Urzica vieneza | Dragusanul.ro

Anecdote teatrale din 1886

 

Millo juca, odată, cu trupa sa la Bârlad, unde le mergea treaba rău de tot: datori la han, la birt, la chelneri, la toată lumea. Disperaţi, afişează „Jianul, căpitanul de haiduci” pentru reprezentaţia „de adio”, cu gând că doar or umple sala, să plătească ceva din datorii şi să plece în altă parte. Seara, teatrul gol. Millo juca pe Cărc-Serdar şi Mincu, pe Ghincu, ca de obicei. E o scenă, unde Jianul scapă.

 

Cărc-Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” şi Ghincu răs­punde: „Ştiu şi eu, Circ-Serdare!”… Millo se uita prin lojile şi scaunele goale trist. Vine scena: „Ce ne facem, măi Mincule?”, întreabă Millo distrat. „Deh, ştiu şi eu, Musiu Millo!”, răspunde Ghincu.

 

 

Millo nu are să dea nimica numai la cine nu l-a împrumutat. Odată, rămâne, la Brăila, dator unui hangiu grec 150 de galbeni, chiria şi întreţinerea trupei, două săptămâni, şi bani împrumutaţi din mână, ca să poată pleca. Fusese vorba că, de cum s-o întoarce în Bucureşti şi-o începe teatrul, să-i trimită înapoi banii. Aşteaptă grecul un an, doi, trei… scrie zece, cincisprezece, o sută de scrisori. Nimic. În vremea asta, se ruinează negustorul, ajunge mofluz şi vine din Brăila cu vreo douăzeci de galbeni; cât îi mai rămăsese totul cu totul. Îl întâlnesc pe podul Mogoşoaii, într-o dimineaţă , mă ia la o parte disperat: „Unde sede domno Millo?”, şi uite şi uite, îmi spune toată nenorocirea. „Sinti ruinato; am veniţi se me da bani domno Millo, ori l-umpuscu!”. Şi-mi arată un pistol turcesc încărcat. I-am spus, fireşte, că nu ştiu, şi l-am lăsat să-l caute. Seara, mergând spre Fialcovski, mă gândeam de ce n-am mers să-i spun lui Millo să se păzească ori să dea de veste la poliţie, când mă întâlnesc iar cu gre­cul. Era liniştit de tot; zice: „Stii, am gasit-o pe domno Millo, săracul!”. Ei, zic, ţi-a dat? „Asi, frate, o kaimenos! ţe se me dai; daca nu împrumutam eu cu zeţe gal­beni, n-ave ţe munca astăzi!”.

 

 

Odată, Dragulici juca într-o farsă din franţuzeşte, pe un burghez bogat, zăpă­cit de amor, care urmăreşte, din oraş în oraş, din han în han, pe amoreza lui tră­dătoare. Dragulici se făcuse gras şi burtos; îşi pusese pe pântece vreo trei perne mari, se-ncinsese peste ele şi se îmbrăcase pe deasupra. În piesă vine, la un loc, o scenă unde aleargă de acolo, până colo burghezul prin odăile dintr-un hotel, iese pe uşă, intră pe fereastră, dă prin sobă, crezând c-a dat aci-aci de urma femeii. În înferbinţeala alergăturii, îi plesneşte lui Dragulici brăcinarul şi începe să-i cadă pernele. Se porneşte publicul pe râs, dar Dragulici nu se lasă, până ce n-ajunge iar la cea din urmă expresie. Tocmai trebuia să se lase cortina. În actul următor, vine Dragulici iar să-şi caute amoreza şi dă de unul fioros, un colonel de dragoni, cu care e în rol că trebuie să se apuce la ceartă. „Ce cauţi aicea, domnule?”, se răsteşte la el mi­litarul. „Lasă-mă, domnule, zice Dragulici; îmi caut burta!”.

