pună în mişcare mâine, pentru a ajunge repede în principatul său. De asemenea, această solicitudine indolentă, exercitată fără respectarea prințului însuși, devine observabilă, în circumstanțele de mai sus” (Constantinopol, 18 noiembrie 1777).

[34] „Acest nou eveniment extrem de sugestiv”, spune Gradenigo.

[35] Tassara spune că domnul Stakieff ar fi exprimat nemulțumiri (15 decembrie) faţă de marele dragoman, dar acesta nu i-a răspuns (Scrisoarea din 17 decembrie 1777).

[36] Un proverb albanez spune: „Nu pune mâna pe cărbunele acoperit cu cenușă!”.

[37] Din păcate, Gradenigo nu a putut ști exact ce s-a întâmplat la întâlnirea respectivă. „Unii vor”, spune el, să afle dacă „regele Prusiei, care a primit propriile sale încredințări, la instalarea răposatului prinț în Moldova, a aflat, de la persoana împuternicită de guvernul rus, participantă la acea a întâlnire, a avut grijă să-şi informeze, despre cele discutate, măcar pe propriului său suveran”.

[38] Acest rege, convins că Turcia era în ajunul ruinării, a sfârșit gândindu-se să profite de rămășițele sale (1784). S-a orientat mai ales către Candia și Egipt (Vezi Mémoires, de Matteo Dumas).

[39] Este puțin probabil ca acest zvon să-l surprindă pe Lebas într-atât, încât să îl reproducă. Conduita moldovenilor în ultimul război demonstrase suficient antipatia lor faţă de ruși.

[40] Lebas, către ministru, în 4 noiembrie 1777: Este greu de crezut că, dacă Grigorie Ghika ajunge aici, nu va fi pus la îndoială trecutul său. S-au luat atâtea măsuri de precauție, încât chiar şi transportul mărfurilor a fost suspendat, timp de cinci zile; la fel, plecarea curierilor străini, problemă pe care Stakieff o reproşează puternic. (Lebas, minstrului, Constantinopol, 17 octombrie 1777). Scrisorile venețiene notează că diplomația republicii și-a menținut superioritatea. Nu numai că a fost mai bine informată, dar nici nu a râs de ceea ce Carra numește „calomnia și mijloacele atroce ale turcilor”.

[41] Rhigas, născut în Tesalia, fusese profesor de franceză și greacă veche la Bucureşti. El a fost predat de Austria Turciei, care l-a ucis (Fauriel, Chants populaires de la Grèce, II, pp. 15-17).

[42] Nicolae al IV-lea Mavroghénis, prințul Țării Românești, decapitat de turci în 1790.


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (X)

 

 

Populația avea o valoare aproximativ egală: „Pot fi daţi câte 50 de florini pentru fiecare familie bună, mediocră sau rea, care este prețul cu care stăpânii ardeleni își vând iobagii[1]; se obţinea, astfel, un total de 20.500.000 de florini”[2]. Din acest calcul se poate deduce că Țara Românească și Moldova au depus în visterii sume considerabile. Dar, cu timpul, aceste pământuri vor deveni o sursă de venit pentru imensa bogăție minerală, din care un guvern inteligent ar putea să scoată averi imense. În plus, agricultura era în dezvoltare, deoarece solul era foarte potrivit pentru cultivare și numeroasele turme erau alcătuite din rase frumoase. Comerțul se putea dezvolta mai mult, deoarece toate legăturile ce le-a avut Imperiul Otoman cu Rusia, Polonia și Germania treceau prin București și Iaşi. În ceea ce privește utilitatea strategică, nici măcar nu este nevoie de o discuţie.

 

Dispoziția locuitorilor a rămas cunoscută. Raportul se referea la cler, boieri și țărani. Călugării și preoții nu erau în favoarea Curții din Viena, pentru că ceea ce le era cunoscută intoleranța Casei din Habsburg şi nu încurajau transferul[3]. Prin urmare, comisia i-a considerat negativi. Dispoziția boierilor a fost mai puțin hotărâtă. Pe de o parte, la coloniștii pe care s-a exercitat o opresiune insuficientă, prejudecățile erau comune cu ale clerului. Pe de altă parte, dorința de a scăpa de ruși i-a făcut să dorească ca țara să fie încorporată în statul habsburgic. Agricultorii (spune Comisia) sunt mai bine dispuși față de noi. Și, după ce a revenit trista situație a ţăranilor, pe care Grigorie Ghika încercase să o îmbunătățească, ţărani, după cum a adăugat Comisia, „au dorit cu ardoare să scape de ruși[4], sperând că orice schimbare le va face destinul mai bun; iar acum, când cunoscuseră jugul muscovit, îl detestau și, în ciuda opoziției clerului, invocau Casa Austriei, știind de la vecinii lor că coloniștii sunt protejaţi în Austria[5], că se cer doar impozite rezonabile de la ţărani, iar dacă ei le plătesc îi lasă să trăiască în pace și ăi tratează cu dreptate[6].

 

Acest document foarte important ne face să înțelegem de ce Grigore al III-lea Ghika nu a găsit sprijin eficient în poporul său pentru apărarea drepturilor cele mai vitale ale Moldovei; căci masele, după ce au plecat ruşii, erau dispuși să-i primească pe germani cu bunăvoință.

 

Răspunsurile Comisiei arată, de asemenea, cât de mare este iluzia celor care şi-au închipuit baza ideii naționale în casta țărănească. Pentru țărani, problema economică este mai presus de toate. În revoluția franceză, țăranul a luptat vitejeşte împotriva străinului, care dorea să înlăture imense beneficii materiale ale Revoluției[7], dar, în anii 1814, 1815 și 1870, și, mai ales, în ultimul, el nu a făcut nimic sau aproape nimic împotriva invaziilor, care nu i-au afectat interesele. Ducele de Broglia citează, în Memoriile sale[8], un episod care oferă o idee foarte exactă asupra dispoziției țăranilor. Ducele povestește că, atunci când a fost trimis într-o misiune în „Marele Ducat al Varșoviei”, polonezii au luptat foarte bine pentru Polonia, în timp ce cei soldaţii guvernului rus au arătat un curaj egal în apărarea Rusiei. Și acesta va fi întotdeauna cazul, cu excepția situaţiilor în care pasiunile religioase nu numai că îi smulg pe țărani din modul lor de viaţă calculat, ci, într-un fel, se poate spune că îi mână într-un sacrificiu al beneficiilor eterne, care nu îl atrag prea mult.

 

Raportul Comisiei a concluzionat că este necesară extinderea monarhiei către est și că posesiunea care a aparţinut Moldovei avea o importanță deosebită, punând Transilvania în comunicare directă cu provinciile Galiţia și Lodomeria, care au fost achiziționate recent de către Austria. Prin urmare, anexarea Bucovinei ar fi putut să țină pasul cu alte întreprinderi de același fel, dacă Maria Teresia ar fi avut o încredere mai mare în politica de cumpărare. Pentru poporul nostru, ocupația prelungită a principatelor (după 1850) era în armonie cu opiniile Comisiei; dar protestele repetate din Franța și Anglia au obligat guvernul austriac să renunțe la aceasta.

 

Se părea că împărăteasa era mulțumită de Bucovina, iar moldovenii, care nu mai erau teribilii soldați ai lui Bogdan al IV-lea și ai lui Ștefan cel Mare, nu considerau că ar avea vreun rost să se împotrivească; dar erau cu toții mulțumiți sau resemnaţi, cu excepția intransigentului Grigorie Ghika.

 

Acest prinț, pe care Thugut îl considera de o încăpățânare care îl transforma într-un instrument orb al politicii rusești, dându-și seama că nu avea ce să spere de la guverne, a căutat un punct de sprijin în altă parte și a sperat că polonezii se pot alia cu Poarta[9], împotriva Casei Austriei, care a uzurpat Galiţia și Bucovina[10], în același timp în care fusese luată Silezia, „fără umbră de lege”[11]. Aceste încercări nu au putut să facă mai ușoare relațiile prințului Moldovei cu noii stăpâni ai „Ducatului Bucovinei”[12].

 

Tribunalul din Cernăuţi doreau să-și extindă jurisdicția într-un mod care părea prințului arbitrar; dar plângerile sale au fost judecate de reprezentanții instanței din Viena[13].

 

Acordul a fost adus la Constantinopol și prințul a însărcinat pe spătarul Rizo, kapu-kéhaia lui, ca, în cazul în care Tassara se dovedește a fi împotriva lui, să ducă o scrisoare la reis-efendi[14]. Turcii din acea vreme, la fel ca toate națiunile și familiile degenerate, au început să prefere comoditatea. Ulterior, Tassara și-a informat guvernul că a fost vorba de a se face unele schimbări în principate „și că Ghika şi-ar fi pierdut mințile”, adăugând că aceste zvonuri nu meritau nici o atenţie, deoarece acestea se datorau intrigilor rusești. Este clar că la Viena se obișnuiseră să explice totul în acest fel.

