Dragusanul - Blog - Part 80

din care au plecat ţăranii

Doi munteni cu desagi – tablou de Eugen Maximovici (1857-1926)

 

ţăranii urcă în oraş

în zorii zorilor de zi

precum un viscol uriaş

pe care-l pot întrezări

în serile care urmează,

când şi oraşu-i un pridvor

de care se îndepărtează

ţăranii trişti spre lumea lor

 

de parcă nu le-ar fi ursit

de vremuire să le pese

căci universul ostenit,

ademenindu-i cu mirese,

îi cheamă tainic înspre zări

şi vinul oţetit al vieţii

destramă doar în depărtări

cântări spre geana dimineţii

 

din care ei să se desprindă

în fiecare zi ce vine

ca să-i aud cum tot colindă

prin somnul risipit în mine

pe când sisific urc povara

în pâclele unor litanii,

lăsând pustietăţii ţara

din care au plecat ţăranii


Moara, „la drumul cel mare al Sucevei” (I)

Caravană moldovenească – desen de Raffet pentru cartea lui Anatole de Demidoff

 

În negura veacurilor, atunci când genovezii şi veneţienii de la Marea Neagră au trasat drumul comercial al Nordului, numit Drumul Mare, stabilind locuri pentru schimbarea cailor, la depărtare de două poşte (40 km) una de cealaltă, ulterior transformate în târguri, şi aşezări de pază a convoaielor, de o parte şi de alta a convenitului şi nicidecum duratului drum, pe podişul Sucevei, dominat de „suprafeţe structurale dispuse în trepte”[1], au apărut primele două mari colonii rurale, una în dreapta drumului cu purces spre nord, formată din vlahi aduşi din Bosnia şi, tocmai de aceea, numită Bosanci, adică bosniaci, iar cealaltă, în stânga, pe un teritoriu la fel de întins, colonizată cu lituanieni (litani, în limbajul vechimii) şi numită Litanauţi, deci Liteni. Prezenţa celuilalt Liteni, pe valea Sucevei, confirmă teoria pazei cu coloni a drumurilor de negustorie, litanii de pe Siret veghind drumul comercial al Răsăritului.

 

„Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[2]; după înfiinţarea statului moldav, bosâncenii şi litanii din vecinătatea Sucevei au urmat, desigur, parcursul religios şi etnic al tuturor moldovenilor, iar reperele prestatale, precum Câmpul Perilor – din Valea Moldovei, Câmpul lui Dragoş – ţinut care începea de la Bacău şi ducea până la hotarele Bosancilor, au ieşit din memoria obştească pentru a iriza discret în legendă, împreună cu cele două colonii despre care a fost vorba mai sus şi conduse, pe la 1435, de Ioanăş de Şomuz, care îşi avea casa la izvoarele Şomuzului Mic, în părtăşia bosânceană care avea să iasă din indiviziune drept jumătatea de sat a lui Iasaia de Baia, fost răzeş bosâncean, devenit boier cu stare, dar cu viitor tulbure, datorită orgoliilor stârnite de înrudirea cu tatăl lui Bogdan Întemeietorul, Mic Crai din Miculeşti. Pe ceastălaltă latură a drumului, descendenţii litanilor de odinioară aveau în Lazăr de Tulova şi în obştenii lui slovaci (Tulova înseamnă, în limba slovacă, „bunuri în proprietate”) un lider care încă nu părăsise obştea, continuând să locuiască în conacul durat de tatăl lui, Oană, pe vremea când Tulova însemna, şi ca întăritură, dar şi ca administraţie, ceva mai mult decât Suceava. Dar, ulterior, litanii şi slovacii de pe podişul Sucevei dispar fără urmă, fără dovezi că ar fi plecat sau s-ar fi disipat în rândurile populaţiilor moldoveneşti, Litanauţii şi Tulova rămânând „selişti pustii”, pe care abia austriecii aveau să le repopuleze. Doar obştea Bosacea, una tipic şi rezistent răzeşească, cu identificări de indiviziuni, dar fără ruperi definitive din moşia mare a Bosancilor, numită, din 1952, comuna Moara, pentru că „această moşie, din vechime… nu a aparţinut decât Domnilor moldoveni”[3], fiind, ca parte a Ocolului Domnesc, în folosinţa răzeşilor, iar generaţiile de mai târziu nu au primit să se căsătorească decât cu parteneri răzeşi, pentru că, „scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor”[4]. Iar Artur Gorovei, stăruitor căutător al Drumului Mare de odinioară, continua în acelaşi ton: „Multă vreme, între satele Rădăşanii, din Suceava Moldovei, şi Bosancea, din Suceava Bucovinei, era o strânsă legătură: căsătoriile se făceau aproape nu­mai între fetele şi flăcăii din amândouă satele. Ba, după cât spun bătrânii, era obiceiul ca fetele din Rădăşani să se mă­rite după flăcăii din Bosancea. Aceasta esplică asemănarea cea mare dintre locui­torii acestor două sate, şi rădăşenenii şi bosâncenii sunt buni gospodari, şi unii şi alţii cultivă de preferinţă pomii, şi sunt ceva mai mult decât economi”[5].

