Urzica vieneza | Dragusanul.ro

Locuinţa unionistului Dumnezeu

 

Fürsterzbischof Residenz, deci Reţedinţa Mitropolitană din Cernăuţi, în 1917

Zice Sfânta Carte că bunul Dumnezeu, când a aflat despre intenţia inegalabilului Solomon, de a face un „cort al lui Dumnezeu”, cum se traduce în română cuvântul „templu”, a rămas nedumerit, pentru că El există în tot şi în toate, deci nu poate fi zăvorât într-o încăpere, oricât de luxoasă ar fi aceasta. Cât despre bunul Iisus Hristos, ştim cu toţii, chiar şi bandele pseudo-creştine care interzic concerte rock şi filme plicticoase, că detesta luxul şi opulenţa, cu consecinţa că nu ar fi locuit niciodată într-o locuinţă de prinţ al bisericii, de întâi-stătător, precum cea din Cernăuţi, în care, pe vremea unionismului (nu spun cu cine), huzurea Vladimir de Repta, nobil de rasă şi al Imperiului Habsburgic.

Numai că în Bucovina unionistă Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh era mitropolitul Repta. În 14 decembrie 1914, Nicolae Iorga scria, în jurnalul său, cu înşelătoare premoniţie, că, atunci când românii vor intra în Bucovina, „Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere”[1]. Ooo, cât de cumplit s-a înşelat geniul culturii noastre, care nu luase în calcul că mitropolitul Repta nu era doar bucovinean, ci şi popă cu un instinct ancestral faţă de „locul de unde se mulge vaca” – vorba lui Aleko Konstantinovici, pusă în seama personajului său Bai Ganiu.

 

Ce mare lucru este să-i juri fidelitate Împăratului Carol I al Austriei, din moment ce fidelitatea este ortodoxă şi tocmai i-ai trecut-o amăgitor pe la nas Ţarului Rusiei, urmând să i-o vâri în ţâfnă, tot din dragoste faţă de reşedinţa cernăuţeană a lui Dumnezeu, foarte curând şi generalului român Iacob Zadik. În fond, „nebănuite sunt căile Domnului”, dar toate duc şi conduc spre bunăstarea şi opulenţa ierarhilor Săi pământeşti.

Mitropolitul de Repta, uitând de jurământul din 6 august 1917, până în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

În ciuda aparenţei de aciditate, scriu aceste lucruri plin de amărăciune. Poate că şi de nemulţumire că mulţi, foarte mulţi români încă nu pricep că prin palatele ierarhilor ortodocşi (şi ai tuturor celorlalte biserici creştine) nu a păşit niciodată bunul Dumnezeu; dimpotrivă, abia în acele ascunzişuri ale ipocriziei este urcat pe cruce şi împuns cu lancea, zilnic, bunul nostru Iisus Cristos.

*

[1] Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, pp. 124, 125

.


Constantin Papuc şi cuvintele noastre

Înainte de a părăsi dulcile meleaguri mioritice bucovinene şi a fugi în Anglia, de unde s-a întors abia după Revoluţie, caricaturistul Constantin Papuc, inginer de profesie, desena situaţii anormale, dar care ascundeau în absurdul lor doze uriaşe de umor savuros. Revenit în patria natală, caricaturistul Constantin Papuc s-a confruntat cu o realitate şi mai duşmănoasă, şi mai anormală decât cea comunistă, dar s-a străduit să-i reziste, colaborând cu desene satirice şi la revistele umoristice din întreaga lume (de colaborarea cu Australia îmi amintesc bine), dar şi la ziarul fraţilor Iftodi, „NordPress”, pe care l-am condus până ce noua nomenclatură şi-a impus autoritatea şi, la rândul meu, m-am văzut nevoit să-mi asum viaţa pe cont propriu.

*

Vreme de decenii, aflat într-o mută şi surdă bătălie cu statul „ăstora”, o bătălie soldată cu victorie şi la CEDO, caricaturistul Constantin Papuc părea să fi abandonat exprimarea prin linii poznaşe. Părea, pentru că, între timp, descifrând resursele de umor din profunzimea propoziţiilor prozaice, începuse să lucreze, în paralel cu exerciţiile grafice de rubrică în „Crai nou”, un album cu „Cuvinte desenate”, publicat, mai zilele trecute, la Editura „CreArt”.

Ca artist, Constantin Papuc are un palmares de premii internaţionale, desenele lui fiind recunoscute drept valoroase la Zaporojye (Ucraina), Margate (Anglia), Legnica (Polonia), Cuneo (Italia), Varcelli (Italia), Edinburg (Scoţia), dar şi la Gura Humorului, Suceava, Bristriţa, Galaţi – repere importante ale umorului românesc. A avut expoziţii personale în Suceava, Londra, Iaşi, Sydney şi Cambera, iar lucrările lui s-au aflat, în expoziţii de grup, prin ţări precum Polonia, Lituania, Ucraina, Bulgaria, Turcia, Grecia, Italia, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia şi, desigur, România.

