Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 69

In Memoriam Romeo Calancea

Biserica "Naşterea Maicii Domnului" din Suceava

Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Suceava

*

La demisolul Bisericii „Naşterea Maicii Domnului” din Suceava, în sala care poartă numele doctorului veterinar Dragoş Corlăţeanu, a avut loc, în urmă cu câteva ore, un eveniment cultural de excepţie: vernisajul unei expoziţii de pictură, cu lucrări ale regretatului pictor Romeo Calancea, şi un „remember” despre viaţa şi opera acestui fabulos personaj al Sucevei de odinioară. Nu personalitate, ci personaj (ceea ce înseamnă mai mult decât o personalitate), adică o operă vie, care există şi dincolo de creaţiile lui.

*

Evenimentul a fost organizat de către fiica pictorului, doamna Ungureanu, şi de către Doctorul în Istorie Viorel Vârlan, preotul paroh al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, om de cultură spre care, de mulţi, mulţi ani, privesc şi cu admiraţie, şi cu respect, ba şi cu lumina sufletească pe care toţi o datorăm celor care ne tot aduc lumină. Au fost de faţă mai toţi preoţii cărturari ai oraşului, iubitori ai culturii şi creatori, toţi chemaţi acolo de spiritul aidoma unui zâmbet plin de viaţă, care se numeşte Romeo Calancea. Printre aceştia din urmă: Dr. Ioan Ieţcu, universitarul Vasile Demciuc, poetesa Viorica Petrovici, artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM, publicistul Tiberiu Avram, umoristul Constantin Horbovanu, tele… astrul Bobby Stroe (cu simpatie te-am numit aşa, Bobby), două fetiţe şi un băiat, care au cântat, curat şi proaspăt, muzică folk. Unii au şi vorbit, alţii doar şi-au curăţat sufletele cu lumină.

*

Şi i-am revăzut lucrările, şi l-am reîntâlnit pe Romeo Calancea. Pururi proaspăt, vesel şi pus pe şotii, dar practicând o oralitate inconfundabilă, din care am împrumutat mult în felul meu de a scrie proză sau jurnalism. Mai ales ironie şi simţul cuvintelor. Nici vorbă de pictură naivă în creaţia lui Romeo Calancea, ci doar un modernism cutezător, cu tuşe impresioniste şi expresioniste remarcabile, în ciuda faptului că, în acel odinioară în care a creat Romeo Calancea, posibilităţile noastre, ale românilor, de a răzbi spre contemporaneitatea culturii europene era aproape imposibilă. Dar cum va trebui să scriu o cronică a evenimentului, dar şi plastică, pentru „Monitorul de Suceava”, ediţia de sâmbătă, înlocuindu-l, din prietenia care ne uneşte, pe Tiberiu Cosovan, în neaşteptata şi nedreapta lui convalescenţă, nu o să vă spun mai multe, ci doar o să vă arăt câteva dintre lucrările lui Romeo Calancea, aşa cum le-am putut fotografia (unele tablouri nu s-au lăsat pozate de rudimentarul meu aparat), fără prelucrări şi fără decupaje.