 

 

Dragulici era om de spirit, dar făcea, de multe ori, jocuri de cuvinte colosale. Odată, repeta cu Mincu o scenă, într-o melodramă plină de infamii, unde jucau, pe doi „bravi” de Veneţia. După ce şi-au luat plata de la intrigant, pentru că i-au pus bine pe un rival, vin acuma să vadă cum ar face chef cu banii câştigaţi. În piesă, unul dintre ei zice că se-nchină la Venus, şi celălalt: „Ba eu, la Bacchus!”. Repetau cu rolurile în mână. După ce descifrează Dragulici partea lui, zice lui Mincu: „Auzi tu, Mincule, că eu mă-nchin la Venus?”. „Fireşte, zice Mincu, tu eşti, cum spune la­tinul, In vinus beritas. Şi, pe urmă, citeşte pe rol: „Şi eu mă-nchin la zeul Bac­chus”. „Nu-i Bacchus, bre!, zice Dragulici; e Babacus; nu ştii că era tata beţivilor?”. Pentru că ţineau amândoi la jocurile lor de cuvinte, au făcut, la reprezentaţie aceleaşi extemporaţii ; dar le ziceau aşa de comic, încât totdeauna aveau aplauze; câteodată, când jucau cu mult chef, publicul le bisa partea cu Babacus.

 

 

În „Şamil sau Vulturul Caucazului”, după o bătălie, ia la goană cerchezii pe muscali; trebuie, după aceea, să rămână scena goală şi, pe un vârf de munte, să se lupte în duel un georgian cu un rus, să-i ia georgianul steagul şi rusul să cadă ucis în prăpastie. Mincu zice: „Fac eu pe muscalul, să v-arăt o căzătură de tragedie cum nu s-a mai văzut în Bucureşti”. Seara, îşi aduce o saltea de-acasă şi-o pune, între culise, la picioarele practicabilului de la spatele muntelui. Vine scena şi se face duelul; Mincu, rănit, scapă din mană steagul, se loveşte la piept, se-nvârteşte într-un picior şi şovăie. Dragulici şedea pe vine, jos, între culise, cu mâinile pe căpătâiele saltelei. Când vede că porneşte muscalul de sus, îi trage salteaua. Erau cam vreo doi stânjeni de unde pornise Mincu; dar n-a suferit tare decât numai la părţile moi (Almanahul literar ilustrat 1886, pp. 175 şi 176).


Umorul, mai tare decât aspirina „Bayern”

 

Pe vremea când se făceau reclame inteligente, poezia umoristică avea mare căutare şi efecte benefice mai dihai şi decât aspirina „Bayern”. Ador genul acesta de poezie, foarte greu de scris, în care talentul şi umorul se condiţionează reciproc în realizarea unui panaceu universal şi etern valabil.

 

Păţania lui nenea Nae

 

Procopsitul nenea Nae,

Om deştept şi bun de gură,

Nu e nici un om de paie,

Nu e nici o secătură;

Când se-ntâmplă ca pe-acasă

Să se certe cu nevasta,

Dumnealui puţin îi pasă:

Una ştie el şi basta!

 

Nae nu ridică tonul

Şi nici sânge rău nu-şi face,

Ia căciula şi bastonul

Şi se duce-n bună pace,

Înspre cârciumă îl poartă

Paşii liniştiţi şi rari,

Unde-i trage-un chef la toartă

Cu vin bun şi lăutari.

 

Asta s-a-ntâmplat şi-aseară

Când, spunându-i adevărul,

Ea din nou a vrut să-i ceară

Voie ca să-şi tundă părul;

Cearta s-a încins când Nae

I-a răspuns, ca s-o îngheţe:

„Asta este fiţăraie,

Te-ai tâmpit la bătrâneţe!?”.

 

Şi s-a dus la băutură

Într-o cârciumă din piaţă,

Unde scuipă şi înjură

Omul dezgustat de viaţă;

Când să plece, către ziuă,

După ce se ameţise,

Ploaia bătea apa-n piuă

Şi-un vânt rece se pornise.

 

Către uliţa pustie

O înjurătură-i scapă,

După-atâta vin, se ştie

Că n-ai ce să faci cu apă.

Nae nu avea umbrelă,

Nici palton de îmbrăcat

Şi, cum n-avea nici flanelă,

S-a pornit pe strănutat.

 

„Nae, ce-i cu tine Nae!?”,

I se vaită nevasta.