 

Poştalionul moldovenesc – Anatole de Demidoff (1813-1870)

 

Drumul Mare al Nordului, drum fără pulbere, pe care învăţatul şi boierul fălticenean, născut la Rărăuţi-Prut, s-a tot străduit să-l desluşească şi să-l imagineze, adică nu trecea prin „Nimirniceni” şi Bosanci[6], ci era cel al hotarului dintre moşiile colonilor litani şi slovaci, de la Litanauţi şi Tulova, cu cea a bosniecilor din Bosanci, cu reşedinţă boierească la izvoarele Şomuzului Mic, după cum rezultă din hotarnica întărită de uricul lui Petru Aron, în 13 iunie 1456, în care stabileşte ca hotarul satului „La gura Brădăţelului”, dăruit mănăstirii Moldoviţa, „să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc”[7]. O altă hotarnică, cea a satului Burghineşti sau Borghineşti, acum Roşa din comuna Moara, făcută în 17 august 1586, în prezenţa unor strămoşi ai locuitorilor din comuna Moara de astăzi, precum Gheflovie de Nimerceni, Ionciul vataman de Bosance, Isaie of tam sau Corne vataman de Burhineşti, aduce precizări suplimentare asupra parcursul Drumului Mare al Nordului, în Podişul Sucevei, drumul fiind hotar dinspre „partea de Burhineşti despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii (pârâul Frumoasa – n. n.), de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi”[8]. Şi mai există, din 9 martie 1671, încă nişte repere toponimice despre „Drumul Băeşilor, ce vine Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari; şi acole iar să înpreună iarăşi cu hotarul Nemircenilor”[9].

 

De-a lungul acestui drum comercial, care mărginea moşia Bosancea, nu existau vetre de sat, cu excepţia satului Borhineşti, care a dispărut, transformându-se în Roşa (1458)[10], ci „prisăci cu heleşteie (1456)[11] şi livezi”, plus „mitoc” (1625)[12], „odăi” (1664)[13], „mitocuri” (1671)[14], deci locuri pentru făcut fân, şi câteva „târle”, deservite de 2-3 bordeie, la care lucrau câte 30-60 de oamenii, cum stă scris în mai multe mărturii.

 

Suceava, mănăstirea Hagigadar – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982, p. 51

[2] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[3] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 7 şi 9 iunie 1907

[4] Ibidem

[5] Gorovei, Artur, Din psihologia ţăranului nostru, în Gazeta Transilvaniei, LXXII, nr. 16, joi 22 ianuarie / 4 februarie 1909, p. 2

[6] „Suceava, Baia, Hârlău… trei localităţi istorice din vechea Moldova, şi încă dintre cele mai importante. În alte ţări, unde este mai mult cult pentru ceea ce a fost odinioară, s-ar fi păstrat mai multe lucruri care, prin ele însele, îţi vorbesc şi-ţi descopăr tainele…

De câte ori am fost în aceste trei localităţi istorice, Suceava, Baia, Hârlău, mă întrebam pe unde ducea drumul, de la Suceava, la Baia, şi de la Suceava, la Hârlău, pe vremurile voievozilor. În cărţi, după câte ştiu, nu se prea găsesc răspunsuri la această întrebare; vreo hartă istorică a ţării noastre, pe care să fie însemnate vechile noastre drumuri, nu cunosc. Cred, însă, că nu m-aş înşela prea mult, dacă aş determina aceste drumuri, în urma examinării ce am făcut-o a tuturor împrejurărilor care pot conduce la dezlegarea acestei întrebări.

Pentru a merge, din Suceava, la Baia, călăreţul şi cărăuşul trebuie să o fi luat spre satul Bosancea (moşia Moara – n. n.), care trebuie să fie tot aşa de vechi ca şi Rădăşenii de lângă Folticeni, sate între care este mare asemănare şi între care, înainte de anexarea Bucovinei, erau strânse legături de înrudire, deoarece locuitorii acestor două sate se căsătoreau numai între ei.

De la Bosancea, alt drum n-a putut să fie, decât drumul primitiv de astăzi, la Nimirceni, unde a fost mai înainte şi trecătoarea între Austria şi România. Pe aici a fost, totdeauna, drumul spre Suceava, de când se ţine minte, şi altă rămăşiţă de drum nu mai este” – cf. Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, pp. 127-132

[7] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[8] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[9] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[10] AŞSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II, Bucureşti 1976, pp. 107, 108

[11] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[12] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[13] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

[14] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 316


V. I. Palade, 1871: O excursiune la Suceava (III)

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Cetatea (Orientală)

 

Făcându-se ocolul părţii dinspre apus a mănăstirii se ajunge iute la podul de pe Cacaina (în partea dinspre miazăzi), unde se ter­mină oraşul. Voind a merge cu trăsura la Cetate, trebuie să apuci, de la acest pod, şoseaua ce pleacă, suind drept, în partea orien­tală a podişului pe care se află Cetatea. Chiar îndată după ieşirea de pe bariera oraşului eşti în cea mai mare apropiere de Cetate, dar trebuie s-o laşi, deocamdată la stânga şi să te ridici până la vităria ţarinei ce vine pe acest podiş şi, de acolo, înturnând în loc, poţi coborî, încet şi cu oarecare dificultate, până la şanţul semicircular al Cetăţii.