*

Romeo Calancea 1

Romeo Calancea 2

Romeo Calancea 3

Romeo Calancea 4

Romeo Calancea 5

Romeo Calancea 6

Romeo Calancea 7

Romeo Calancea 8

Romeo Calancea 9

Romeo Calancea 10

Romeo Calancea 11

Romeo Calancea 12

Romeo Calancea 13

Romeo Calancea 14

Romeo Calancea 15

Romeo Calancea 16

Romeo Calancea 17

Romeo Calancea 18

Romeo Calancea 19

Romeo Calancea 20

Romeo Calancea 21

Romeo Calancea 22

Romeo Calancea 23

Romeo Calancea 24

Romeo Calancea 25

Romeo Calancea 26

Romeo Calancea 27

Romeo Calancea 28 Romeo Calancea

Romeo Calancea 29

Romeo Calancea 30

Romeo Calancea 31

Romeo Calancea 32

Romeo Calancea 33

Romeo Calancea 34

Romeo Calancea 35

Romeo Calancea 36

Romeo Calancea 37

Romeo Calancea 38

Romeo Calancea 39

Romeo Calancea 40

Romeo Calancea 41

Public 1

Public 2

Public 3

Public 4

Biserica Nasterea Maicii Domnului 2

*


Mircea Motrici: Pecetea stelară

Coperta finală a antologiei de autor Mircea Motrici

Coperta finală a antologiei de autor Mircea Motrici

*

Făcând ultima corectură a antologiei de autor, cuprinzând plachetele de poezie publicate de Mircea Motrici, am dat peste această sintagmă, care simbolizează şi mai bine lirismul motrician, aşa că, după ce m-am sfătuit şi cu doamna Rozalia Motrici, am renunţat la a da şi antologiei de autor titlul celei de-a treia cărţi de poezie a lui Mircea Motrici, „Libertatea visului”, optând, deci, pentru mai emblematica „Pecetea stelară”. Coperta din schiţa de mai sus, care valorifică o fotografie de Victor T. Rusu şi un desen de Virgil Parghel, va fi lucrată profesionist de Alexandru Pînzar. În rest, toate rămân cum le-am promis: lansarea va fi în 21 decembrie, la ora 12 (în ziua cea mai scurtă, ziua memoriei), în cadru unui ansamblu de manifestări, care include şi o suită de colinde udeştene.


Caragiale, profundul poet necunoscut românilor

Caragiale foto 1901 Calendarul literar si artistic 1909 p 51*

Sinceritatea nu este posibilă, vreodată, fără inteligenţă. Poezia adevărată este cea sinceră, trăită integral, deci inteligentă. O probează cel mai bine domnul Caragiale, în ciuda faptului că poezia lui, deşi impecabilă, a rămas necunoscută românilor.

*

În vara anului 1912, când a plecat dintre noi (locuia, totuşi, la Berlin, împreună cu familia), cărturarii neamului românesc i-au analizat şi redimensionat personalitatea, poezia lui curată şi inteligentă răzbind deasupra momentelor de melancolie de atunci.

*

Nicolae Iorga era încă impresionat de „Versuri”, text liric pe care îl memorase şi care-i va influenţa o parte dintre propriile lui texte lirice. Alţi cărturari preferau „Prohod războiului”, copleşitoare naraţiune lirică (întotdeauna liricul are şi un epic, iar valoarea poeziei constă şi în această dimensiune narativă), sau fabule, satire, parodii şi epigrame, puse pe hârtie de marele nostru scriitor. Al nostru, adică al ălora care au nevoie de scrisul său pentru a rezista bicisniciilor vremii, şi nu al ălora care-l citează, arogându-şi o pseudo-superioritate a clasicei lor suficienţe.

*

*

Versuri

*

Ce-mi spui de poezie, de-acea himeră tristă,

Când lumea de-astăzi, rece şi materialistă,

Îşi râde de himere şi de puterea lor?

Credinţele de-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte dispreţul tuturor.

*

Ascultă-mă şi crede: de vei simţi vreodată

Că pieptul tău nutreşte scânteia cea sacrată,

Să ştii că mizerabil vei trece pe pământ:

În timpurile noastre, decât să cânţi, mai bine

De pietre sparge-ţi lira şi-apoi sufocă-n tine

Frumoasa-ţi inspirare şi-al tău nebun avânt.

*

(Românul, Anul II, nr. 128 din 12/25 iunie 1912)

*

Prohodul războiului

*

Din goană-l săgetară, trădat într-o strâmtoare

Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-negurat,

Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat

O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare,

*

De trupuri răstignite, de tigve rânjitoare;

Şi prunci zdrobiţi, şi roabe cu sânul spintecat

Se zbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat,

Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.

*

În purpura înfiptă pe zalele-aurite

Cuceritorul pare ordiilor cernite

Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,

*

Şi, ne-mpăcaţi, în juru-i, cu suliţele-ntinse,

I-arată către zare pletoşii luptători

Cum ard îngenunchiate cetăţile învinse.

