Urzica vieneza | Dragusanul.ro

Popândăii președintelui Flutur

Cutia cu manuscrise ale lui Roman Istrati, în care un popândău de-al lui Flutur și-a îndesat gunoaiele

Intrați în sistemul culturii pe ușa din dos, prin concursuri trucate (cu un singur candidat), popândăii președintelui Gheorghe Flutur se cred președintele Flutur și, de aceea, au atitudini de arendași, care calcă pe demnități umane cu nonșalanță. Vorba unui poem al lui Roman Istrati:

*

înainte de accident vasile

se credea cel mai bun gospodar din sat

acum se crede avion

așa-i vasile, spune tata,

nu s-a schimbat cu nimic

*

Ajunși nimeni cu funcții bine plătite, dar tot nimeni, popândăii președintelui Gheorghe Flutur își tot dau în petec: unul, care și-a făcut birou la ultimul etaj și, ca în „Piramida cu pigmei”, a lui Constantin Morariu, își închipuie că numai cățăratul îi va aduce demnitatea de manager al Centrului Cultural „Bucovina” (și trage vârtos de preșul pe care calcă cel mai bun manager din scurta istorie a instituției, Sorin Filip), îi obligă pe șoferi (plătiți în continuare prost, în ciuda promisiunilor lui Flutur) să urce și să coboare etajele de câteva ori pe zi. Când i-am zis că nu-i uman, că oamenii ăștia, cu palmares european, au gonartroze, artroze și alde beteșuguri dobândite la volan, ăsta, noul nimeni cu funcție, mi-a răspuns că vrea să-i vadă zilnic la ochi și să impună disciplina; habar nu are ce înseamnă disciplina, dar dacă tot i s-au dat niște făpturi umane la cherem, pune cnutul strămoșesc pe ei.

Cutia cu manuscrise Istrati, după parțială îndepărtare a gunoaielor

Popândăul clasic al președintelui Gheorghe Flutur, salariat pentru prima dată în viață, după semicentenar, e bolnav de ură: scrâșnește împotriva poetului Alexandru Ovidiu Vintilă, pe care îl consideră arogant („dar îl pun eu la punct!”), Ovidiu fiind, de fapt, timid și cu un bun-simț ieșit din comun; îl înjură pe primarul  Ion Lungu, nu-i bai, dar îl înjură într-o instituție de cultură, apoi iese ca să bată temeneli în jurul lui Lungu la manifestări publice: „creatură preistorică, furi, tâlhărești orașul… în piața mare cu tine, o mitralieră și pac, pac!”. Cine îl aude, pe durata repetatelor lui tirade zgomotoase, poate întrezări în acest jalnic pupincurist un erou, un templier al lui Flutur din campania anti-psd, anti-drăgușanul și din alte cruciade. Nu aș fi scris despre popândăul clasic al președintelui, mai ales că și eu l-am susținut, tras pe sfoară de amabilitatea mieroasă specifică popândăilor, dar aud, de la diverși ziariști suceveni, că popândăul varsă bale, prin târg, asupra hologramei închipuită de mințișoarele lui bolnave de ură și promite să mă răpună. Insul se visează, probabil, printre vagoanele din triajul gării Burdujenilor, prin anii 90, când țepuiții trăgeau după el cu pistoalele, dar i-a înfrânt eroic pe țepuiți. Cu fuga.

*

În ultimele zile și în cele care urmează am mult de lucru, cu cărțile pe care le îngrijesc (ale altora, nu ale mele, pentru că pe ale mele refuz să le public în epoca popândăilor lui Flutur), cu Bucovina Acoustic Park, cu Bucovina Rock Castle și cu cele mai frumoase cântece vechi ale românilor, pe care le vor reînvia zicălașii, dar nu puteam continua lucrul, fără să răbufnesc mai întâi, văzându-i pe șoferii Centrului Cultura „Bucovina” coborând, după ce urcaseră trei etaje, șchiopătând, epuizați de semnatul condicuțelor (prostia parveniților epuizează pe orice om normal). Ai dracului popândăi ai lui Gheorghe Flutur: nu pot trăi fără condicuță, legată la brăcinarii funcțiilor lor nemeritate!