Trădarea miniștrilor otomani a fost oportună pentru a încuraja guvernul Mariei Teresia să încerce să obțină noi concesii și să transforme moldovenii în cât mai mulţi vasali. Grigorie Ghika, care nu s-a lăsat adormit, a încercat, prin intermediul lui Rizo, să ajute Poarta să înțeleagă unde își propunea să o conducă și să o reducă Casa Austriei, adresându-se direct generalului care comanda Bucovina. Porta sfârşi prin a înțelege pericolul și reis-efendi a trimis câteva proteste ambasadorilor, dar miniștrii erau prea plictisiți, ca să nu încerce să obțină unele concesii, ca o trăsătură demnă de caracterul lor.

 

Prin urmare, turcii erau hotărâți să-l jertfească pe Prințul Moldovei, ca și cum ar vrea să demonstreze adevărul tristului proverb albanez: „Cine face bine trebuie să se aștepte la rău”. Boierii nu au recunoscut acest pericol, care era cu adevărat extrem pentru țara lor, ci o ocazie de a-și satisface ura și gelozia împotriva prințului, care i-a împiedicat să-i împingă pe ţărani în deznădejde[15]. În loc să-i ofere sprijin împotriva dușmanilor patriei, au profitat de ocazie pentru a-l agita împotriva Porţii cu grabă rușinoasă. Mi-aș dori să mă îndoiesc de trădare, dar mărturia diplomației franceze, foarte dezinteresată de această problemă și care nu a arătat niciodată vreo parțialitate pentru Grigorie Ghika nu permite nici cea mai mică îndoială[16].

 

 

[1] Aparent românii din Transilvania, în zilele lui Montesquieu și Washington, aveau această valoare! Și atunci tu, minunile micii afecțiuni pe care această populație o are pentru coroana Sfântului Ștefan!

[2] Fiecare familie românească a fost estimată la 107 lire şi 50 cenți. Această „epocă de aur”, așa cum este numit „regimul antic”, avea, faţă de demnitatea umană, idei foarte unice!

[3] Vezi Michiels, Histoire secrète du gouvernement autrichien, în special capitolele I, IX, XVI, XVIII. Maria Teresia însăși a mărturisit o groază de toți „eroii” și „schismaticii”. „Nu i-a permis fiului său, Joseph, să călătorească în Anglia. „Britanicii”, a spus ea (erau britanicii înaintea rațiunii metodiste), „sunt aproape toți necredincioși, liber-cugetători și deişti. Mă tem că va strânge relațiile cu acei oameni, şi că aceasta îl va strica!”. Comisiile religioase monitorizează strict disidenții. Ele apelează chiar la eufemismul „transplantează-mă”, folosit de împărăteasa pioasă, atunci când vorbesc despre domiciliul forțat aplicat cetățenilor excelenți, a căror singură vină este aceea de a nu gândi ca ea.

[4] Acest pasaj demonstrează cât de dificil a fost pentru Grigore, apoi şi pentru prințul Țării Românești, să frâneze această invazie.

[5] Este clar că această imagine nu a putut fi aplicată românilor din Transilvania, care, potrivit unui istoric francez, „au avut stăpâni cruzi, care și-au supus concetățenii lor slujitori, pe spate şi pe sângele  cărora huzureau, atitudini dure, ţinându-i într-o mizerie profundă, „o mizerie care a dat naștere la răscoala extraordinară  din1784, care a fost condusă de teribilul Horea, împăratul Daciei” (E. RegnauIt, Principtautés danubiennes, p. 145).

[6] Schlaetzer, Staats Anzeigen, partea I, pp. 38 și urm. Mirabeau, De la monarchie prussienne sous Frédéric le grand, Londra 1788, pp. 279 și următoarele.

[7] Nimeni a fost mai inspirat decât, Michelet, în Histoire de la Revolution, a subliniat faptul capital al acelei revoluții – mai mult sau mai puțin de eliberare a țăranilor. Acesta o numește „căsătoria pământului cu omul”.

[8] Au fost analizate de Guizot, în Revue des deux mondes.

[9] Rizo a comunicat înaltului reprezentant de afaceri despre relațiile pe care le-a avut cu emisarul polonez Poskam, nutrindu-se cu speranțe (Scrisoarea lui Tassara din 4 martie 1777).

[10] „Revoluția”, spune un scriitor german, „a distrus moralitatea politică a popoarelor și a introdus spiritul de cucerire în Europa” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit). Poate că anexarea Galiţiei și Bucovinei a fost opera jacobinilor francezi? Autorul nu a recunoscut că Prusia a fost „agresivă” față de Polonia, „în sensul cel mai larg al cuvântului și fără umbră de drept”?

[11] H. von Sybel, cu o seriozitate demnă de Thugut, spune: este adevărat „că acest eveniment” (anexarea Sileziei) nu a avut nici o influență asupra ordinii juridice a Europei, şi nici  altă influență, „decât să proclame, mai târziu, cu energie duală, principiul respectării legii și tratatelor” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit, Dusseldorf 1853-1857). Grigorie a trebuit să plătească foarte scump pentru efortul necesar înțelegerii raționamentelor care păreau luate literalmente de la îngerul lup, ca să nu spunem pur și simplu, cu autorul cărţii Animali maladi di pesta: „Vous leur fites, seigneur – En les croquant, beaucoup d’honneur!” (aproximativ „Îl faci stăpân, acordându-i multă cinste!” – n. n.).

[12] Bucovina nu înseamnă „pădure roșie”, așa cum crede Bouillet, autorul Dictionaire universel, dar se pare că derivă din Bucov, o țară renumită cândva pentru rasele de vite.

[13] A se vedea scrisoarea generalului Spleny, din 26 februarie 1777. Tassara a trimis-o, adăugându-și opinia, cu scrisoarea sa din 3 aprilie 1777.

[14] „Iaşi, 1/12 martie 1777. // La sfârșitul lucrărilor comisie mixte de demarcație, mulți moşii ale boierilor Moldovei au rămas dincolo de linia acelei părți, în timp ce aceşti boieri au rămas în această parte; și, în timpul în care comisarii destinați demarcarea zonei lucrau, printre altele acest lucru a fost propus, și anume că, ori de câte ori oricare dintre locuitorii de graniţă vor fi avut vreo controversă sau pretenție cu privire la moşie sau la orice alt diferend cu oricare dintre locuitorii acestei părți, în oricare dintre părți s-ar afla bunul sau lucrul, trebuie să fie judecată, iar cauza trebuie judecată reciproc, de către ambele părți; înainte cu câteva zile, s-a întâmplat o circumstanță similară și, deși cel care pornise procesul se găsește locuitor al acestei părți a Moldovei și are tot binele său aici, cu toate acestea a fost trimis în judecată, ca străin, şi judecat de tribunalul din Cernăuţi, cu amenințarea că, dacă nu ajunge la termenul fixat, va fi pedepsit, deoarece aşa precizează instrucţiunile Generalului Spleny. O diferență similară o are și marele nostru Vistier, care este citat să fie judecat de tribunalul de la Cernăuţi, ceea ce este total incomod și cu adevărat emoționant. Toți marii noștri miniștri au moșii dincolo de graniţă; certurile nu încetează niciodată şi sunt mulţi, dincolo, care caută motive de a se certa. Prin urmare, în conformitate cu scrisoarea generalului Spleni, care solicita că, ori de câte ori vreunul dintre locuitorii acelei părți va avea o dispută, tribunalul stabilit în Cernăuţi îi va chema pe miniștrii noștri să fie judecați și, în consecință, să facă cheltuieli mari şi să irosească timp, deşi îşi au mai toată posesia lor în această parte, și au doar câteva moşii în Bucovina. Un lucru atât de incongruent și incomod trebuie să fie rezolvat și adaptat. Așadar, m-am gândit ca Serenităţii Voastre foarte amabilă domnul Spătar, dragul nostru socru, să-i raporteze personal această neplăcere, el fiind cazat în casele dregătorului domn Incio. Nu am considerat că trebuie să se adreseze el însuși instanței din Cernăuţi sau generalului Spleny, ci să continue în acest fel, chiar dacă regula aceasta fusese acceptată de comisarii demarcației, la acea vreme, pentru că noi considerăm că este necesar să supunem problema atenţiei lui Reis Effendi, pentru a fi luată o hotărâre  şi a dispune cum trebuie să ne purtăm, ori de câte ori vreunul dintre domnii țării, rezident în această parte, este citat în acea instanță. Domnii lor vor lua în considerare scrisoarea generalului Spleny, care îi consideră sudiţi pe toți cei care au moşii Moldova, având dincolo câteva palme de moşie?” (Traducere succintă a scrisorii, scrisă în idiomul grec, de Alteţa Sa Prințul Moldovei, înalților săi agenți și în special domnului lacovachi Rizo).