Umorul „cuvintelor desenate” e simplu: „A fost trecut la chiaburi fiindcă avea fundul grădinii tocmai în U.R.S.S.”, de pildă, satirizează absurdul graniţei lui Stalin, care a tăiat în două grădini pe la Bilca, Vicovu de Sus, Izvoarele Sucevei, mutilând sau chiar strivind destine. Satira nu înseamnă, în mod obligatoriu, umor, ci mai curând „nici măcar plânsul nu ne-a mai rămas”, cum obişnuia să spună regretatul Romulus Vulpescu. Prin urmare, fără alte comentarii, o să vă las în compania unor „cuvinte desenate” de Constantin Papuc, urmând să decideţi singuri unde nu ne mai rămâne nici măcar plânsul şi, ca să nu ne sufocăm, trebuie să izbucnim în râs.

*


Povestea dragostei

*

Gura ei este natura

dragostei fără de leac,

dar îi va veni de hac,

pân’ la urmă, tot cu… gura!


Ion Drăguşanul: Palma şi pumnul

George Gavrileanu 2

*

După doar trei săptămâni de post, Ivan, trompetisul, deja zvârle cu barda în Dumnezeu, dar înţeleptul preot al satului nu poate lăsa să se depărteze de turmă această biată oiţă rătăcită, care, ce-i drept, datorită încăpăţânării şi nu numai, seamănă mai curând cu un berbec din rasa Cahul.

*

– Trebuie să te ajuţi cu Domnul, Ivane! Uite, fă legământ cu sfânta biserică să fie jumătate din bunurile ei dumnezeieşti numai ale tale, aşa cum jumătate din deşertăciunile tale lumeşti se vor orândui în faţa sfântului altar!

*

Ivan nu pricepe mare lucru, dar, instinctual, îşi întoarce buzunarele nădragilor pe dos.

*

– He-he-he!… De asta există sfânta biserică, Ivane, ca să-ţi fie reazăm în clipele de restrişte…

*

Apoi, taica părinte scoate din desagi patru colaci mari, o duzină de colăcei, un platou cu colivă, câteva fructe, nişte sfinţişori, ceva mărunţiş şi patru sticle cu vin sfinţit.

*

– Ale tale întru ale tale să fie toate acestea, Ivane, dacă te legi prin jurământ ca jumătate din cele ce le vei câştiga cu trompeta să le dăruieşti bunului Dumezeu!

*

Cu sângele ars de sfânta ispită a vinului, Ivan jură ce-i de jurat, apoi goleşte o sticlă pe nerăsuflate.

*

Să tot fie vreo doi anişori şi mai bine de când Ivan, cel mai bun şi mai căutat trompetist de pe valea largă a Râului Mare, împarte cu taica părinte bănetul vârtos, câştigat la nunţi, cumetrii, hore şi baluri. Ce-i drept, în lunile de post, când lumea nu mai petrece, taica părinte îi face şi lui parte din colaci, colive, nuci, mărunţiş şi vin, dar toate bunătăţurile acestea sfinţite nu valorează nici măcar cât bacşişurile dintr-o singură noapte de bal, aşa că pe Ivan începe să-l roadă, direct în adâncul inimii, un vierme viclean şi neortodox.

*

– Asta-i tot? întreabă taica părinte, după ce-şi îndeasă sub brâu mulţimea de parale din jumătatea care i se cuvine, după jurământ.

*

– Au mai fost şi trei palme, pe care mi le-a îndesat un ţăran! zice Ivan cu năduf, apoi se luminează la chip şi la minte: Părinte, le împărţim şi pe astea!…

*

Bietul Ivan deja se vede dezlegat de jurământ.

– Aşa am jurat, că împărţim totul în mod egal!

*

Şi, fără să mai aştepte consimţământul, Ivan îi trage o scatoalcă bietului popă, de se duce cucernicia sa de-a berbeleacul până în tindă, frângând o laiţă, două scaune şi uşa cancelariei parohiale ca pe nişte surcele. Dar Ivan nu-l lasă să-şi mai tragă sufletul, ci-şi face palma pumn, adică o jumătate de palmă, şi-l altoieşte pe bietul popă de se tot duce ghiulea de tun cucernicia sa, o ghiulea care dărâmă peretele tindei, coteţul păsărilor şi cuşca javrei tărcate din ogradă, apoi se înfige în lespedea de lângă fântână şi acolo rămâne.

*

Ivan, trompetistul, îşi aprinde o ţigară şi fumează liniştit. Deja se vede eliberat de jurământ şi stăpân deplinit peste tot bănetul pe care îl câştigă, cinstit, cu trompeta lui fermecată.

*

După vreun ceas, când se trezeşte din leşin, taica părinte scânceşte, tuşeşte, se ridică anevoios, se împleticeşte, apoi şopteşte cu o neaşteptată bunătate cucernică:

*

– Ivane!… Fiule, ai grijă: când o mai fi să iei palme pe la petreceri ţărăneşti, să le ceri cu pereche!… Ia-le cu pereche, fiule, că tare-s grele pârdalnicele de jumătăţi!…


Râdeţi, râdeţi, râdeţi, râdeţi / Râdeţi voi de voi!

1899 Petrecere tiganeasca TRIBUNA 7 februarie

*

E îndeobşte, dar tacit recunoscut că românii, atunci când simt nevoia să se autoironizeze, apelează la un soi ciudat de pilde şi de proverbe, în care mută pe umerii altora povara usturimii. De regulă, românul se despovărează de vinovăţii pe seama ţiganului, dar e atât de românească povestioara aceasta din „Tribuna” anului 1899, încât o reproduc, fără alte comentarii, decât cel citat în titlu, din opera poetului Adrian Păunescu.


Pagina 1 din 13012345...102030...Ultima »