 *

(Românul, Anul II, nr. 129 din 13/26 iunie 1912)


Ioan Slavici, istoric: Nepotul lui Mihai Vodă Viteazul

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

*

În anul 1627, Domniţa Ana, Văduva lui Nicolae Vodă Pătraşcu, rugă, în numele său şi al copiilor săi, pe Împăratul Ferdinand II să ordone Palatinului Ungariei ca acesta să nu mai amâne, sub fel de fel de pretexte, procesul privitor la averile răposatului ei soţ.

După legile de atunci ale Ungariei, averile stăpânite în virtutea unei donaţiuni regale se întorcea iar la fisc, dacă se stingea familia celui ce primise donaţiunea. Regele nu putea să păstreze asemenea averi pentru dânsul, dar avea dreptul de a le dărui vreunui alt credincios al său.

În categoria aceasta era şi castelul Laszkar, cu domeniile lui, după ce Andrei Szaszy murise fără urmaşi: Regele dispunea de ele şi putea să le dăruiască.

Când, însă, procurorul regal voieşte să introducă pe Nicolae Vodă Pătraşcu în stăpânirea averilor, Vecinii, rude colaterale şi alţi pretendenţi se pun la mijloc şi protestează, sub deosebite pretexte, contra punerii în posesiune.

*

În urma acestui protest, punerea în posesiune se amână şi se deschide un proces în faţa aşa-numitei judecătorii octavale, forul competent în ceea ce priveşte averile nobiliare. Punerea în posesiune avea, deci, să urmeze după ce acest for judecătoresc va fi constatat că protestele sunt lipsite de temei.

Cât a trăit, însă, Nicolae Pătraşcu Vodă, procesul a fost mereu amânat. După moartea lui, văduva stăruie, deci, ca judecătorii să se pronunţe.

Împăratul dă cele mai aspre porunci ca procesul să fie pertractat la proximul termen, aşa-numit octaval, deoarece Domniţa Ana şi copiii ei, cu toată dania, nu au din ce să trăiască.

Actele privitoare la acest proces au fost găsite de dl Alexandru Roman, membru al Academiei Române, şi se află, astăzi, în Arhiva Academiei Române. Ele constituie un adevărat monument în ceea ce priveşte justiţia ungară. Zadarnice au fost toate cererile şi toate poruncile date de doi împăraţi, de-a rândul: timp de aproape patruzeci de ani, procesul s-a amânat mereu, pentru ca o seamă din cele mai de frunte familii nobiliare să poată continua cu uzurparea averilor dăruite lui Nicolae Vodă Pătraşcu.

*

Alme VATRA 13 1894

*

Sunt, mai ales, familiile Nyari, Eszterhazy, Majtenyi, Hedervary, Keglevith, Banffy, Erdeodi, Palffy, Rhevay şi Szogyeny, toate bogate şi astăzi, care au luat parte la această uzurpare.

Până chiar şi Împăratul Leopold I e nevoit să dea, la 1 iulie 1671, o poruncă straşnică, pentru ca să se sfârşească odată procesul, pe care Elinca îl urma cu îndărătnicie şi aproape la cincizeci de ani după moartea părintelui său.

Radu Vodă Şerban, bunicul dinspre mamă, murise şi el.

Într-un document fără de dată, poate de la 1635, se zice (Hurmuzachi, Vol. IV, p. 622):

 

„Michail, fiul lui Nicolae Pătraşcu, expune: Bunicii sale Elena, soţia lui Radu Voievod, după moartea acestuia, la anul 1620, i s-au dăruit patru mii de florini, ca să-şi plătească datoriile. Are decretul”.

*

Nepotul cere, după vreo cincisprezece ani, să i se numere banii dăruiţi bunicii sale. N-a pus, însă, nici acum mâna pe ei.

Tot într-un document fără dată, poate tot de la 1635, se constată că Domniţa Ana s-a împrumutat de la mai mulţi cetăţeni din Tirnavia şi-a dat zăloage, pe care creditorii nu voiesc să i le înapoieze, după ce şi-a achitat datoriile. Împăratul a dat porunci aspre; ele au rămas, însă, zadarnice.