[15] Elia Regnault, Provinces Danubiennes, cap. IX.

[16] Lebas spune că a fost convins (la Constantinopol) că „acuzațiile grave și generale ale boierilor împotriva regimului asupritor al acestui prinț nu au contribuit prea mult la căderea lui”.> Și în deviza pe care o reproduce şi care i-a fost așezată lângă cap, i se reproșează „că a condus tiranic”  (Lebas către ministru, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (IX)

 

De fapt, în urma unui ultimatum al Curții de la Viena, Porta a decis asupra acestui tratat, care urma să fie o rușine veșnică pentru Abdul Hamid[1] și comisarilor din ambele părți pentru stabili liniei de frontieră. Rizo a încercat în zadar să salveze părţile Sucevei și mormântul lui Ștefan cel Mare, acel Achile al României. Thugut nu a cedat nimic. Dar, deși prințul Moldovei, al cărui popor fusese vândut ca o turmă[2], părea definitiv învins, el a considerat prudent să-l calmeze cu fine cuvinte: „Sper (așa i-a scris lui Grigorie) că înălțimea voastră va dori să contribuie la realizarea unei astfel de lucrări salutare[3], contribuind la înlăturarea dificultăților care au apărut între comisarii respectivi, în demarcarea limitelor pe care urmează să le întreprindă”[4].

 

Răspunsul lui Grigorie părea foarte resemnat. Dar internunţiului era prea diplomat pentru a nu putea citi printre rânduri. El știa mai bine decât oricine altcineva că, dacă demisia lui Grigorie a fost reală, aceasta a acordat mai puțin timp, decât părea, ca să-şi probeze credința și ca să plătească tributul, pentru a împiedica Turcia să îl dezonoreze[5]. Pe de altă parte, Thugut a avut motivele sale întemeiate[6] pentru a se îndoia de această demisie. El a fost surprins de anumite expresii, semnificative pentru un om de stat care știa foarte bine că, „dacă cuvântul este argint, tăcerea este aur”; de exemplu, că „există o soluție prietenoasă între cele două imperii” şi a adus „o pierdere considerabilă pentru Moldova”[7], ceea ce diplomația din Viena a deghizat în mod constant. Abandonat de toți, Grigorie a trăit prea intens sentimentul propriei demnități, ca să se abandoneze plângerilor copilărești, ceea ce nu ar face decât să sporească triumful mijlocirii; dar a așteptat prilejul să străbată, sperând că va reuși să facă imposibilă executarea rușinosului tratat. Sosirea prințului Repnin, în Iaşi, a făcut să pară că soarta i-a scos lui Grigorie în faţă o oportunitate.

 

Nicolai Vassilievitch Repnin era un Rurikovitch, adică aparținea unei familii care se trăgea din Rurik[8], fondatorul imperiului rus[9]. Îndrăzneala serviciilor pe care le-a oferit țării sale a sporit splendoarea originilor sale ilustre. În tinerețe, de fapt, se distingea pentru talente singulare și pentru o valoare demnă de a strămoșilor săi. În timpul războiului de șapte ani, el a servit ca voluntar în armatele franceze și locuia la Paris. „Acolo, spune Rulhière, în libertatea conversațiilor franceze, unde toate evenimentele nefericite s-au reprezentat ca fiind ultima perioadă a decadenței națiunii și tot ceea ce era străin a fost lăudat, în timp ce se umplea țara cu satire; Repnin, atunci când guvernul francez a început să fie disprețuit, nu avea prea multe opinii despre puterea acestuia. Trimis, mai târziu, de Petru al III-lea[10], la Curtea de la Berlin, atunci când regele Prusiei a încercat să dispună de toate forțele Rusiei, el a devenit obiectul atențiilor și seducțiilor acelui erou”[11].

 

După ce a fost ministru plenipotențiar la Berlin, Repnin a trecut, cu același titlu, la Varșovia, unde a favorizat activ dizolvarea acestei ţări nefericite, pregătită de intoleranța iezuită și de plângerile unei nobilimi anarhiste. Ulterior s-a distins în războiul împotriva turcilor și a semnat cu ei pacea de la Kainardji. Prin urmare, Thugut a trebuit să fie mai tulburat să afle că bărbatul care sosise la Iaşi era Repnin, renumit pentru relațiile sale cu Frederick cel Mare, acum dispus, cu siguranță, în favoarea Prințului Moldovei, care îl considera „unul dintre cei mai remarcabili bărbați ai secolului său, care a adăugat talentelor unui om de stat de prim rang pe cele ale unui general și un mare administrator; diplomat de admirabilă prudență și energie”[12]. Grijile internunţiului s-au dublat, când „a auzit că Repnin a fost întâmpinat de către voievodul moldovean Ghika cu onoruri extraordinare” şi că s-a oprit, câteva zile, la Iaşi[13]. Întrucât Grigore al III-lea Ghika încercase, „prin toate mijloacele”, să împiedice reglementarea frontierelor între Austria şi Turcia[14], Thugut a trebuit să creadă că preocupările sale nu erau lipsite de temei, în ciuda eforturilor lui Rizo[15] de a-l asigura că totul este în ordine[16]. Și, cu siguranță, discuțiile sale cu reis-effendi-ul i-ar fi putut restabili liniștea mai mult decât asigurările Kapu-Kehaiei.

 

Rizo, din partea sa, trebuia să recunoască faptul că, dacă i-ar fi atras pe cei prezenți de partea internunţiului, s-ar fi expus la multe necazuri. Prințul Repnin, renumit pentru aroganța sa[17], și care s-a arătat atât de mândru faţă de aristocrația poloneză, nu a fost un om care să-și deghizeze gândurile. El ş-a tratat pe Rizo „cu cea mai mare violență” și nu a vorbit cu mai mult respect față de „ignobila poziţie” – expresia nu este exagerată – în care Poarta fusese așezată. Dragomanii și grecii din Divanul ei nu au avut mai multă durere decât ea. Ei au răspândit cele mai răuvoitoare judecăți în familiile ulemalelor și au făcut tot ce au putut pentru a spori nemulţumirea împotriva tratatului, arătând cele mai nefavorabile scopuri[18]. Între timp, o diversiune importantă a venit în favoarea internunţiului. Franța lui Ludovic al XV-lea abandonase tradițiile lui Richelieu și Ludovic al XIV-lea, tradiții întemeiate de germani[19]. Ciudățenia lui Pascal mai ceva ca nasul Cleopatrei a influențat asupra destinelor lumii, care fusese refăcută în secolul lui Voltaire, „sub domnia lui Cotillon al III-lea”, pentru a o pune în stilul epigramelor vremii. Maria Tereza, cealaltă fiică a Habsburgilor, îi scrisese doamnei marchize de Pompadour, născută Antonietta Poisson, care l-a condus pe regele absolut[20], care conducea Franța. Această condescendență[21] a împărătesei mândre şi dominatoare[22] față de „sora ei dragă și verişoară”[23], împreună cu epigramele lui Frederick, care, după cum spune Voltaire, „nu a iubit nici femeile, nici poeții”, a mijlocit împăcarea „celui mai inventiv inamic al Cezarului și al Imperiului”[24] cu fiica lui Carol al VI-lea, o împăcare îndelung pregătită de către prințul francofil von Kaunitz, în timpul șederii sale ca ambasador la Versailles[25]. Tratatul de la Viena, din 30 decembrie 1758) a fost rezultatul acestei influențe a unei specii atât de diferite[26]. Secolul nu trecuse încă, atunci când francezii au arătat puține satisfacții cu o alianță căreia i-au atribuit „declinul și degradarea țării lor”[27].

 

Dar, în 1875, o fiică a Mariei Teresia, Marie-Antoinette, era regină a Franței, iar noul regat devenise atât de popular, cu reformele lui înțelepte, încât Versailles, fără a determina vreo națiune să-i facă vreo opoziție serioasă, se putea înțelege bine cu Viena, în continuare. Această stare de fapt a produs consecințe de tot felul în Est. Lui Grigorie Ghika îi părea rău de Franța, deși era un prieten al acelui ambasador, pentru că, spre sfârşitul perioadei când era mare dragoman, trecuse de partea lui Frederick al II-lea.