 

Acest ocol e necesar, căci tot locul dintre zarea dinspre râul Suceava al podişului, dintre ţarină şi stânga şoselei, prezintă mai multe ne-egalităţi de teren, urme ale unui castru vechi, care, în partea dinspre şosea este încunjurat încă cu şănţurele mai mult sau mai puţin mari. Pe locul acestui castru, cum şi în ţarină, actualmente nu se văd, la faţa pământului, urme de clădiri. Totuşi, o tradiţiune veche pretinde, şi poate cu drept cuvânt, că pe această parte a fost din început opidul Suceava. Scormoniturile întâmplătore în ţărână, făcute în anii trecuţi, şi care ar fi dezvelit urme de zidiri, cum şi bucăţile de lavă ce se găsesc în murii Cetăţii sunt de natură a veni în sprijinul acestei ipoteze, după care aşezarea romană a Sucevei (Vechea Sucidavă) ar fi venit, cum ziserăm, pe ţărmul drept al Cacainei, şi nu unde este astăzi, pe ţărmul stâng.

 

De altă parte, Dimitrie Cantemir, în Scrisoarea Moldovei (vol. I, Iaşi, 1868, p. 76) afirmă că la fiecare înnoire de cetate şi oraş nu se mai pu­neau semnele comemorative ale zidirii primitive, ci numai semnele Domnului sub care se făcea reînnoirea. Şi, oarecum în sprijinul acestei afirmaţiuni, el citează existenţa, pe timpul său, în zidurile Cetăţii, a unei pietre foarte mari, în care erau săpate şapte turnuri (erau ele emblema a şapte turnuri, care făceau tăria Cetăţii, sau emblema a şapte cetăţi tari ale ţării, precum Akerman, Chilia, Cetatea Neamţul, Cetatea Sucevei, Baia, Hotinul), acoperite cu o coroană împărătească (a lui Alexandru cel Bun?), ce o ţin doi lei; iar pe o altă piatră, continua Dimitrie Cantemir, în temelia turnurilor, se aflau doi peşti solzoşi, cu capetele în jos şi cu cozile în sus (delfinii), şi sub dânşii, capul unui zimbru şi, în coarnele lui, se arăta o stea cu şase raze.

 

Cetatea, cum arătarăm, ocupă colţul podişului format de înfundătura abruptă a acestuia, cu care se leagă şanţul semicircular, ce-l desparte de restul podişului. Acest şanţ, în partea dinspre oraş, determină un limb al podişului, între sine şi rup­tura malului Cacainei, limb care, în partea dins­pre înfundătură, este de asemenea abrupt, dar al cărui rest poate pune Cetatea în comunicaţiune directă atât cu podişul oriental, cât şi cu oraşul, şi care chiar şi acuma, deşi foarte îngustat prin mâncăturile de apă, tot ar putea înlesni o defilare a Cavaleriei către ambele aceste direcţiuni.

 

Cetatea, cât se poate judeca după resturile din zidurile sale mai de dinafară, a trebuit să fie încunjurată cu zid de jur-împrejur; după forma a două blocuri din el, înalte şi largi, ce stau încă în picioare, în partea dinspre oraş, dar a căror creştet lipseşte (şi ne împiedică a şti dacă ele erau prevăzute sau nu cu metereze), forma de pe dinăuntru a zidului încunjurător a fost rotundă, iar cea de dinafară a trebuit să fie un poligon cam de vreo 60 feţe sau şi mai bine.

 

Anume blocul dinspre înfundătură începe cu un turn rotund şi larg, ieşit în afară de zid, după care urmează trei pereţi drepţi pe dinafară, legaţi prin două picioare înalte, doi câte doi. Peretele ultim, bine conservat, se sfârşeşte în forma de uscior înalt al unei porţi mari.

 

Blocul al doilea începe prin a forma al doilea uscior al porţii; şi, între aceşti doi usciori, se vede zidăria, care formează capra unui pod ridicător (pont-levis), care se arunca pe limbul menţionat. Blocul al doilea prezintă un picior sprijinitor, după care vin ruine, dar după aceste, îndată se vede baza unui al doilea turn, tot în aceleaşi condiţiuni constru­it ca şi întâiul.

 

Mergând, de la acest turn, înainte, spre răsărit, tot în direcţiunea zidului încunjurător, se dă de o a doua capră de pod, mai bine conservată, care duce la partea meridională a podişului. Trecând înainte, până la partea cea mai răsăriteană, se vede, pe malul opus al şanţului, o a treia capră de pod, ceea ce ne lasă a pre­supune că şi în zidul încunjurător al Cetăţii era o capră corespunzătoare. Afară de aceste, în jurul Cetăţii nu găsim actualmente nimica, decât unde şi unde câte o adunătură de pietre.

 

Podurile ridicătoare dinspre miazăzi şi răsărit desigur erau destinate pentru ieşirile fără veste ale pedestrimii din Cetate, în contra asediatorilor ei; iar podul dinspre apus, după cum observarăm, poate facilita reconfortarea Cetăţii cu puteri din oraş. Zidiul estic, cu turnurile sale, forma ce­ea ce am putea numi Cetatea de din afară, care avea pe întâiul plan ca apărare, pe de o parte, şanţul semicircular, iar pe partea opusă, abruptura podişului. Fosta acest şanţ gol sau cu apă?