Ea cere, deci, alte porunci, care rămân şi ele zadarnice.

În timpul acesta, soarta Domniţei Ana se întoarce, însă, spre bine.

Murind Regele Gustav Adolf, la 1632, imperialii se fac, cu încetul, stăpâni pe situaţie; astfel, George Rakoczy I, urmaşul lui Gabriel Bethlen, se pune bine cu Împăratul. În acelaşi timp, se ridică, în scaunul Munteniei, Matei Vodă Basarab, unchiul Domniţei Ana, care trăia în bune relaţii cu George Rakoczy. Matei Vodă intră, dar, şi el în legătură cu Curtea din Viena.

*

Pis pis pis VATRA 5 1894

*

Deoarece Franţa îşi dădea multă silinţă să provoace un conflict între turci şi Împărat, Curtea din Viena ţinea mult la bunele dispoziţiuni ale Domnului din Muntenia, mai ales după ce acesta învinge pe Vasile Vodă Lupul, Domnul Moldovei, care, după toate semnele, era un agent provocator al Franţei. Matei Vodă, în tot cazul, şi-a câştigat, în timpul de la 1635, până la 1639, mari merite faţă cu Împăratul. Aceasta, însă, nu-i făcea pe nobilii din Ungaria mai binevoitori faţă de nepoata lui Matei Vodă.

Dintr-un rescript din 28 ianuarie 1639 al Împăratului Ferdinand III, aflăm că Mihai Vodă era socotit, pe vremea aceea, ca „dapifer” între curtenii Împăratului.

Comitele Paul Palffy sechestrează şaizeci de taleri şi mai multe lucruri (aliis rebus familiaris) ale lui Mihai Vodă şi, în ciuda poruncii primite de la Împărat, nu le înapoiază.

Prigonită, astfel, fără de încetare, Domniţa Ana ia, în cele din urmă, hotărârea de a se întoarce, dimpreună cu copiii ei, în ţară. Împrejurările politice sunt însă de astfel că Mihail Vodă Pătraşcu nu poate să plece.

În darea de seamă, făcută asupra acestei petiţiuni, adresată de Domniţa Ana, în chestiunea aceasta (Hurmuzachi, Vol. IV, p. 654), se zice:

*

„Văduva rămasă după Nicolae Pătraşcu, odinioară Voievod al Munteniei, reprezentă că, după moartea atât a tatălui său, Radu, cât şi a soţului său, foşti amândoi Voievozi ai Munteniei, care, pentru fidelitatea lor către Augusta Casă de Austria, au pierdut nu numai ţările, ci, totodată, şi averile lor, ea a trăit, dimpreună cu copiii ei, departe de patrie, sub binevoitoarea protecţiune şi din oarecare proviziune a Majestăţii Sale. Pentru care graţie a Majestăţii Sale exprimă cele mai umilite mulţumiri.

Voind, acum, să se ducă să-şi viziteze rudele şi să-şi ia averile, se roagă, înainte de toate, să i se dea o carte de liberă trecere. Apoi, după ce din pensiunea regală, de 50 de florini pe lună, numai cu greutate s-a putut susţinea, a fost nevoită să contracteze împrumuturi până la 4.000 de florini; se mai roagă, deci, ca Majestatea Sa să se îndure a o ajuta cu o sumă oarecare de bani, din care să-şi poată mulţumi creditorii şi acoperi cheltuielile de călătorie. Se mai roagă, afară de aceasta, ca cei 50 de florini pe lună, care au fost rânduiţi pentru susţinerea ei, să treacă la fiul ei, Mihail Pătraşcu, dimpreună cu locuinţa ei concesă, până la întoarcerea ei, deoarece el nu are, după Dumnezeu, pe nimeni ca ocrotitor, afară de Majestatea Sa, sub a cărui tutelă binevoitoare îl lasă acum. Se roagă, de asemenea, să i se dea Senatului din Tirnavia ordin ca, fie în prezenţa, fie în absenţa ei, să facă, fără de amânare, dreptate în toate cauzele ei”.