 

Devenit prinț al Moldovei, cavalerul de Vergennes, ambasadorul Franței, i-a mărturisit internunţiului Penkler, că devotamentul lui Ghika, pe care l-a arătat, „într-o anumită măsură”, rușilor și prusienilor, se diminuase considerabil. Consulul Franței în Crimeea semnalase această schimbare în sentimentele prințului şi Hanului Crimeii, care primea şi el informații exacte despre evenimentele din Polonia și despre lupta rușilor și polonezilor, şi începea să fie bucuros pentru Grigorie în multe privinţe. Și Penkler a fost atras să împărtășească această opinie, cu atât mai mult cu cât, kapu-kehaia Moldovei, Rizo, l-a avertizat despre intrarea noilor trupe ruse în Polonia. Vergennes a susținut că are alte informații şi a atras atenția că prințul Ghika era mai puțin favorabil politicii ruso-prusace. Nemulțumit de Alexandrovicz, agentul lui Poniatovski, protejatul Rusiei, a îndreptat proteste energice, în numele Porţii, asupra înţelegerilor teritoriale dintre Polonia, Prusia și Rusia[28].

 

Internunţiul Brognard era puțin alarmat de faptul că prințul Ghika era dispus mai mult în favoarea Berlinului, decât în a Vienei, şi spune, despre prima domnie a lui Ghika în Moldova (în acord cu Raicevich, care îl considera dedicat Casei Austriei), că a fondat fabrici de țesături[29] și a tratat bine oamenii.

 

Grigorie Kallimachi, al cărui tată fusese un mare dragoman înainte de Ghika, a fost înlocuit de el, dar acesta nu a avut alt motiv decât lupta familiilor grecești între el, familii „ale căror intrigi nu au încetat încă”[30]. Prin urmare, Brognard era dispus să regrete mazilirea lui Grigore al III-lea Ghika, iar pe de altă parte, nu trebuia să repete că plângerile reprezentanților Sfântului Imperiu, împotriva modului în care ar fi fost încălcate „toate acele principii”, fuseseră aduse la cunoştinţă Sultanului.

 

Dar Vergennes, care se întoarce întotdeauna la ideea sa fixă, îl consolează, asigurându-l că nu a neglijat niciodată să facă ceva în favoarea rușilor[31]. Trebuie menționat că i-a mai spus lui Penkler şi contrariul[32]. Mai mult decât atât, Vergennes, care, în mod evident, a exercitat o influență, în Est, asupra relațiilor secrete ale Curții de la Viena cu cea de la Versailles și care a ocupat, ulterior, o poziție importantă în țara sa[33], nu a fost un jucător înfocat sau un personaj sincer, pentru că opiniilor sale i s-ar putea da o importanță deosebită[34].

 

În timpul închisorii sale, Grigorie Ghika a încercat să se apropie de guvernul francez, dar am văzut că aceste încercări fuseseră acceptate cu răceală. Când a pornit la luptă împotriva Casei Austriei pentru Bucovina, l-a găsit pe ambasadorul francez atât de favorabil adversarilor săi, încât Thugut, expert în astfel de probleme, a fost nevoit să se declare perfect satisfăcut de comportamentul său, chiar și atunci când prințul Repnin i-a atras pe turci împotriva convenției[35].

 

Acordul celor două mari puteri catolice[36] a triumfat asupra opoziției curților din nord, iar la 12 mai 1776, a fost semnată o a doua convenție. Thugut a anunțat această veste bună pe 16, în aceeași lună. El a lăudat foarte mult serviciile lui Rizo și, mereu îngrijorat de gândul nesupunerii lui Grigorie Ghika, și-a exprimat speranța că acesta se va resemna în faţa a ceea ce era inevitabil, „mai presus de toate, după ce a început să se convingă ce înseamnă inutilitatea protecției ruse, o inutilitate care s-a manifestat de mai multe ori”[37]. Într-adevăr, Rusia nu a făcut nimic important pentru a împiedica această mare nelegiuire, întrucât nu s-a opus nici germanilor, atunci când au propus să se împartă Polonia. Ecaterina a II-a a fost prea bucuroasă ca să vadă Turcia și Curtea din Viena pedepsind toate diviziunile provinciilor române.

 

Când Thugut a plecat, triumfal, la Viena și a fost înlocuit cu Tanara, Rizo a apelat la el, pentru a-și face afacerile la Viena. El a solicitat postul de dragoman al imperiului, pentru a dirija reprezentarea diplomatică spre singurul său fiu, Iorgaki. Thugut era în favoarea acestei numiri, deoarece darul în ducați nu i s-a părut o recompensă suficientă pentru serviciile aduse de Rizo Casei Austriei și pentru că creditul unei familii atât de puternice trebuia să consolideze influența imperială asupra Porţii. În orice caz, el credea că trebuie să păstreze acest mod de a merge în secret şi pe viitor[38].

 

Deși anexarea Galiţiei și a Bucovinei ar putea satisface pe cei mai ambițioși, cu siguranță că oficialii din Viena nu mulţumeau doar cu atât[39]. Opinia comisiei însărcinate cu examinarea provinciilor române a fost de natură să încurajeze pe partizanii unei politici aventuroase. Cele cinci întrebări, pe care comisia a fost însărcinată să le studieze şi să afle răspunsuri, au fost făcute în aşa fel, încât să insinueze răspunsurile, pe care ofițerii de stat major, din care era alcătuită comisia, trebuiau să le dea guvernelor lor.

 

Primele două întrebări s-au referit la drumul care era util să se deschidă în Bucovina, de parcă ţinutul ar fi făcut deja parte din statele împărăteștii regine. Monarhia austriacă ar putea (prin harul lui Dumnezeu) să încorporeze, într-un fel sau altul, acele provincii, dacă ar recunoaște avantaje reale, deci ar fi necesar să se calculeze întinderea și populația acestora, precum și calitatea solului. Prin urmare, a fost nevoie să se stabilească valoarea întregii țări, pentru a ști ce se poate cheltui pentru achiziția ei[40].

 

Presupunând că Austria, după o asemenea cercetare, a fost hotărâtă să preia țara[41], a fost convenabil să se examineze dacă această creștere a teritoriului era utilă doar pentru una dintre provincii sau pentru întreaga monarhie și în ce constau aceste avantaje. Ce rău ar provoca pierderea acestor provincii Turciei sau Rusiei, dacă ar fi fost obligate să renunțe la ele? În sfârșit, care sunt dispozițiile locuitorilor? Prezintă înclinație sau repugnare faţă de guvernarea Austriei?

 

Răspunsurile au fost limpezi. Solul munților neclintiți și al mlaștinilor a fost estimat la doar[42] douăzeci de milioane de florini[43] (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 352-360).

 

 

[1] A se vedea următoarele trei convenții: din 7 mai 1775, din 12 mai 1776 şi din 25 februarie 1777). Pe scurt, după cum spunea germanul Schoell, în umbra unei negocieri misterioase, Austria a dobândit un district cu o suprafață de 198 de mile geografice pătrate și o populație de 132.000 de suflete (Istoria tratatelor.) Istoricul a atribuit nenorocirile lui Grigorie Ghika opoziției sale la tratat.

[2] Despoţii din această epocă par să fi dorit să justifice sensul ironic dat expresiei „păstorilor popoarelor”; i-au vândut și abandonat ca pe nişte adevărate fiare.

[3] Frederick al II-le cel Mare a avut motive să arate o mică simpatie pentru stilul lui Thugut.

[4]  Scrisoare în limba franceză din 25 mai 1775.

[5] „El a semănat argintul cu mâinile pline, dar inutil. Banii lui au fost bine primiți de către imperiali sau de osmani, dar transferul nordului Moldovei s-a ratificat” (Vaillant, La Romanie, III, p. 245).

[6] Scrisoarea din 17 octombrie 1775.

[7] Scrisoarea prințului Ghika către internunţiu, Iaşi, 29 mai 1775. Se poate observa că Grigore era asigurat că țara trebuia să aștepte ordinele Majestățile lor Imperiale, Regeşti şi Apostolice, în privinţa „Despăgubirii pentru pierderea respectivă”.

[8] După ce prințul Anikita Repnin s-a căsătorit cu o finlandeză, Petru I, a cărui soție (Catherine I) era ea însăși o finlandeză, l-a împiedicat să-și transmită numele copiilor săi, care au fost și sunt și astăzi cunoscuţi sub numele de Repninski.

[9] Prințul P. Dolgoroukov, Mémoires, tomul I, capitolul II.

[10] Fondator al celei de treia dinastii din Holstein-Gottorp.

[11] Histoire de l’anarchie de la Pologne. Scriitorul francez, care nu-i iartă contribuţia avută în împărțirea Poloniei, face maliţioasă referire la alterarea rasei scandinave finlandeze în fizionomie și caracter. „El a numărat, printre străbuni, un tătar calmuc; iar urmele acestei origini pot fi încă recunoscute în costume, ca și în trăsături”.