 

Părintele Grigorovici este pentru ipoteza ul­timă. Sfinţia sa zice că atât pe coasta meridio­nală, cât şi pe cea mai apuseană a podişului încunjurător Cetăţii, întâmplarea a adus des­coperirea mai multor cisterne cu ţevi conductoare, şi anume: cele de pe coasta meridională, în­dreptate spre şanţul Cetăţii, şi cele din urmă, îndreptate spre limb. De unde conchide Sfinţia sa că cisternele cele dintâi alimentau şanţul cu apă, iar cele din urmă alimentau Cetatea cu apă.

 

Dar pare-mi-se că această ipoteză nu e de ajuns de sprijinită; apa din şanţ, ca să se conţină în el, trebuia ca la ambele capete ale semicercului să fi fost sprijinita de iazuri în piatră, puternice şi largi; altfel, apa din şanţ s-ar fi scurs imediat pe abruptură. Ce e drept, din punctul de vedere strategic tot ar fi admisibilă presupunerea existenţei unei asemenea iezături, la capătul apusean al şanţului, căci din acesta parte Ce­tatea a putut fi cel mult bombardată, dar niciodată asaltată, atâta de tare e poziţiunea ace­stui loc. Însă, în capătul răsăritean, înspre care Ce­tatea poate fi mai ales asaltată, o asemenea iezătura ar fi fost pentru ea un adevărat pericol, căci poate servi asaltatorilor de pod gata şi solid, mai sigur decât toate podurile ce ei ar fi încercat să le arunce. Ca unu ase­menea pericol să fi fost măcar în ceva parat, iezătura trebuia să fi fost protejată ea însăşi prin un sistem de întăriri, dincolo şi dincoace de şanţ, şi urme de aceste nu se văd.

 

Cea ce se vede este un zid drept şi înalt, ce pleacă îndată de la a treia capră de pod (capra de pe şanţ) şi ia direcţiunea abrupturii, pe care oarecum o include în partea superioară. Acest zid poate că nu e decât o parte din zidul total, cu care a fost îmbrăcat şanţul pe dinăuntru, pentru ca astfel şanţul să nu se dărâme, ci să păstreze totdeauna profunditatea lui, ceea ce făcea din şanţ adevărata tă­rie a Cetăţii.

 

1807: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

 

Înăuntrul Cetăţii, de dinafară, se afla ceea ce am putea numi Cetatea dinăuntru. Figura aces­teia nu e tocmai uşor de determinat. Din blocurile de piatră şi temeliile mai conservate, în partea dinspre abruptură, după o cercetare minuţioasă, mi s-a părut că ea avea forma unui pătrat, cu ziduri încunjurătoare tot aşa de groase ca şi la zidul exterior: o latură a pătratu­lui caută spre apus (spre oraş); celelalte trei laturi, către celelalte puncte cardinale.

 

La colţul oriental al laturii dinspre abrup­tură, stau ruinele unui turn, la cel din capătul opus se văd urmele altui turn, de ace­eaşi formă cu turnurile de la zidul exterior. Fostu-au turnuri şi pe la mijlocurile laturilor? Nici o urmă nu se vede în tot lungul lor.

 

Înăuntrul pătratului şi lipite de zidurile sale se văd urmele, temeliile şi despărţămintele diferitelor încăperi pentru locuinţa apărătorilor, formând toate aceste încăperi, între ele, o curte interioară, care a trebuit să comunice direct cu cele trei ieşiri exterioare ale Cetăţii.

 

În colţul oriental al acestei curţi interioare, se află capela Cetăţii, ale cărei ziduri de la altar stau şi astăzi, de se văd pe dinăuntru pâ­nă şi zugrăvelile (mutilate de sabie, şi alte unelte ascuţite), jertfelnicul şi alte compartimen­te ale altarului. Până în anii din urmă, zidurile altarului erau mai complete, dar, de trăsnete şi ploi, blocuri întregi s-au dărâmat din ele şi au căzut ală­turea.

 

Între Cetatea dinăuntru şi cea de dinafară se află un loc liber, care desigur era locul de întrunire şi punere în ordine a luptătorilor, îna­inte de a face vreo ieşire. În acest cuprins, şi anume lipite de partea mai conservată din cele două blocuri menţio­nate ale zidului încunjurător, au fost poate graj­durile, căci în unul din aceste blocuri, pe par­tea dinafară, la o înălţime suficientă, se vede o piatră cu duct de scurgere în şanţ.

 

Modul de zidire a Cetăţii încă merită o deose­bită atenţiune. După toate aparenţele, zidul a trebuit se fi fost turnat, adică se făcea, mai întâi, cămeşa lui, până la o înălţime, înăuntrul căreia se aşeza un rând de piatră şi un rând de nisip şi de var, şi aşa mai departe; după împlerea cămeşii, se turna apă, care provoca fierberea şi cimentarea varului; după care venea o nouă cămeşă. Peretii ce făceau unghi între ei, numai la capetele cămeşilor erau legaţi între sine, prin legături de piatră, încolo erau lipiţi unul de altul şi, pentru întărirea lipiturii, se făcea pe dinafară un picior gros de piatră. Aceste particularităţi ale zidăriei se văd mai cu seamă la altar şi în zidurile de prinprejurul său.  Semnele de fierbere a varului în însuşi zidul format se văd în toate blocurile de piatră ale Cetăţii şi în scursurile capricioase ce înfăţişează bruftuiala dintr-însele.