*

În acelaşi timp, Matei Vodă trimite, la Curtea din Viena, pe un oarecare Marcu Vladcovici, care stăruie ca Împăratul să împlinească cererile Domniţei Ana.

În darea de seamă despre solia acestui Vladcovici se zice:

*

„Voind văduva rămasă după Pătraşcu să-şi viziteze patria şi rudele, se roagă Voievodul ca Majestatea Sa să-i dea voie de a se întoarce în patrie, dimpreună cu fiică-sa Elena, iar pentru binevoitoarea protecţiune, dată ei şi copiilor ei, exprimă, ca cea mai apropiată rudă, Majestăţii Sale cele mai mari mulţumiri. Iar pe fiul văduvei, Mihail Pătraşcu, îl recomandă Majestăţii Sale cu toată umilinţa, lucru despre care nu zice nimic în scrisoare, nici despre altele, însărcinându-l pe el să facă reprezentare cu grai viu. Cauza e că scrisoarea ar fi putând ar fi putut să cadă în mâinile oamenilor rău voitori. Roagă, deci, pe Majestatea Sa să-l aibă graţios în vedere. Căci numitul Voievod, neavând copii, nu are pe nimeni rudă mai apropiată decât dânsul, care îi ţine loc de fiu şi de succesor, lăsându-l, drept dovadă de fidelitate, la Curtea Majestăţii Sale, în serviciul şi sub ocrotirea Majestăţii Sale. Iar pe acesta nu numai Voievodul, el însuşi, ci toată ţara îl doreşte urmaş – ca pe fiul patriei (tanquam filium Patriae)”.

*

Femeie VATRA 13 1894

*

Împăratul încuviinţează toate cererile şi exprimă via sa mulţumire în ceea ce priveşte hotărârea lui Matei Vodă şi a muntenilor, în chestiunea succesiunii. Acum, însă, ca mai târziu, Curtea din Viena, chiar în interesul lui Mihail Pătraşcu, stăruie, întocmai ca Matei Vodă, ca lucrul să rămână secret.

Într-o rezoluţiune, dată la 1643, în chestiunea cererilor lui Matei Vodă, prin solul său Grigorie Raţiu, se zice că e de mare importanţă ca Mihai Pătraşcu să intre, de cu timp, în ţară, ca poporul şi boierimea să se deprindă cu el şi să-l iubească, căci, altfel, dacă Matei Vodă ar muri mai înainte de intrarea lui în ţară, ar fi foarte greu să ocupe scaunul.

Deocamdată, însă, el nu poate să plece, deoarece atât Vasile Vodă Lupul, cât şi George Rakoczy aşteaptă încetarea din viaţă a lui Matei Vodă, pentru ca să ridice fiecare din ei pe feciorul său în scaunul Munteniei. Astfel, plecarea din Viena a lui Mihail Vodă Pătraşcu ar putea să producă conflicte, în urma cărora ar izbucni războiul cu turcii. Şi tocmai acum, în timpul perioadei franceze a războiului de treizeci de ani, Curtea din Viena ţine să păstreze pacea cu Poarta. Rămâne, deci, ca Curtea din Viena să se pună în înţelegere cu Regele Poloniei, pentru ca, la timp mai potrivit, Mihail Vodă să se întoarcă, cu ajutor leşesc, în ţară.

Plecând, deci, în ţară, dimpreună cu fiica ei, Domniţa Ana nu se mai întoarce, rămâne însă în corespondenţă cu Împăratul Ferdinand III.

În noiembrie 1644, Mihail Vodă pleacă, din însărcinarea Împărătesei (Hurmuzachi, V, IV, p. 696), ca să desfacă pe români de Rakoczy (Valachos illos a partibus Rakoczianis avocare intenderet).

*

E, după toată probabilitatea, vorba de românii din Ardeal, deoarece, tocmai pe timpul acesta, în Ardeal românii sunt agitaţi de vii nemulţumiri. Se poate, însă, ca Mihail Vodă Pătraşcu să fi fost trimis la românii din Moravia, care se uniseră cu suedezii şi puseseră nu mai puţin de 6.000 de călăreţi la dispoziţia lui Torstenson.