 


2 iulie 2018: Cântec şi veselie la Putna

Foto: svnews.ro

*

Urcă munţii-n ceruri roată

şi-atunci stelele se scutur

căci la Putna se arată

Sfântul Gheorghe (Flutur)

ce îndreaptă ochiul ager

peste toată ţara;

Guliciuc se vrea manager

şi îi ţine scara;

*

Ştefan Vodă nu contează,

osemintele-i zvârlite

de călugări vegetează

noi păduri, încremenite,

care stau să se dărâme

peste clipă cu mânie,

pe la Putna, râme, râme

ciuruiesc din veşnicie,

*

dar aduce Gheorghe, sfântul

şi apostolul dreptăţii,

pentru-a spulbera pământul

legile proprietăţii

şi-atunci slugile se-nchină

şi se-ntrec în rugăciune

până-n bezna cea deplină

care iarăşi se impune

*

pe când Ştefan, doar o humă

dintr-o vale blestemată,

caută-ncruntat o mumă

să se nască înc-odată;

unde, însă? Ţara veche

Sfântul Gheorghe i-o împarte;

ce-a rămas fără pereche

încă odihneşte-n moarte

*

şi-i ciudată hora care

parastasul îl întină,

vesela… comemorare,

alt produs de Bucovină,

anual ne dă de veste

cu arcuşul şi isonul:

Ştefan Vodă nu mai este,

Sfântul Gheorghe e patronul!


Băăă, eu îs Consiliu Județean, băăă!…

De mult prea multă vreme tac despre tâmpițenia de la Bucșoaia, pusă în scenă de Gheorghe Flutur pentru a-i veni de hac definitiv Datinii strămoșești și pentru a reinstaura genul de petreceri colhoznice „de sub brazi” de prin anii 60-70. Aș fi tăcut și acum, dacă managerul Centrului Cultural „Bucovina” nu ar fi fost băgat pentru a doua oară în spital, în doar 6 luni (prima dată cu crăciun-dublă pneumonie, acum cu hora-deget rupt), și dacă veterinarul Niță nu s-ar stropși la artiști, cu prețiozitate de lider culturnic: „Băăă, eu îs Consiliu Județean, băăă!…”.

*

La Bucșoaia, unde se folosește ca pretext pentru deșănțarea electorală sâmbra oilor, se petrece o iresponsabilă bulibășeală, o penibilă bășcălizare a Datinii cu mititei, cai, bere, oi, manelism folcloros, prostie, incultură și lipsă de bun simț; puține sunt impietățile la adresa memoriei și a spiritualității românești care să egaleze stupizenia epopeilor culturnice tip Flutur, menite imbecilizării definitive a românilor din județul Suceava. Iar întru argumentare, am să folosesc exemplul „horei Bucovinei” numită „Arcanul”, bolșevizată pe vremea celorlalți tractoriști și sufocată în dihor de veșnic electoralul Flutur. Iată mărturiile despre „Arcanul” real, pe care nu îl vom mai recupera vreodată:

*


Locuinţa unionistului Dumnezeu

 

Fürsterzbischof Residenz, deci Reţedinţa Mitropolitană din Cernăuţi, în 1917

Zice Sfânta Carte că bunul Dumnezeu, când a aflat despre intenţia inegalabilului Solomon, de a face un „cort al lui Dumnezeu”, cum se traduce în română cuvântul „templu”, a rămas nedumerit, pentru că El există în tot şi în toate, deci nu poate fi zăvorât într-o încăpere, oricât de luxoasă ar fi aceasta. Cât despre bunul Iisus Hristos, ştim cu toţii, chiar şi bandele pseudo-creştine care interzic concerte rock şi filme plicticoase, că detesta luxul şi opulenţa, cu consecinţa că nu ar fi locuit niciodată într-o locuinţă de prinţ al bisericii, de întâi-stătător, precum cea din Cernăuţi, în care, pe vremea unionismului (nu spun cu cine), huzurea Vladimir de Repta, nobil de rasă şi al Imperiului Habsburgic.

Numai că în Bucovina unionistă Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh era mitropolitul Repta. În 14 decembrie 1914, Nicolae Iorga scria, în jurnalul său, cu înşelătoare premoniţie, că, atunci când românii vor intra în Bucovina, „Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere”[1]. Ooo, cât de cumplit s-a înşelat geniul culturii noastre, care nu luase în calcul că mitropolitul Repta nu era doar bucovinean, ci şi popă cu un instinct ancestral faţă de „locul de unde se mulge vaca” – vorba lui Aleko Konstantinovici, pusă în seama personajului său Bai Ganiu.