 

Piatra întrebuinţată la zidirea Cetăţii este pia­tră de stâncă ordinară, piatră vânătă din fire groase de nisip, şi bucăţi mari de cărămidă. Pe dinafara peretelui care face rotundul altarului se găsesc şi pietre de gresie, cu cioplitu­ră greacă sau romană: aşa, un lacrimatoriu, un capitel, un postament de columnă şi alte elemente arhitectonice, în ciopliturile cărora se zăresc urme de zugrăveală a fresco.

 

Pietre de natura acestora, dar nezugrăvite şi necioplite, se văd o mulţime, mai cu seamă la altar şi la zidurile încunjurătoare altarului. Ele sunt cele mai expuse vandalismului, mai cu seamă din partea olarilor, care, cu toate ordinele ce ar fi dat guvernul austriac, le fură şi le întrebuinţează la smălţuitul vaselor de pământ. Aceste pietre sunt o probă mai mult că Ce­tatea, la ale cărei ruine privim acuma, nu e decât o reconstrucţiune, la care s-a întrebuinţat materialul unei construcţiuni cu mult mai vechi. Ca o probă la aceasta, după cum ziserăm la început, sunt pietrele din lavă, ce se găsesc în partea răsăriteană a zidurilor Cetăţii dinăuntru.

 

Bucata de lavă din Cetate, depusă de mine la Biblioteca din Iaşi, este de o mare varietate de culori, în scursurile sale. Un specimen ce l-ar poseda Părintele Arhidiacon al Mitro­poliei din Iaşi (care vizita Cetatea tot în acea zi), rumpându-l, ar fi găsit înăuntrul său o frunză pulberizată, a cărei formă, strânsă de foc, ar fi pe deplin reprodusă în cele două bucăţi ale specimenului. Lava din zidurile Cetăţii se crede că vine din rămăşiţele unei cetăţi romane din vecinătate, la decoraţiunile căreia (după exemplul artei de­corative din patria mumă) s-au adus înadins bucăţi de lavă.

 

Tot cu această observaţiune se leagă şi bucata de monetă Trajan, găsită de Părintele Grigorovici în Cetate, pe care am depus-o, de asemenea, la Biblioteca din Iaşi, cu alte monede ve­chi, ce mi le-a încredinţat Sfinţia sa tot în acest scop, cum şi două ghiulele de tun, gă­site în castrul Cetăţii, şi care, la gara din Iţcani, au fost cântărite cu 31 kilograme. O ghiulea este întreagă, dar turtită la o parte; cealaltă, sfărâmată de la două treimi, lasă a se vedea un interior concav. Ghiuleaua întâia, prin turtitura sa, ne lasă a crede că ea a fost aruncată şi, lovind într-o rezistenţă puternică, s-a turtit. Fost-a ea aruncată din Cetate sau contra Cetăţii, de unde prin ricoşeu, a căzut în castru? Ipoteza ultimă, după cele ce vom arăta mai jos, s-ar părea cea mai fundată. Aceleaşi ipoteze se pot face şi cu ghiuleaua a doua.

 

Cu mult mai importantă decât dezlegarea întrebării de mai sus este întrebarea: Când românii şi neamicii lor preschimbau între ei nişte prezenţe atât de formidabile?

 

Domnul căpitan Horezanu, din Regimentulu al II-lea de Artilerie din Iaşi, care are studii speciale în arta militară şi care a vizitat, cu deosebire, muzeele militare ale Austriei şi Germaniei, cercetând aceste ghiulele, a declarat că sunt ghiulele turceşti seci, de tunuri grele (de asediu sau de ce­tate), din epoca amânduror asediilor Vienei; zice domnia sa că a văzut de aceste ghiulele o mulţime, tot aşa de mari, şi încă şi mai mari decât acestea, în toate muzeele Austriei, iar mai cu seamă la Segedin şi la Viena, cărora li se atribuie aceeaşi epocă şi aceeaşi sorginte.

 

Câştigat acest punct de plecare, pentru a ne fixa data ghiulelelor, depuse de mine la Biblioteca din Iaşi, n-avem decât să ne aruncăm ochii pe următoarea schiţă istorică asupra celor trei asedii mari ale Cetăţii şi asupra dărâmării ei, schiţă ce o datoresc amicului meu, domnul A. Lambrior.