Un lucru e neîndoios: că, de astă dată, Mihail Vodă n-a făcut nici o treabă. În Moravia, românii au fost striviţi şi o parte din ei au emigrat în Suedia, iar în Ardeal Rakoczy e nevoit să încheie cu nobilimea nişte capitulaţiuni (1648), prin care românii (Ar. V. – Hurmuzachi, V, IV, p. 705) sunt lăsaţi la discreţia domnilor de pământ.

În mai 1651 (Hurmuzachi, V, V, p. 4), Mihail Vodă Pătraşcu pleacă, dimpreună cu Francisc Balassa de Gyarmat, în Polonia, şi Împăratul îi acordă moratoriu, pe tot timpul cât va lipsi din ţară, şi dă, din nou, Palatinului Ungariei şi capitolului de Strigoniu ordine să termine, fără de întârziere, procesul privitor la castelul Laszkar.

În anul următor, în august 1652, Mihail Vodă pleacă din Regatul Ungariei şi Împăratul ia sub a sa ocrotire pe oamenii de casă, pe servitorii şi pe plenipotenţiarii lui, precum şi toate lucrurile şi bunurile pe care le are în Ungaria, şi anume în Comitatul Nyitra.

*

Salas VATRA 10 1894

*

Pe când, la 1651, i se zicea „Magnificus Michael Voivoda, haereditarius Valachiae Transalpinae”, la 1652 i se zice „Valachiae Transalpinae Dominus”.

E, deci, lucru învederat că Matei Vodă stăruia ca moştenitorul lui să vină cât mai curând în ţară. Acesta, însă, nu putea să treacă decât prin Polonia, deoarece prin Ardeal nu-l lăsa Rakoczy să treacă.

În timpul perioade franceze a războiului de treizeci de ani, după ce situaţiunea Imperialilor era din ce în ce mai grea şi se putea prevedea că aceştia vor fi bătuţi, nobilimea ungară a devenit iar exigentă şi s-a pus în înţelegere cu francezii. Strâmtorat, dar, de nobilime, George Rakoczy II se dă şi el în partea francezilor şi face toate opintirile ca să producă conflict între Poartă şi Curtea din Viena.

În situaţiunea aceasta, Curtea din Viena se pune în înţelegere cu Matei Vodă şi cu Vasile Vodă Lupul ca să răstoarne pe George Rakoczy.

În acelaşi timp, Polonia susţine o grea luptă cu cazacii de la Zaparog, nemulţumiţi mai ales din cauza persecuţiilor religioase.

În strâmtorarea sa, hatmanul Bogdan Chmielnizky se pune în legătură cu Ţarul Rusiei; cazacii, însă, care în toate timpurile au trăit în duşmănie cu moscoviţii, se unesc mai bucuros cu tătarii şi cu turcii, decât cu moscoviţii. Astfel se produce, între cazaci, o dezbinare, care hotărăşte soarta popoarelor de la răsărit.

În anul 1651, când Mihail Vodă Pătraşcu plecase în Polonia, Regele Poloniei se afla în conflict cu George Rakoczy II, care se rezema pe turci. În anul 1652, însă, situaţiunea se schimbă.

Legătura între cazaci şi moscoviţi se face, şi Ţarul ia pe cazaci sub ocrotirea lui. O foarte însemnată parte din cazaci, însă, în frunte cu Timuş, feciorul lui Bogdan, intră în legătură cu turcii şi tătarii.

Vasile Vodă Lupul intră şi el în legătură cu Timuş, căruia îi dă pe fiică-sa în căsătorie.

*

Când Mihail Vodă Pătraşcu pleacă, nu e încă încheiată căsătoria aceasta. În curând însă, după plecarea lui, ea se încheie şi George Rakoczy se dă, acum, în partea Poloniei, se pune în legătură cu boierii nemulţumiţi, surprinde pe Vasile Vodă, îl alungă din ţară şi ridică în scaunul Moldovei pe Gheorghiţă Ştefan.