„Uite, omule, aşa e,

Când te-ncurci pe vremea asta!”.

Neputând să se ridice,

Nae, galben cum e mortul,

Clănţănindu-i dinţii, zice:

„Cheamă popa, să-i dau ortul!”.

 

Dânsa a-nceput să-l frece

Cu oţetul aromatic,

Şi, ca să nu-i se-aplece,

Tot masându-l sistematic,

A aprins şi buruiana

Să afume prin odaie,

Parcă nu ştia sărmana

Cât se afumase Nae!

 

Frigurile-i iau puterea,

Junghiul gata e să-l arză

Când, înnebunind, muierea

I-a mai dat zeamă de varza

Şi-apoi iute la cămară

Se repede disperată

Să-i aducă… sare-amară…

Care poate c-o să-l scoată.

 

Cuie mari i se împlântă

În neodihnitul creier

De ai crede că îi cântă

Tot neîntrerupt un greier,

Ace mici, înţepătoare,

Chiar în tălpi i se înfig,

Îl dor braţele şi-l doare

Trupul scuturat de frig.

 

Cu cartofi la cap, se zbate

În dureri ne-nchipuite,

Cu muştar pe piept, pe spate,

Tot strănută şi sughite

Până când încremeneşte

Şi, cu sufletul la gură,

Nenea Nae… de!.. fireşte,

Scapă iar o-njurătură.

 

„De-astă dată, mi se-nfundă!”,

Zice el. „nu mai am leacul,

Şi nevasta-o să se tundă

După ce-o să mă ia dracul;

Eu abia acum văd bine

Şi pricep, într-adevăr,

Că viaţa noastră ţine

Numai într-un fir de păr!”.

 

Dar nevasta aţipeşte

Rezemată-n cot uşor

Şi în vis i se iveşte

Cel mai mare vrăjitor,

Cu blândeţe-o înconjoară

Şi-apoi pe şoptite-i spune:

„Nenea Nae o să moară,

Căci durerea îl răpune!…

 

Ai o singură scăpare

Să-l poţi însănătoşi,

Pregăteşte-te de-o mare

Ispăşire. Nu greşi,

Reuneşte în cuvinte

Iute litere dintâi,

Numai ele, ţine minte,

Au să-ţi dea de căpătâi!”.

 

Ea din somnu-i se trezeşte

Vorbele să-ţi amintească

Şi încet le dibuieşte

Ca să le silabisească.

E-o minune, aşadară,

Ceea ce îi arăta

Vorba ce se-aşteme clară:

  1. A. S. P. I. R. I. N. A.!

 

Repede la farmacie

Merge, cumpără, se-ntoarce!

Nae e în agonie

Şi viaţa lui se stoarce,

Dar când simte-uşor pe limbă

O tabletă de-Aspirină

Toată soarta lui se schimbă

Şi obrazu-i se-nsenină!

 

Sare jos din pat, aleargă

Vesel şi întinerit,

A-nceput din nou să-i meargă

Ca-n ajun, când s-a pilit;

Respirând proaspătul aer

Cu nesaţ şi cu avânt. Strigă:

„Să trăiască Bayer

Care m-a scos din mormânt!

 

Crucea Bayer să trăiască!

Aspirina ei măreaţă

Face omul să renască

Iarăşi la o altă viaţă!…

Stau în casă ca-ntr-o cuşcă,

Hai, nevastă! Ştii tu unde?

Eu mă duc să-i trag o duşcă

Şi tu du-te de te tunde!”.

 

(Almanahul ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa” 1929, pp. 63, 64).