 

Ce mare lucru este să-i juri fidelitate Împăratului Carol I al Austriei, din moment ce fidelitatea este ortodoxă şi tocmai i-ai trecut-o amăgitor pe la nas Ţarului Rusiei, urmând să i-o vâri în ţâfnă, tot din dragoste faţă de reşedinţa cernăuţeană a lui Dumnezeu, foarte curând şi generalului român Iacob Zadik. În fond, „nebănuite sunt căile Domnului”, dar toate duc şi conduc spre bunăstarea şi opulenţa ierarhilor Săi pământeşti.

Mitropolitul de Repta, uitând de jurământul din 6 august 1917, până în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

În ciuda aparenţei de aciditate, scriu aceste lucruri plin de amărăciune. Poate că şi de nemulţumire că mulţi, foarte mulţi români încă nu pricep că prin palatele ierarhilor ortodocşi (şi ai tuturor celorlalte biserici creştine) nu a păşit niciodată bunul Dumnezeu; dimpotrivă, abia în acele ascunzişuri ale ipocriziei este urcat pe cruce şi împuns cu lancea, zilnic, bunul nostru Iisus Cristos.

*

[1] Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, pp. 124, 125

.


Constantin Papuc şi cuvintele noastre

Înainte de a părăsi dulcile meleaguri mioritice bucovinene şi a fugi în Anglia, de unde s-a întors abia după Revoluţie, caricaturistul Constantin Papuc, inginer de profesie, desena situaţii anormale, dar care ascundeau în absurdul lor doze uriaşe de umor savuros. Revenit în patria natală, caricaturistul Constantin Papuc s-a confruntat cu o realitate şi mai duşmănoasă, şi mai anormală decât cea comunistă, dar s-a străduit să-i reziste, colaborând cu desene satirice şi la revistele umoristice din întreaga lume (de colaborarea cu Australia îmi amintesc bine), dar şi la ziarul fraţilor Iftodi, „NordPress”, pe care l-am condus până ce noua nomenclatură şi-a impus autoritatea şi, la rândul meu, m-am văzut nevoit să-mi asum viaţa pe cont propriu.

*

Vreme de decenii, aflat într-o mută şi surdă bătălie cu statul „ăstora”, o bătălie soldată cu victorie şi la CEDO, caricaturistul Constantin Papuc părea să fi abandonat exprimarea prin linii poznaşe. Părea, pentru că, între timp, descifrând resursele de umor din profunzimea propoziţiilor prozaice, începuse să lucreze, în paralel cu exerciţiile grafice de rubrică în „Crai nou”, un album cu „Cuvinte desenate”, publicat, mai zilele trecute, la Editura „CreArt”.

Ca artist, Constantin Papuc are un palmares de premii internaţionale, desenele lui fiind recunoscute drept valoroase la Zaporojye (Ucraina), Margate (Anglia), Legnica (Polonia), Cuneo (Italia), Varcelli (Italia), Edinburg (Scoţia), dar şi la Gura Humorului, Suceava, Bristriţa, Galaţi – repere importante ale umorului românesc. A avut expoziţii personale în Suceava, Londra, Iaşi, Sydney şi Cambera, iar lucrările lui s-au aflat, în expoziţii de grup, prin ţări precum Polonia, Lituania, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia şi, desigur, România.

Umorul „cuvintelor desenate” e simplu: „A fost trecut la chiaburi fiindcă avea fundul grădinii tocmai în U.R.S.S.”, de pildă, satirizează absurdul graniţei lui Stalin, care a tăiat în două grădini pe la Bilca, Vicovu de Sus, Izvoarele Sucevei, mutilând sau chiar strivind destine. Satira nu înseamnă, în mod obligatoriu, umor, ci mai curând „nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas”, cum obişnuia să spună regretatul Romulus Vulpescu. Prin urmare, fără alte comentarii, o să vă las în compania unor „cuvinte desenate” de Constantin Papuc, urmând să decideţi singuri unde nu ne mai rămâne nici măcar plânsul şi, ca să nu ne sufocăm, trebuie să izbucnim în râs.

*


Pagina 1 din 13012345...102030...Ultima »