Peste puţin, Vasile Vodă se întoarce, cu cazacii ginerelui său, Timuş, alungă pe Gheorghiţă Ştefan şi-şi ocupă iar scaunul.

Deoarece Gheorghiţă Ştefan scapă în Muntenia şi Matei Vodă îi dă adăpost, se produce, între Vasile Vodă şi Matei Vodă, un nou conflict. Vasile Vodă intră cu moldovenii şi cazacii în Muntenia, dar e bătut în mai multe rânduri, în cele din urmă la Finta, şi nevoit, din nou, să părăsească ţara, al cărei scaun îl ocupă, din nou, Gheorghiţă Ştefan, nenorocitul care a avut să plătească scump încrederea lui în Rakoczy şi în Polonia.

În mijlocul acestor învălmăşeli, Mihail Vodă Pătraşcu se pune în înţelegere cu cazacii lui Bogdan, partidul moscovit, pentru ca, cu ajutorul lor, să străbată în Muntenia şi să-şi ocupe scaunul.

George Rakoczy II, care-şi schimbase acum politica şi faţă de Curtea din Viena, se plânge de această legătură a lui Mihail Vodă cu duşmanii Poloniei, deci şi ai săi, şi, la 2 aprilie 1654, Împăratul Ferdinand III însărcinează pe Carol Ruf să-i spună că el nu are, nici nu a avut nici o învoială cu cazacii şi că Mihail Vodă Pătraşcu, care a plecat să-şi vadă ţara şi rudele, a ieşit din serviciul împărătesc.

*

Şi acum, deci, Curtea din Viena ţinea să-şi păstreze toate formele, pentru ca nu cumva George Rakoczy II s-o pună în conflict cu Poarta.

Dar nici nu avea importanţă intervenirea ei pe faţă.

În urma îndelungatelor războaie, izbucnise ciuma, în Polonia şi în ţările învecinate cu ea. Mihail Vodă Pătraşcu străbate, ce-i drept, prin Polonia şi ajunge la curtea lui Bogdan Chmielnizky, dar, peste puţin, se îmbolnăveşte de ciumă.

În scaunul Munteniei e ridicat, apoi, Constantin Vodă Şerban, fratele Domniţei Ana.

Mihail Vodă Pătrşcu, nepotul lui Mihai Vodă Viteazul, a fost, pe cât pot să-mi dau seama, cel din urmă Basarab, născut din căsătorie legitimă.

Data exactă a morţii lui nu se ştie; la 1656, el era mort.

*

I. SLAVICI

(Vatra, nr. 13/1894)


O diplomă secretă, pentru ultimul poet iconar

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

*

Îl întâlnisem undeva, prin paginile vechi ale „Revistei Bucovinei”. Era doar un poem iconarist.  Un cântec de alean şi pribegie. Nu ştiam în ce vâltoare a timpului s-o fi pierdut. Dacă s-a pierdut. Poeţii se pot pierde, dar cântelele lor, niciodată. Dacă s-ar pierde şi cântecele, nu am mai avea nimic.

*

Am mutat poemul acelea în timpul meu, caligrafiindu-l cu drag în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Nici nu-mi mai aduc aminte de anii în care am scris cartea aceea, în care am depozitat, cântec cu cântec, cioburile spiritualităţii bucovinene, încercând să le asamblez, reconstituind vasul. Întotdeauna şi dintotdeauna, Dumnezeu ia forma vasului. Dacă un neam îşi rătăceşte vasul, rămâne fără Dumnezeu.

*

Peste ani, aveam să aflu că poetul iconar Gruia Bodnărescu trăieşte, la Rădăuţi. Vestea bună mi-a adus-o Constantin Hrehor. Eu îl credeam spulberat, odată cu cărţile lui nescrise, de năprasnicul uragan al ultimului măcel planetar. Ulterior, şi prozatoarea Mălina Aniţoaei mi-a vorbit despre contemporanul meu, Gruia Bodnărescu, dar n-am izbutit să-l întâlnesc. De vreun deceniu, de când Rădăuţii nu mai au primar, eu nu mai calc prin oraşul acela tulburător de frumos şi căruia i-am adunat, cândva, între două coperţi, vechile mărturisiri.