Tolstoi osândit sau văduva lui Lenin și Gh. Niță

O știre din 1924 legitimează autocrația vicepreședintelui CJ Suceava Gheorghe Niță, care, cu biștari de la mămucuța lui, aprobă sau interzice cărți, fără să țină cont de manifestările pe care le anulează odată cu „operele cele mai vătămătoare”, pe care străbuna culturnicului Niță, „văduva lui Lenin”, i le-a încredințat în opis pentru a fi „îndepărtate din toate bibliotecile” viitorimii. Îi stau alături, în sabotarea „a tot ce are vreo legătură cu dictatura proletariatului” parvenit prin politică, cucoanele anticulturale din serviciul de piloase, angajate prin concursuri cu candidați unici în cadrul Serviciului de achiziții publice al Centrului Cultural „Bucovina”, care au avut nevoie de 4 luni de necugetare, până să organizeze licitația pentru vânzarea de abonamente la „Bucovina Rock Castle” și de măcar două luni, pentru fiecare carte în parte, pentru aflarea unei tipografii, care practică prețuri mici și ordinării tipografice mari.

*

În aceste condiții, categoric nu voi publica cele 4 volume cu mărturii total necunoscute despre Bucovina (pagubă-n ciuperci, pentru că neîncetata campanie electorală a lui Gheorghe Flutur pe neștiință, nu pe cunoaștere se bazează) și nici „vestirile” mele, prin care mă solidarizam cu Roman Istrati (dacă licitația pentru cartea lui Roman Istrati va continua să întârzie, voi găsi o soluție de tipărire a cărții prin eforturi proprii, astfel încât să nu ratăm evenimentul lansării din ziua de naștere a Poetului, 7 septembrie 2018). Iar ca argument suprem despre virusarea ucigașă a culturii de către pigmeii politici, vă aduc la cunoștință antecedentul din 1924, prin care a fost…

* 

Tolstoi osândit. La tribunalul din Moscova s-a ţinut, de curând, o judecată asupra lui Tolstoi, acuzat de văduva lui Lenin. S-a adus următoarea sentinţă:

*

„L. N. Tolstoi, fost ofiţer ţarist, gentilom şi proprietar funciar, decedat acum 13 ani, este vinovat de a fi răspândit opere conţinând concepţii burgheze, în care a trecut cu tăcerea asupra asupra a tot ce are vreo legătură cu dictatura proletariatului. Având în vedere însă că Tolstoi a trăit într-o epocă de cultură burgheză şi că marile metode ale neuitatului Lenin i-au rămas necunoscute, tribunalul i-a recunoscut circumstanţe atenuante şi a hotărât:

*

  1. Îndepărtarea din toate bibliotecile a operelor celor mai vătămătoare („Ana Karenina” şi „Reînvierea”);
  2. Îndepărtarea tiparului de pe aceste opere şi
  3. întrebuinţarea hârtiei din nou pentru editarea operelor lui Lenin, Zinoview, Bucharin şi altor fruntaşi ai revoluţiei mondiale.

*

Un apel contra acestei sentinţe nu este admisibil” (Renașterea, Anul II, Nr. 30, Cluj, 27 iulie 1924, p. 7)


Popândăii președintelui Flutur

Cutia cu manuscrise ale lui Roman Istrati, în care un popândău de-al lui Flutur și-a îndesat gunoaiele

Intrați în sistemul culturii pe ușa din dos, prin concursuri trucate (cu un singur candidat), popândăii președintelui Gheorghe Flutur se cred președintele Flutur și, de aceea, au atitudini de arendași, care calcă pe demnități umane cu nonșalanță. Vorba unui poem al lui Roman Istrati:

*

înainte de accident vasile

se credea cel mai bun gospodar din sat

acum se crede avion

așa-i vasile, spune tata,

nu s-a schimbat cu nimic

*

Ajunși nimeni cu funcții bine plătite, dar tot nimeni, popândăii președintelui Gheorghe Flutur își tot dau în petec: unul, care și-a făcut birou la ultimul etaj și, ca în „Piramida cu pigmei”, a lui Constantin Morariu, își închipuie că numai cățăratul îi va aduce demnitatea de manager al Centrului Cultural „Bucovina” (și trage vârtos de preșul pe care calcă cel mai bun manager din scurta istorie a instituției, Sorin Filip), îi obligă pe șoferi (plătiți în continuare prost, în ciuda promisiunilor lui Flutur) să urce și să coboare etajele de câteva ori pe zi. Când i-am zis că nu-i uman, că oamenii ăștia, cu palmares european, au gonartroze, artroze și alde beteșuguri dobândite la volan, ăsta, noul nimeni cu funcție, mi-a răspuns că vrea să-i vadă zilnic la ochi și să impună disciplina; habar nu are ce înseamnă disciplina, dar dacă tot i s-au dat niște făpturi umane la cherem, pune cnutul strămoșesc pe ei.