Un taraf de lăutari din vremea lui Ştefan cel Mare (II)

Bobulescu, C., Lăutarii noştri / Din trecutul lor, Bucureşti 1922, p. 35

 

Deşi s-au publicat o puzderie de studii despre istoria lăutăriei româneşti, toate păcătuiesc prin superficialitate sau prin voite exaltări naţionaliste, şi e normal să fie aşa, din moment ce în traducerea aceluiaşi uric există, funcţie de volumul în care a fost publicat, diferenţe importante, iar căutătorii de izvoare au ignorat, mereu şi mereu, celelalte părţi ale unui uric, dar şi notele explicative ale traducătorului. Uricul de întăritură al lui Bogdan Lăpuşneanu, din 1570, de pildă, a fost publicat şi în Uricariul volumul X, paginile 137-139, dar cu loc liber (documentul era distrus şi adeseori ilizibil) pentru cât a plătit vornicul Dinga, atunci când a cumpărat de la comisul Barcan, din Valahia, pe „Tâmpa a lăutarului şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor”; în plus, în volumul X, scripcarul Tâmpa este „a lăutarului”, pe când în volumul XVIII, pagina 179, este „Tâmpa lăutar”, iar cumpărătura, împreună cu fraţii şi surorile sale, este trecută „drept 4.000 aspri” [1] – puţin pentru patru robi tineri şi măcar două fete (pluralul „surorile” obligă la a lua în calcul minimum două), în condiţiile în care, tot pe atunci, „Ion ţiganul cu soţia sa Boba şi un copil sunt vânduţi cu 4.000 aspri, iar în acelaşi an o ţigancă, singură, este vândută cu 1.200 aspri”[2].

 

Conform uricului de întărire, scripcarul Tâmpa costase sub o mie de aspri, adică prea puţin pe piaţa robiei, în care biserica juca un rol important, dar toţi autorii exagerează, preţăluindu-l la 4.000 de aspri singur, ceea ce tot era prea puţin pentru un lăutar valoros. Eroarea pare să fi pornit de la Timotei Cipariu, care scria în Arhivele Transilvaniei că „Bărcan Comisul a avut, tot atunci, pe Tîmpea Alăutarul, pe care l-a vândut cu 4000 de aspri, ceea ce era enorm pe vremurile acelea” [3],  informaţia exagerată fiind publicată întocmai şi fără citare, dar cu „Trîmpea” în loc de Tîmpea”, şi de presă[4], dar şi de cercetători de prestigiu[5]. Şi mai există neglijenţe istorice, precum datarea uricului menţionat în vremea lui „Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare”[6], când, în Uricariul X, pagina 139, din care citează, se precizează clar şi explicit că „Domnitorul este Bogdan, feciorul lui Alexandru Lăpuşneanu, după cum se vede din cele pomenite mai la urmă, unde Domnul aminteşte pe fraţii săi Petru şi Constantin, şi se ştie că dintre Domnii cu numele Bogdan, numai Bogdan Lăpuşneanu avea frate pe Constantin”.

 

Cazul folosirii aceluiaşi citat din acest uric nu prea contează, pentru că informaţia în sine este una comună, dar l-am luat în discuţie pentru a vă sugera, pentru ceea ce va urma, că dacă afirmaţiile mele nu vor coincide cu unele dintre informaţiile dumneavoastră, responsabil este autorul pe care l-aţi citit. Pe mine nu mă interesează în mod deosebit înşiruirile de lăutari, care pot rezulta din urice, ci păstrarea, prin permanentă şlefuire, a unor repertorii străvechi, pe care numai ei au izbutit să le conserve, transformându-le în proprietăţi lăutăreşti ale neamurilor lor şi dându-le sporită valoare, prin interpretări din ce în ce mai ingenioase şi mai performante, continua evoluţie a tehnicilor lutiere provocând noi ingenuoziţăţi şi viziuni.

 

Cât despre alăute, pe care autorii le consideră, fără probe, ce vor ei să le considere, acestea nu erau, în anul 1574, de pildă, decât „scripci sârbeşti”[7], folosite şi la Curtea lui Ştefan cel Mare – chestiune asupra căreia voi reveni. În 1633, la petrecerile domneşti şi boiereşti din toate ţările balcanice, ba şi din Ungaria, „se cântă, mai întâi, din diferite instrumente ca viori, cimpoaie, fluiere, tobe, lăută cu trei coarde”[8], aceleaşi instrumente fiind folosite de lăutari şi cu ocazia târgurilor, dar şi a nunţilor şi cumătriilor.

 

În istoria spiritualităţii românilor este greu de desluşit lăstăritul legendării peste buruienişul sălbatec, ţâşnit din acelaşi colb al ignoranţei, nepăsării şi superficialităţii. Şi am să mă folosesc de un exemplu, ca să înţelegeţi exact ce vreau să spun. Am citat, mai sus, relatările călătorilor străini prin Moldova Maciej Stryjkowski şi Niccolo Barsi Di Luca; acestea înseamnă mărturii, pentru că oamenii aceştia povesteau despre ceea ce au văzut şi au auzit cu ochii şi cu urechile lor. Dar există şi legendări, precum cele făcute de Dosoftei, fără nici un fel de dovezi, despre cântecul compus de Ştefan cel Mare şi cântat, împreună cu boierii, la chefuri, legendare menţionată, aproape cu evlavie, de I. G. Sbiera[9], pentru că îşi auzise tatăl, răzeş din Horodnicu de Jos, cântând adesea un text asemănător.