[12] Duckett (Dictionaire de la conversation, articolul Repnin). Această hotărâre este pe deplin adoptată de autoarea acestei cărţi. În 1801, numele prințului Repnin a trecut la o ramură a familiei Volkonski (Vezi Dolgoroukov, Notices sur les principales familles de la Russie, Berlin, Schneider, ediția a doua).

[13] Scrisoarea din 17 august 1775 vorbește despre opt zile; în cea din 4 septembrie 1775, Thugut afirmă că întâlnirea care îl îngrijorau a durat 13 zile.

[14] Scrisorile din 18 septembrie şi 3 noiembrie 1775.

[15] Zelul lui Rizo a fost răsplătit printr-un cadou de o mie de ducaţi turcești (Scrisoarea din 18 septembrie 1775), sumă care era, atunci, mult mai considerabilă decât acum.

[16] Scrisoarea lui Thugut din 4 martie 1776.

[17] La Varșovia a repornit comedia pe care regele Stanislaus Poniatowski o lăsase să înceapă înainte de sosirea sa.

[18] Scrisorile lui Thugut din 4 şi 18 martie 1776.

[19] „Este o uitare de Dumnezeu şi de poruncile lui, un abandon al oricărei modestii și a onoarei, un război aprig împotriva tuturor virtuților, o anihilare a dreptății și a legii, un dispreț pentru credinţă și loialitate, chintesența oricărei rușine dintre toate viciile, un model de trădare și neloialitate, nemurirea corupției cele mai nelegiuite” (Machiavellus gallicus). Polemiștii germani și-au păstrat obiceiul acestui limbaj conciliator, atunci când a venit limbajul„ Welchi”, folosit, la rândul lui, de partizanii panslavismului, în vorbirea compatrioților câștigătorului de la Varus, care considera că „ virtutea și fraternitățile slave” se vor regenera într-o zi. „Ce tragedii va vedea lumea atunci!”, a strigat pacificul.

[20] „Acest copil, a spus despre fiul lui Pericles, guvernează Aspasia, în care a guvernat Pericles, guvernează Atena, în care a guvernat Grecia. „Filozofia istoriei” nu poate face nimic împotriva combinațiilor similare.

[21] Această prudență a trecut într-o atenție exagerată. Acum era foarte geloasă pe împărat și își propunea să îndepărteze femeile care încercau să-i facă plăcere lui.

[22] „«Favorita fusese măgulită de mângâierile pe care Maria Teresia nu s-a sfiit să le coboare spre ea” (Michaud, Biographie universelle, articolul Pompadour). Veggasi: Michiels, Histoire de la politique autrichienne, cap. XX. Ducele Alberto di Broglie, un scriitor catolic, nu împărtășește iritarea inspirată de raționalismul lui Michiels în politica franceză a vremii, politică pe care a apărat-o în Revue des deux mondes”.

[23] „Kaunitz a avut o influență suficientă asupra Mariei Teresia pentru a o determina să scrie o scrisoare autografă către doamna de Pompadur și el a schițat schema discursului în sine. A început: „Doamnă, draga mea soră și verişoară”. Amanta lui Ludovic al XV-lea a răspuns: „Regina mea dragă”. Când împăratul (Francisc I) a cunoscut această corespondență, dictată în acest fel… el a fost cuprins de o furie frenetică, în ciuda amabilității obișnuite” (Michiels, capitolul XX).

[24] Acesta este titlul dat galilor, într-o scrisoare curioasă, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, intitulată Media quibus ab uratissimo Caesaris, Imperiique hosti. Gallo, mire resisti, ejus potentia et fastus infrangi, amissaque facilius recuperari possunt, a sincero Germano, Germanopoli, 1689. Michiels oferă o analiză a acesteia, pp. 269, 270. A se vedea scrisul intitulat: Das neugrierige und veraenderte Deutschland și Machiavellus Gallicus.

[25] Michiels, Histoire secrète de la polilique autrichienne, capitolul XX. Cartea lăsată de ducele de Choiseul arată că considerațiile religioase au făcut o impresie deosebită asupra lui Ludovic al XV-lea. El avea obiceiuri licenţioase și „credința arzătoare ca un cărbune” (Vezi Saint-Priest, Histoire de la chute des Jésuites).

[26] Madama du Hausset, camerista Doamnei de Pompadour, în Mémoires, pp. 180, 181, a căzut în eroare, atribuind ideea abatelui de Bernis.

[27] Vezi Peyssonnel, fost consul în Smirna, Situation politique de la France, II, pp. 113, 114, Neuchatel, 1789. Părerile lui Peyssonnel seamănă oarecum cu cele ale unor proprietari de restaurante francezi: „Este eroarea lui Rousseau! Este teroarea lui Voltaire!”.

[28] Scrisoarea lui Penkler din 1 septembrie 1766.

[29] În conformitate cu această scrisoare, Grigorie s-ar „fi ocupat, în prima sa domnie, de a crea o industrie moldovenească, încercare pe care o continuă, de obicei, şi în a doua sa domnie”.

[30] „În sfârșit, am anunțat respectuos Alteţei Voastre moartea prințului Țării Românești, Scarlat Gyka (Carlo I) și, în același timp, alegerea fiului său. De atunci, s-a spus cu insistență că prințul Moldovei, Grigorie Gyka, care a guvernat acest principat, timp de aproximativ trei ani, va fi schimbat sau va fi înlocuit cu un altul dintre acești greci mai remarcabili. Nu am vrut să cred zvonul, la început, știind că Prințul Moldovei are mulți protectori aici, că el este în relații bune cu Porta, că a fondat unele fabrici de țesături în Moldova și, în general, a tratat bine pe oamenii acelei provincii”.

[31] Scrisoarea lui Brognard din 16 februarie 1767.

[32] Scrisoarea lui Penkler din 1 septembrie 1766.

[33] A devenit ministru de externe, sub Ludovic al XVI-lea (1774).

[34] Și-a acoperit duplicitatea, spune unul dintre compatrioții săi, sub un aer de candoare și simplitate; a povestit meticulos și fără har detaliile șederii sale în Turcia și a afectat o mare indiferență pentru satirele și cântecele îndreptate împotriva lui. Acest personaj a avut un rol în Europa, dar reputația i-a dispărut după moarte, aşa că numele său nu va fi niciodată amintit printre cele ale marilor miniștri” (Biographie universelle, de Michaud, articolul Vergennes , scris de Audiffret).  „Vergennes”, spune Bouillet, Dictionaire universelle, „a lăsat o reputație de ministru mediocru”. Artaud, Dictionaire de la conversation, deși este mai favorabil lui Vergennes, încheie prin a spune că a băgat două milioane în reputația sa de „impozantă mediocritate”.

[35] Scrisoarea lui Thugut din 18 martie 1776.

[36] Una dintre aceste două puteri, prin a căror înţelegere a fost luată Bucovina de la poartă, sub regele “Parco-dei-Cervi”, nu se afla într-o situație mai strălucitoare decât cea a Turciei; iar cealaltă nu a trecut mult până să decadă, sub regimul Thugut. „Dacă un orb, spune Evanghelia, îl ia pe un alt orb ca ghid, ne vor purta amândoi spre groapă”.

[37] Acum Thugut atribuie Rusiei toate avantajele obținute de Grigorie, repetând că sprijinul Rusiei a avut rezultate minime.

[38] Scrisoarea lui Thugut, care conține aceste detalii, este datată la Viena, în 28 ianuarie 1777. Mulțumirile lui Rizo se găsesc într-o scrisoare expediată din Tassara, în 3 mai 1777.

[39] Nu am văzut, în zilele noastre, că nu sunt mulțumiți doar cu Veneția, Lombardia și cu protectoratul din Italia centrală, ci doresc să extindă umbra sceptrului Austriei asupra întregii peninsule? Aceste dorinţe imprudente au dos la bătăliile de la Solferino și Sedan.

[40] Este clar că, din acest moment, vecinii au crezut că turcii ar trebui să vândă totul, chiar și principatele, pe care trebuiau să le protejeze, în condițiile tratatelor.

[41] Nici nu s-a presupus – din câte se pare – dacă românii s-ar putea lăuda cu unele drepturi pe teritoriul lor. Şi când te gândeşti că Revoluția Franceză este acuzată că a introdus violență în relațiile internaționale.

[42] Cu toate acestea, nu trebuie uitat că această sumă ar reprezenta astăzi o valoare mult mai considerabilă.

[43] Pentru a corecta aceste cifre, se poate consulta Cezar Bolliac, Topographie de la Roumanie, 1856.