Cutia cu manuscrise Istrati, după parțială îndepărtare a gunoaielor

Popândăul clasic al președintelui Gheorghe Flutur, salariat pentru prima dată în viață, după semicentenar, e bolnav de ură: scrâșnește împotriva poetului Alexandru Ovidiu Vintilă, pe care îl consideră arogant („dar îl pun eu la punct!”), Ovidiu fiind, de fapt, timid și cu un bun-simț ieșit din comun; îl înjură pe primarul  Ion Lungu, nu-i bai, dar îl înjură într-o instituție de cultură, apoi iese ca să bată temeneli în jurul lui Lungu la manifestări publice: „creatură preistorică, furi, tâlhărești orașul… în piața mare cu tine, o mitralieră și pac, pac!”. Cine îl aude, pe durata repetatelor lui tirade zgomotoase, poate întrezări în acest jalnic pupincurist un erou, un templier al lui Flutur din campania anti-psd, anti-drăgușanul și din alte cruciade. Nu aș fi scris despre popândăul clasic al președintelui, mai ales că și eu l-am susținut, tras pe sfoară de amabilitatea mieroasă specifică popândăilor, dar aud, de la diverși ziariști suceveni, că popândăul varsă bale, prin târg, asupra hologramei închipuită de mințișoarele lui bolnave de ură și promite să mă răpună. Insul se visează, probabil, printre vagoanele din triajul gării Burdujenilor, prin anii 90, când țepuiții trăgeau după el cu pistoalele, dar i-a înfrânt eroic pe țepuiți. Cu fuga.

*

În ultimele zile și în cele care urmează am mult de lucru, cu cărțile pe care le îngrijesc (ale altora, nu ale mele, pentru că pe ale mele refuz să le public în epoca popândăilor lui Flutur), cu Bucovina Acoustic Park, cu Bucovina Rock Castle și cu cele mai frumoase cântece vechi ale românilor, pe care le vor reînvia zicălașii, dar nu puteam continua lucrul, fără să răbufnesc mai întâi, văzându-i pe șoferii Centrului Cultura „Bucovina” coborând, după ce urcaseră trei etaje, șchiopătând, epuizați de semnatul condicuțelor (prostia parveniților epuizează pe orice om normal). Ai dracului popândăi ai lui Gheorghe Flutur: nu pot trăi fără condicuță, legată la brăcinarii funcțiilor lor nemeritate!

 


2 iulie 2018: Cântec şi veselie la Putna

Foto: svnews.ro

*

Urcă munţii-n ceruri roată

şi-atunci stelele se scutur

căci la Putna se arată

Sfântul Gheorghe (Flutur)

ce îndreaptă ochiul ager

peste toată ţara;

Guliciuc se vrea manager

şi îi ţine scara;

*

Ştefan Vodă nu contează,

osemintele-i zvârlite

de călugări vegetează

noi păduri, încremenite,

care stau să se dărâme

peste clipă cu mânie,

pe la Putna, râme, râme

ciuruiesc din veşnicie,

*

dar aduce Gheorghe, sfântul

şi apostolul dreptăţii,

pentru-a spulbera pământul

legile proprietăţii

şi-atunci slugile se-nchină

şi se-ntrec în rugăciune

până-n bezna cea deplină

care iarăşi se impune

*

pe când Ştefan, doar o humă

dintr-o vale blestemată,

caută-ncruntat o mumă

să se nască înc-odată;

unde, însă? Ţara veche

Sfântul Gheorghe i-o împarte;

ce-a rămas fără pereche

încă odihneşte-n moarte

*

şi-i ciudată hora care

parastasul îl întină,

vesela… comemorare,

alt produs de Bucovină,

anual ne dă de veste

cu arcuşul şi isonul:

Ştefan Vodă nu mai este,

Sfântul Gheorghe e patronul!


Pagina 1 din 13112345...102030...Ultima »