 

Sbiera îi da crezare lui Dosoftei, care nu se baza pe documente, poate şi datorită lui Maciej Stryjkowski, care scria că, în 1574, încă mai puteau fi întâlnite în ţările române icoane, în care chipul „zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi” îl arătau „pe acest Ştefan înalt la statură (bizantinizat – n. n.), şezând, cu coroană pe cap” şi pe care moldovenii, „din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”, iar „despre acesta, moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: Ştefan, Ştefan voievod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni”[10]. Spre deosebire de Maciej Stryjkowski, născut la Osostowicz, în 1547, mort în 1582 la Königsberg, care a călătorit prin Moldova şi prin Valahia[11], în anii 1574 şi 1575, fascinat fiind de Ştefan cel Mare, de Vlad Ţepeş şi de „Ivonia cel viteaz”, care urcase pe tronul Moldovei după Bogdan Lăpuşneanu, şi „predat de ai săi turcilor şi rupt în patru bucăţi”, îi văzuse capul expus „pe poarta de la Bucureşti”, şi care descrie doar ce a văzut şi auzit el, Dosoftei vehicula legendări, care pot avea partea lor de adevăr, dar care nu poate fi probat.

 

Există, totuşi, informaţii că oştile, ba „chiar şi alaiurile domneşti, până la introducerea meterhanelei prin domnii fanarioţi, erau însoţite de tarafuri de lăutari” [12], pentru că „în Ardeal şi aicea, la noi, în ţară, vedem şi astăzi, la mesele domnilor, de cântă lăutarii cântecele domnilor trecuţi: lauda celor buni, iar ocara celor răi şi cumpliţi”[13], iar Jan z Lublina sau Joannis de Lublin, probabilul organist al mănăstirii din Králik, de lângă Lublin, care participase la ceremoniile de înscăunare de la Cracovia, din 1502, şi îi văzuse pe călăreţii de escortă ai trimisului Moldovei, Ioan Tăutu, dansând, pe muzica tarafului care îi însoţea, avea să includă două dintre aceste melodii, „Haiducki” şi „Coloman”, în celebra „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”, cu 350 de compoziţii personale sau ale cunoscuţilor, pe atunci, Nicolaus Cracoviensis, Josquin, Heinrich Finck, Janequin, Ludwig Senfl, Claudin de Sermisy, Philippe Verdelot sau Johann Walter. Şi, deşi nu comunică nici un nume din taraful[14] călăreţilor de escortă, numiţi, de altfel, „haiduci”, călugărul polonez ne-a încredinţat, indirect, un cântec străvechi, o horă iuţită, în şase părţi, cunoscută, mai târziu, în trei părţi, drept „Banul Mărăcine”, iar şi mai târziu, drept „Bătuta ardelenească”, deşi din „Haiducki” s-au desprins variante care încă se mai joacă în în Podhala şi Małopolski, dar şi în câteva comitate maghiare şi slovace, prin preluarea părţilor mai rapide, cântate de lăutarii călăreţilor moldoveni, la intrarea acestora în Oradea Mare.

 

Episodul acesta din urmă e destul de cunoscut, fiind vehiculat mai întâi de Gheorghe Şincai, apoi şi de cronicari transilvani[15], preluaţi de „Luceafărul” lui Octavian Goga, unde se publică şi nişte partituri. „La 1659, septembrie, când armatele unite ale lui George Rakoczi şi ale lui Constantin-Vodă Şerban[16] intrară, cu alai frumos, în Oradea-Mare, scriitorul italian Galeazzo Galdo ne spune că muzica lui Constantin-Vodă Şerban cânta de-a călare cântecul fetei românce când şi-a pierdut caprele şi plângând şi le caută prin munţi” [17].

 

Lăutarii de odinioară, prin meşteşugul cărora, „cântecele populare nu ni se înfăţişează doar ca nişte creaţii poetice de prim ordin, ele constituie, totodată, expresia cea mai completă şi cea mai sinceră a geniului poporului român. Ele poartă mai ales amprenta plină de vlagă a originii sale latine”[18], iar lăutarii concentrau „toată muzica profesională a ţărilor noastre, în secolii trecuţi” [19], refuzând să cânte altceva decât muzică românească, „în ciuda faptului că de sub ferestrele palatului domnesc încă răsunau muzici orientale şi greceşti”[20]. Cu precizarea că „Prin această strălucită muzică nu răzbate nici sunetul produsului vechi grec, al cărui domeniu de aplicare a rămas în Arhonţilor, mai mult sau mai puţin în întinderea unei octave”, deşi printre melodiile publicate de Wagner se află şi un cântec grecesc, în mare vogă prin Moldova vremii. Partiturile publicate în 1821 şi reînviate de trupa „Zicălaşii”, încă de la primul ei concert, se numeau: Moldauische Hochzeit-Musik, ohne Worte (Muzică de nuntă din Moldova, fără cuvinte), Moldauisches Lied (Cântec din Moldova), Moldauisches Lied (Cântec din Moldova), Moldauischer Tanz (Dans moldovenesc) şi, respectiv, Griechisches Lied, welches in der Moldau gesungen wird (Cântec grecesc, care este cântat în Moldova).