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VIII)

 

Oamenii, guvernul, diplomația străină par să înțeleagă ce era ciudat la această întreprindere, împotriva unui stat vasal al Porţii. Cu toate acestea, Thugut a sfătuit să se cumpere timp, știind bine că otomanii au nevoie de mult timp pentru a urma o idee. Rizo nu era mai puțin încurcat decât el. S-a întors la ambasadă, înainte de a-i trimite curierul, pentru a solicita o întrevedere, prin care să-i ceară moderarea cerințele guvernului său, care, potrivit lui Rizo, ar fi trebuit să se limiteze la limitarea și trasarea frontierei. Dar, din moment ce rușii încă ocupau Moldova, nu exista nici o asigurare din această parte[1]. Thugut nu a băgat de seamă că Ecaterina era prea agitată, pentru a o împiedica pe Maria Teresia să ofere exemplul uimitor al unei politici, pe care urmașii săi ar fi putut să o ia drept exemplu[2]. Când Alexandru I avea să ocupe restul provinciilor române, desemnat fiind pentru aceasta de aliatul său Napoleon I, la începutul secolului al XIX-lea, el nu a făcut altceva decât să ia modelul pe împăratul Carol al VI-lea[3], moștenitorul scrupulos al Habsburgilor. Atunci când politicienii acționează cu uimire aparentă[4], ei se expun la acele pocăințe sterile, care inspiră împărțirea Poloniei, de către Prințul on Kaunitz[5]. Dar încă nu ajunsese la un astfel de punct, cum a fost spus Thugut, să împingă acordul, fără a se expune la necazuri excesive. Era o problemă de întristare; mai degrabă pentru a da cel mai trist exemplu din lume, pentru o bucăţică neînsemnată de ţară a Moldovei. Se pare că Maria Teresia se temea că va fi târâtă, din toamnă, la conduite rușinoase, când a scris despre împărțirea Poloniei:

 

„Când toate provinciile mele vor fi atacate, în același timp, și nu voi mai avea unde să-mi odihnesc capul, aș avea măcar liniştea conștiinței mele și ajutorul lui Dumnezeu pentru această împăcare. Acum, ce diferență! Nu doar dreptul public în Europa este împotriva noastră, dar avem probleme şi cu rațiunea și corectitudinea. N-am suferit niciodată, mărturisesc, cât am suferit de o asemenea pacoste – mă sfiesc să mă arăt în public. Gândește-te, prințe, ce exemplu ne pregătim să oferim lumii, dacă pentru o bucată mizerabilă a Poloniei și, poate, a Moldovei și Țării Românești, ne compromitem onoarea și sacrificăm stima tuturor! Sunt pe deplin conștientă de faptul că sunt singură și că vârsta mi-a înlăturat rezolvarea, așa că trebuie să las lucrurile să curgă de la sine, dar nu fără un regret profund”[6]. Timpul trebuia să arate că Maria Teresia, cu siguranță nu o femeie obișnuită[7], a fost mult mai inspirată decât consilierii săi neprevăzători.

 

Ciudata apatie a miniștrilor lui Abdul Hamid a justificat punctul de vedere al lui Thugut, care nu a văzut obstacole serioase din partea Prințului Moldovei. Cu toate acestea, reiseffendi-ul a ieșit, în cele din urmă, și a decis să ia informații de la Rizo, care, fără a aștepta instrucțiunile prințului, s-a grăbit să-l liniștească, în privința rectificării granițelor[8], o aventură lipsită de importanță, pe care voievodul Ghika ar fi avut-o conformă şi a pus imediat ordine. Deși Porta nu a arătat nici o îngrijorare, reis-efendi și marele dragoman au pus, totuși, la îndoială demersul internunţiului, pe care prostia i-a făcut să-l vadă drept un prieten excelent[9]. Prințul von Kaunitz era scârbit de minciuni[10], dar Thugut nu a avut aceleași scrupule, precum cancelarul, și a folosit, pe scară largă, privilegiile diplomației. El a răspuns cu „cuvinte bune”, pentru a trage de timp până pe 21 decembrie, moment în care rușii au fost nevoiți să evacueze Moldova. „În primul rând”, a scris Thugut, „este necesar să împiedicăm intervenția rușilor și a prusienilor! Dar acest lucru nu a fost suficient. A fost necesară mituirea miniștrilor turci, aceasta fiind marea resursă a guvernelor care atacă imperiul otoman”[11], și argintul nu lipsea din comorile din Viena, atât de bine umplute de Franța[12]. Tuguth, care a cunoscut minuțios țara, a cerut puteri depline și instrucțiuni cu privire la sumele, „de care are nevoie în mod constant pentru a soluționa dificultățile cu miniștrii, curtenii și plenipotențiarii turci”. De asemenea, el a estimat că i-ar fi de folos dacă a-şi arăta „recunoștința” față de familia Ghika, de care se știe că s-a sperat, dar nu știe dacă va reuși să-l atragă de partea sa pe socrul prințului, Rizo[13].

 

O fi înţeles el, Grigorie, că a avut de-a face cu un om care nu iubea sinceritatea sau a fost înșelat de avalanşa de prietenii care s-a năpustit peste el și familia sa? Prima ipoteză este cu siguranță mai probabilă, din moment ce fostul mare dragoman a văzut un număr mare de diplomați de aproape, şi că nu putea fi înșelat cu ușurință de cuvintele lor de aur. Prin urmare, este probabil ca corespondența sa cu nunţiul să fie considerată pur diplomatică. La insinuările de prietenie ale lui Thugut, Grigore a răspuns cu același conținut, promiţând doar că s-ar simţi norocos să aibă ocazia de a-i fi de folos[14].

 

Dezinteresul Porţii a sfârșit prin a fi observat de diplomatul Thugut, după o întrevedere cu reis-effendi,  când a fost înclinat să creadă în influenţe ale trimisului prusac, ale diplomaţiei ruse și poate chiar ale ambasadorului Angliei[15]. Prin urmare, a așteptat cu nerăbdare sosirea mesagerului, trimis de Rizo prințului Moldovei, și evacuarea acestui principat de către ruși. Între timp, pentru a nu se plictisi, s-a ocupat de trimişii Moldovei și Țării Românești. Alessandro Ypsilanti și Rizo, în numele lui Grigorie Ghika, au propus publicarea unui hatişerif care să sancționeze prerogativele acordate principatelor prin ultimele tratate, o măsură directă împotriva influenței ruse[16]. Un astfel de sfat pare, într-adevăr, puțin compatibil cu „orbul atașament față de Rusia”, pe care Thugut îl atribuie lui Grigorie, despre care face aluzie în scrisoarea despre care vorbim. Această scrisoare cuprinde o serie de ipoteze, pe care internunţiul le-a examinat, pentru a încerca să uite de nerăbdarea și neliniștea produse în el de așteptarea mesagerul trimis de Rizo la Prințul Moldovei. Se temea că, mișcat de atașamentul său orb, Ghika va comunica planurile Austriei în Rusia, pentru că le cunoştea de la socrul său. Cu toate acestea, trebuie mărturisit că prințul, şi fără „atașament orb”, avea dreptul și datoria de a căuta peste tot, și mai ales în rândul celor care respectaseră integritatea teritoriului românesc[17], un mijloc de a rezista violenței nedrepte de care a suferit. Dacă Thugut ar fi putut intrat în legătură cu feldmareșalul Romanzov, pentru a-i ține pe turci departe de provincia lor bogată, nimeni nu ar avea dreptul să-l învinovățească. Dar Thugut s-a liniștit imediat, luând în calcul caracterul lui Abdul Hamid și al miniștrilor săi. „Voința rea” a prințului Moldovei ar întâmpina „o dificultate insurmontabilă”, la Constantinopol, și s-ar găsi unele mijloace pentru a fi înțeles corect. Cu toate acestea, a fost necesar să recurgem la alte metode decât subterfugiile folosite până acum. Divanul Moldovei, influenţat de Romanzov, cu siguranță nu a stat liniștit și a continuat să întărâte frecvent Poarta. S-a vorbit și despre sosirea unui trimis din Moldova, care ar fi fost însărcinat[18] să aducă revendicările ţării sale şi să solicite și reprezentări ale poporului său la Constantinopol[19].

 

Cu toate acestea, Ecaterina a II-a nu a vrut să împiedice Curtea de la Viena să facă una dintre acele erori care, ulterior, ar contribui la înmulțirea jenei ei; ea și-a retras trupele din Moldova. Astfel, rușii au lăsat terenul la cheremul intrigilor periculoase ale lui Thugut. Nunţiul Austriei a găsit, de asemenea, un ajutor neașteptat în prințul Țării Românești[20], care, până atunci, fusese considerat mai mult ca un partizan al Rusiei, decât al Austriei[21], și care, în aceste condiții atât de critice pentru țară, se purta cât se poate de echivoc. În momentul în care internunţiul era iritat de întârzierea trimisului lui Rizo, de la care aştepta nerăbdător veşti, domnitorul din Țara Românească, „cel mai devotat” casei din Austria, a trimis lui Thugut informații precise despre intenţiile lui Grigorie al III-lea Ghika.