 

Având în vedere faptul că toate aceste cântece au fost culese din Iaşi, unde, pe atunci cântau tarafurile lui Vasile Barbu Lăutaru şi cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă, care părăsise Bucovina, în care îl întâlnise Ubicini, judecând după stilul de orchestraţie, preluat şi de Năstasi din Botoşani, fiul lui Angheluţă şi părintele celebrilor fraţi Ionici, George şi Costache Ochi-Albi, opinez că piesele acestea făceau parte din repertoriul de familie al lui Angheluţă – pentru că era obiceiul ca fiecare taraf de lăutari să cântece, perfecţionându-le, doar cântecele din patrimoniul familiei sale. Iar în anii aceea (de pe la 1774, până pe la 1850), „tarafurile de lăutari, care se bucurau de un adevărat renume în ţară” erau cele conduse de „Barbu şi Angheluţă în Iaşi, Nastase în Botoşani, Nicolescu în Bucureşti, Chrisoscoleu în Buzău” [21] şi Dimitrache Bondoliu, tot în Bucureşti.

 

 

[1] Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVIII, Iaşi 1892, pp. 177-180 – documentul slavon, 181-187 – traducere.

[2] Potra, George, Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România, Bucureşti 1939, p. 88

[3] Paul Strasburg, în Cipariu: Arhiv., I, p. 15

[4] Mihail, Alex. F, Realitatea ilustrată 1929

[5] Bobulescu, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 39; Posluşnicu, Mihail, Grigore, Istoria musicei la români, Bucureşti 1928, p. 579

[6] Bobulescu, C., Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 39

[7] Stryjkowski, Maciej, Călători străini despre ţările române, II, p. 454

[8] Barsi Di Lucca, Niccolo, Călători străini despre ţările române, V, p. 77

[9] Sbiera, I. G., Mişcări culturale şi literare / la /Românii din stânga Dunării…, p. 273

[10] Ibidem, p. 454

[11] Stryjkowski, Maciej, Menţiuni despre călătoria prin Ţara Românească şi Moldova, în Călători, II, pp. 448-455

[12] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[13] Costin, Nicolae, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Colecţia Scriitori români vechi, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, § 25, p. 42

[14] „Bandele de lăutari, numite tot cu un nume venit prin turci, taraf, făceau deliciul balurilor, meselor şi petrecerilor boiereşti, si era ceva nemaipomenit: Nuntă fără lăutari” – în Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[15] Paul Esterhazy, Efitimie Murgu, cu colecţia lui de cântece moldoveneşti, publicate şi în „Allgemeine Musikalische Zeitung” 1821, 1822

[16] E vorba de călăreţii moldoveni, Constantin Vodă fiind, pentru scurtă vreme, şi domnitor în Moldova; lăutarii călăreţilor moldoveni cântau, ca şi în 1502, la Cracovia, „Haiducii”, melodie în şase părţi, de la care maghiarii au luat două şi au făcut un ceardaş, iar românii ardeleni, trei părţi, din care au făcut „Ardeleanca” sau „Bătuta ardelenească”, după cum preciza contele de Esterhhazy, care ne-a lăsat şi partitura „Fetei de păstor”, despre care se vorbeşte în continuare – n. n.

[17] Opera autorului italian, citat în Şincai, Cronica, anul 1659

[18] Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[19] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65

[20] Wagner, Otto, Zustand der Musik in der Moldau (Muzica din ţara Moldovei), în Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30, din 25 iulie 1821

[21] Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 65


Monumente medievale religioase din judeţul Neamţ

Casă moldovenească, în munţii Bistriţei, prin zona Dorna Arini – Broşteni

 

Rugat de către un tânăr prieten să-i pun la dispoziţie iconografie cu monumente medievale religioase din judeţul Neamţ, mă conformez, deşi nu le-am căutat anume, recomandându-i şi următoarea bibliografie:

 

Iorga, Nicolae, Gheorghe Asachi ca tipograf şi editor / După catalogul lui din 1847, Bucureşti 1912

 

 

Mary Adelaide Walker, Untrodden paths in Roumania, London, 1888; illustrations by the Authors

 

1888, Mary Adelaide Walker: Agapia

1888, Mary Adelaide Walker, Durău

 

Alexandru Antoniu (1860-1925), „Album general al României: compus din 300 tablouri reprezentînd monumentele istorice şi contimporane, posiţiuni pitoresci, Domeniul Coroanei şi costume naţionale cu descrierea istorică şi pitorească”, Dresden, C. G. Röder, 1901-1904

 

Broşteni

Antoniu, Neamţ – Pe Ceahlău

Antoniu, Agapia

Antoniu, mănăstirea Hangu

Antoniu, Mănăstirea Neamţ

Antoniu, mănăstirea Războieni

Antoniou, mănăstirea Secu

Antoniu, mănăstirea Văratic

Antoniu, Piatra Neamţ în 1901

Antoniu, Piatra Neamţ, Biserica Sf. Ioan

 

Hielscher, Kurt, Roumanie: son paysage, ses monuments, son people, Paris 1933

 

Kurt Hielscher: Roumanie, Mănăstirea Neamţ

Kurt Hielscher: Roumanie, Arhimandrit

Kurt Hielscher: Roumanie, călugăriţe de la Agapia

 


Pagina 80 din 1.139« Prima...102030...7879808182...90100110...Ultima »