 

Ghika trimisese un memoriu, la Portă, cu privire la dezacordul dintre faptele Curții de la Viena şi manifestările sale de aparentă afecţiune, insistând asupra importanței teritoriului râvnit de Austria. Ghika solicita ferm ajutorul puterii de protecție, reconfirmată prin tratate solemne[22]. El a mai întrebat dacă Moldova se poate apăra și dacă este legal să recurgă la ajutorul unei puteri străine. Este clar că Grigorie era înclinat să imite conduita energică a unchiului său, Grigorie I; căci observase că apărarea cordonului de ocupație nu este considerabilă și că ar fi ușor alungată.

 

Ypsilanti a profitat de ocazie pentru a-l acuza pe prințul Moldovei că s-a aruncat în brațele rușilor, știind (cum se poate crede) că Thugut, o astfel de bănuială era, acum, dispus să o vadă peste tot. Grigorie, potrivit domnului din Țara Românească, ar fi încercat să întârzie plecarea lui Romanzov și ar fi dorit să demoleze cetatea Hotinului, un bastion al Moldovei. Este adevărat, însă, că, potrivit lui Ypsilanti, Grigorie Ghika ar fi acționat în acord cu poporul, trimiţând o deputăție de moldoveni la Romanzov, cu siguranță pentru a-l determina să-l sprijine.

 

Thugut a folosit cu precauție aceste confidențe, pentru a oferi neliniște reis-efendi-ului și pentru a observa atitudinea lui Rizo, fără a-l compromite pe Ypsilanti. La rândul său, Rizo, care nu știa de unde provin zvonurile, înțelegea clar cum ar trebui să i se pară aceste ipoteze îndrăznețe, pentru a justifica demersurile ginerelui său, a recurs la „subterfugii” –  probabil punând la îndoială o parte din lucrurile pretinse de internunţiul austriac. Pasionat de diplomaţie, el era dispus să le accepte fără dovezi; acest lucru trebuie atribuit, în parte, antipatiei inspirate de prințul Ghika, care trebuie să se fi bazat pe motive personale[23] și care, în parte, insinua ideea ciudat de falsă că el ar fi fost influenţat de opiniile prințului. Grigorie, departe de a-și crede poziția foarte fermă, pentru că fusese numit prinț pe viață, potrivit secretarului său Carra, locuia în palatul domnului Moldovei, care palat i se părea democratului francez prea modest. Știa bine că nici plecarea sa de la Constantinopol, nici relațiile sale cu Prusia și Rusia nu l-ar putea salva de soarta tatălui său[24] și de destinul care, după cum Ali Pașa însuși, de la înălțimea puterii sale, îl prevenea că este sub amenințare[25]. Dar nici „frica” de Poarţă, nici cea de puterea Mariei Teresia, exprimată în frumosul limbaj al lui Thugut[26], nu l-au făcut „să accepte rațiunea”. Un german nu va înțelege niciodată pe un albanez. Cu siguranță, acestea pot fi supuse unui anumit „farmec”; dar cel ce exercită pericolul asupra cuiva nu este mai puternic decât acesta[27]. Cu toate acestea, Thugut încă mai spera „să-l facă să înțeleagă rațiunea”, prin alte mijloace decât teroare. Și, în aceeași lună. i-a scris:

 

„Pera 23 ianuarie 1775. / Am primit scrisoarea cu care Alteța Voastră m-a onorat, în 19 noiembrie stil vechi. Pe lângă diferitele bune oficii ale lui Yakobaki Rizo, ceea ce îl îndreptăţeşte la toată recunoștința mea, scrisoarea m-a obligat într-un mod mai sensibil, făcându-mi cunoscutul meu atașament sincer faţă de Alteţa Voastră: îmi va oferi un mijloc sigur de a-mi mulţumi Auguştii Stăpânii. Bunăvoința majestăților lor și semnele distincte ale înaltei lor satisfacții vor fi întotdeauna răsplata cuvenită a atitudinii eficiente a Alteţei Voastre pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns; și cu această speranță voi pune toată abnegaţia mea în slujirea în slujba Alteţei Voastre. Sunt etc.”[28].

 

Această scrisoare fusese trimisă zile după ce Thugut aflase că prințul trimisese o hartă topografică a părţii din Ţara Moldovei invadată. El a subliniat că, dacă Poarta era pregătită să accepte o rectificare a granițelor, destinată să pună Transilvania și Galiţia în comunicare, nu era necesar să se dăuneze Moldovei într-un mod atât de esențial și nici să se ceară transferul unui teritoriu atât de important. Poate că Rizo a vrut să ofere această observație ca dovadă a dispozițiilor de conciliere ale ginerelui său. Dar internunţiul știa cum trebuie să se lipească de acest subiect și continua să informeze că Grigorie Ghika a fost animat „de cele mai rele intenții”. De fapt, o scrisoare a prințului Ghika, către Thugut, arată că s-a limitat în special la apărare și că a fost fericit să nu aibă probleme. El se laudă că socrul său a atras afecțiunea internunţiului şi îi mulțumește pentru „atașamentul sincer”, pe care îl dovedeşte și pentru dorinţa sa de a se afirma, în fața Majestăţilor Lor Imperiale, Regale şi Apostolice, dorința pe care o are de a le face un serviciu. Această dorință a existat, fără îndoială; dar a vrut să știe cei se poate „cere în continuare” și l-a rugat pe internunțiu să-i spună lui Rizo[29].

 

Dar Thugut, convins că Grigorie va încerca doar să câştige timp și că nu-l va putea seduce și nici speria vreodată, și-a dat seama că slăbiciunea și venalitatea miniștrilor turci[30] îl vor scuti de acele intrigi inutile. Banii pe care i-a cerut au fost deja capabili să-și producă efectul[31], iar prevederile reis-effendi-ului erau atât de precise „în ce priveşte voievodatul Moldovei”, încât, cu trimitere la acel triumf, Thugut a declarat că se poate „lăsa cu ușurință deoparte concursul acelui grec ambiguu”[32], „în ciuda maleficei sale împotriviri, pentru a realiza cele mai măreţe proiecte” (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 343-351).

 

 

[1] Scrisoarea lui Thugut din 3 noiembrie 1774.

[2] Michiels merge și mai departe, prezentând pe cele două împărătese drept complici în prezentarea Bucovinei ca parte a Poloniei: „Ecaterina a II-a dorea să se asigure că i-a oferit Bucovina drept favoarea vecinei sale occidentale. Iar guvernul imperial austriac a păstrat acest dar” (Histoire secrète de la politiqite autrichienne, capitolul XXXI, „politică pe care Austria o respectă în mod tradițional față de provinciile dunărene”). Politica Ecaterinei a fost mult mai prudentă. Trimisul ei dicta la Constantinopol, iar Repnin a tunat și a fulgerat, dorind să ofere o satisfacție moldovenilor, dar a fost o idee bună să o împiedice pe Maria Teresa să facă ceea ce Talleyrand ar fi făcut (din punct de vedere politic), „mai mult decât o crimă , o ciudățenie”. “Acești aliați excelenți vizau să se înșele reciproc. Și, de fapt, în acest moment a fost faimoasă Comisie, din care au făcut parte Schletzer (Staats Anzeigen, I, p. 38) și Mirabeau (De la monarchie prussienne sous Frédéric le Grand, VJ, p. 279), căreia i s-a pus întrebarea: „Ce rău ar provoca pierderea acestor provincii, dacă Rusia ar fi obligată să renunțe?”.

[3] Banatul Timişoarei sau, mai degrabă, Timişoara, a fost cedată de turci Casei de Habsburg, în 1718. Astfel, în secolul al XVIII-lea, Turcia a început să vândă ceea nu îi aparținea, ca și cum ar vrea să demonstreze că protectoratul otoman era plin de inconvenienţe. În ceea ce privește Curtea de la Viena, aceasta a pus în aplicare acel program lipsit de sens, pe care alții l-au imitat mai târziu (A E I O U – Austriae est imperare orbi universo) și care i-a condus pe imitatorii săi la marginea prăpastiei.

[4] Michiels povestește (Politique autrichienne, capitolul XXVII) că, atunci când Kaunitz era la vârful puterii sale, i s-au reproșat „amețelile infame”. Vârsta nu face ca moralul, dar și fizicul, să acorde o importanță mai mare corpului persoanei și, dacă s-a spus, pe bună dreptate, că „omul este un copil”, se poate afirma, de asemenea, că bătrânul reînvie „în bărbat”.

[5] „Cancelarul Austriei și-a cunoscut ulterior greșeala. Frederick al II-lea nu scutise nimic pentru a-l seduce; a format un proiect de împărţire pentru Polonia. Dar era prea târziu” (Michiels, capitolul XXVIII). În urma opiniei comune, autorul cărţii Politique du gouvernement autrichien a atribuit lui Frederick prima idee a împărţirii, în același mod în care Duckett a afirmat că „prima idee a venit cu siguranță de la Kaunitz” (Dictionnaire de la Conversation, articolul Kaunitz). Este însă indus că inițiativa aparține germanilor și că, atunci când a fost acceptată, Rusia era condusă de o germancă.

[6] „Această notă remarcabilă se strecura între foile copiei faptei pe care Prințul von Kaunitz trebuia să o aibă pe o bucată de hârtie” (A. Michiels, Histoire Secrète du gouvernement autrichien, capitolul XXVIII).

[7] Un scriitor, care nu este foarte favorabil Austriei, afirmă că „Maria Teresia nu era o femeie obișnuită; că era înzestrată cu o inteligență puternică, cu o imaginație rodnică, cu o activitate neobosită, cu un curaj indiscutabil; și că, în ciuda devotamentului excesiv, care o inspiră în copilărie, superstiția s-a diminuat sub domnia ei” (A. Michiels, Histoire du gouvemement autrichien, capitolul XIX).

[8] Mirabeau vorbește despre modul remarcabil al României de a „reglementa” frontierele cu Viena. În timpul nopții, au fost îndepărtați stâlpii care au marcat limitele teritoriului, ceea ce părea faimosului orator „foarte ciudat” (De la monarchie prussienne sous Frédéric le Grand).

[9] Saint-Priest, într-o expediere pe care am menționat-o, se minunează de o „prostie” care a ajuns la un astfel de grad. Totul se ciocnește împotriva statelor aflate în declin: prostia este la același ca trădarea.

[10] „Prințul (precum turistul englez Siwnburne) disprețuiește micile artificii și minciuni; iar când nu vrea să-și exprime adevărata opinie, el tace”.

[11] Filip Macedoneanul a spus că, dacă un oraș nu era impregnabil, un căruţ încărcat cu aur îl poate deschide. După capturarea Varnei, a cărei garnizoană a fost comandată de Jussuf Pașa, fiind amenințat de pierderea bunurilor pe care le avea în Macedonia, „împăratul (Nicolaie) i-a dat câteva țări în Crimeea și o sumă considerabilă. (Biographie universelle, de Michaud, articolul Nicolas, de Levot). Ulterior, s-a afirmat că, dacă Balcanii ar fi fost traversați, după un an de luptă, darurile lui Filip ar fi fost preferate de mai mult decât un șef otoman şi îndepărtaţi de la îndatoririle lor.

[12] Cartea roșie, descoperită la Tuilerie și publicată în 1793, a dovedit că a fost trimisă, de la Versailles, la Viena (1757-1769), suma, cu mult mai mare atunci, decât acum, de 82.052.479 lire! Kaunitz era înclinat să vadă sfârșitul acelei alianțe, utilă țării sale. A murit la 26 iunie 1794, a doua zi după bătălia de la Fleurus, care a inaugurat lupta finală de la Solferino, între cele două țări. Se spune că, din moment ce nu mai putea lupta împotriva intrigilor, ceea ce a făcut ca influența sa să fie nulă, omul de stat, care a luat Bucovina de la români, s-a lăsat să moară de inacțiune (A. Michiels, Pólitique du gouvernment autrichien, capitolul XXVIII) ca Raghib, ultimul celebru Mare Vizir.

[13] Scrisoarea din 17 noiembrie 1774.

[14] Scrisoarea, în limba franceză, este datată, la Cucuteni, aproape de Iaşi, pe 19 noiembrie stil vechi (Arhivele din Viena).

[15] Se pare că şi Curțile din Nord, cu excepția celor două curți scandinave, fără influență la acea vreme, au fost de partea lui Grigorie Ghica, în timp ce cele două state catolice principale erau împotriva lui. Aceste state, înmulțind fapte similare, au sfârșit prin a da câştig de cauză protestanților și ortodocșilor.

[16] Scrisoarea lui Thugut din 3 decembrie 1774.

[17] Pe atunci, maghiarii intrau în posesia Transilvaniei, iar Banatul era acum uzurpat de împăratul Carol al VI-lea, în timp ce rușii nu se retrăseseră de pe nici o parte a teritoriului românesc.

[18] Raportul comisiei însărcinate de Maria Teresa cu studierea spiritului românilor nu arată că boierii ar fi fost în favoarea dominației habsburgice. Prin urmare, trebuie să considerăm că cuvântul „revendicare” este o nouă inexactitate (Vezi Mirabeau, De la monarchie prussienne, tomul VI, pp. 279 și următoarele)

[19] Scrisoarea lui Thugut din 17 decembrie 1774.

[20] Ypsilnnti, primul domnitor din familia sa, vedea rău, cu siguranță, o familie care a domnit încă din secolul al XVII-lea. Thugut, care, ca și el, abia a ieșit din popor, a simțit şansa pentru familia sa în acea mică simpatie, pe care i-au inspirat-o cei care aspirau să-l înlocuiască pe Ghika. Acest instinct a fost cel care i-a sporit antipatia împotriva Ghika, după înlăturarea lui Alexandru al X-lea. „De îndată ce a fost numit prinț (Giorgio Bibesco), unii mari curteni şi-au sporit ambiția de a vedea în exil întreaga familie Ghika!” (Vaillant, La Romanie, II, p. 432).

[21] Un scriitor moldovean, favorabil protectoratului rus, potrivnic lui Grigore al III-lea Ghika, l-a numit pe Ypsilanti cu epitetul „virtuosul”.

[22] „Atunci, sfătuit de tatăl său, Ștefan cel Mare, prudent și înţelept, Bogdan al V-lea  a făcut un act de vasalitate lui Suleiman Magnificul (1504). Ștefan al V-lea a reînnoit jurământul (1551). Când Suleiman a asediat Viena, un ambasador al lui Petru Rareș a adus un omagiu cu șapte condiții (1529). Al patrulea a fost că „țara va fi protejată de Turcia, de fiecare dată când va fi solicitată”. Petru a primit, mai târziu, de la Sultan mantia voievodală, tuiul cu trei cozi și cuşma cu penei de struț,

[23] Astfel, răutatea lui Calcoen împotriva tatălui lui Grigore părea să fi avut motive pentru ura care exista între marele dragoman și Karadja, dragoman al ambasadei olandeze. Dacă Grigore ar fi avut asprimea tatălui său, ar fi fost capabil să încurce viitorul internunţiului, care a trăit mult timp la Constantinopol, în locuri întunecate.

[24] Grigore trebuie citat ca un exemplu de siguranţă, chiar dacă prinții îşi iau măsuri de securitate, atunci când despotismul atârnă deasupra lor. În acest sens, Rhigas, eliberatorul, spune: „Ghika, Maurogenii sunt oglinzile în care vă puteți orienta căutându-vă pe voi”.

[25] „Un vizir, a spus albanezul, este un bărbat îmbrăcat în blană, așezat pe un butoi de pulbere, pe care îl poate face să explodeze o scânteie”. Este clar că albanezii nu își permit să fie„ fascinat” la fel de ușor, așa cum Thugut dorea să crede.

[26] Scrisoarea din 4 ianuarie 1775.

[27] Hecquart, consul al Franței la Scutari, a dat dovezi curioase despre aceasta (Histoire et description de la Haute Albanie).

[28] Scrisoarea lui Thugut din 3 februarie 1775.

[29] Scrisoare de la Grigorie, adresată internunţiului, în 12 februarie 1775 (Arhivele din Viena).

[30] „Abdul Hamid i-a lăsat nepotul său Sellim, un imperiu ursit pierderii ireparabile și nişte miniștri slabi și corupți” (Biographie, de Michaud, articolul Abdul Hamid).

[31] Apostrofarea lui Giugurta, în Roma timpului său, poate fi aplicată şi Constantinopolului lui Abdul Hamid: „Oraș venal, vei pieri când vei găsi un cumpărător!”.

[32] Este amuzant să-l auzi pe Thugut, în timp ce mărturisește trucurile sale, declamându-se împotriva grecilor. „Cine va permite ca grecii să se plângă revoltaţi?”.


Pagina 12 din 124« Prima...1011121314...203040...Ultima »