*

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Şi mai târziu, Constantin Hrehor mi-a adus cartea ultimului poet iconar, Gruia Bodnărescu: „Ziua tuturor întâlnirilor”. Carte în care Constantin Hrehor a depus şi din generozitatea lui de scriitor înnăscut şi responsabil, dar şi din generozitatea lui de confesor. Am citit-o în aceeaşi zi. Am călătorit în timp cu „umbra-n veci rătăcitoare” a destinelor lirice, descifrându-i „urmele-i din manuscrise”, „cântul lin, pe aripă de vânt uşor”.

*

Pluteau prin poemele domnului Gruia Bodnărescu nostalgii iremediabile de „Bucovină, cântec lin”, dar şi de existenţialism carpatic dramatic, din care doar poeţii îşi mai pot salva sufletul: „Am trimis toţi amăgiţii mei ani, să-şi cânte în van plânsul”.

*

Când l-am întâlnit, prima dată, în „Revista Bucovinei” ( nr. 1-2/1945, pp. 21-22), ştiam doar faptul că poetul pe care îl „doare atâta amar de aşteptare” (superbă metaforă pentru „lutul“ iconarist), Gruia Bodnărescu, se afla, în 1944, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, hotărât să ia „flinta hotare nedrepte“ să şteargă („Pe drum aspru, dar trist, / trebuie să sânger pe urme de Crist, / mâine, poimâine, când merg / hotare nedrepte să şterg!”). Poemul lui, aspru aidoma unui stâlp de casă ţărănească cioplit din bardă, poate fi considerat şi „cântecul de lebădă“ al unei întregi generaţii („Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine – / căci cel ce luptă nu se teme de nime… / Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare, / dincolo de casa noastră muta-voi hotare”).

*

Şi mi-l închipuiam înfăşurat în cenuşile însângerate ale războiului, scriind, cu creionul, pe un petec de hârtie, căruia îi era reazăm patul puştii, un istovit „Rămas bun”. Îi vedeam doar sufletul, silueta lumească a poetului rădăuţean, longilină şi delicată, contrastând teribil cu tragismul din sufletul lui:

*

S-au tulburat vremile, năpădind ceaţă

peste tot ce în noi se numeşte viaţă.

În mine simt azi

că viaţa mi-e-n creştet de-amiazi

şi că răsăritul vieţii nu l-am pipăit,

ci doar spre-un apus am de pornit…

Autograf

Autograf

 *

Mâine, poimâine, merg

să iau flinta hotare nedrepte să şterg…

 *

Mă doare atâta amar de aşteptare!

Cu sânge, din temelie, o să clădesc hotare,

voi pleca la luptă de răzbunare încins

hotare clădind pe aspre drumuri spre soarele aprins.

Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine –

căci cel ce luptă nu se teme de nime…

Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare,

dincolo de casa noastră muta-voi hotare.

Voi trece pe-acasă, pe glodosul drum,

s-adulmec copilăria prin fum,

să plâng o clipă lângă-un morman de scrum!…

*

Rămas bun, copilărie trecută,

şi voi, idealuri cu vreme pierdută;

rămas bun, visuri neîmplinite,

năzuinţi astăzi zdrobite!…

*

Rămas bun, mamă, tată şi fraţilor mei,

rămas bun, plopilor gingaşi şi-nalţilor tei!

Rămas bun, lume banală,

chinuită în hăul cu smoală!

Rămas bun, copilă mică şi albă

ce-ţi strângi iubirea în salbă,

şi să m-aştepţi, căci voi veni odată

când ţara va fi de alt soare scăldată!…

*

Vor creşte vieţile din apă, cer şi moină…

Numai fata albă mă va aştepta cu cânt de doină,

cu aceiaşi ochi verzi-căprui

ca ai nimănui!…

*

Rămas bun!… Pe drum aspru, dar trist,

trebuie să sânger pe urme de Crist,

mâine, poimâine, când merg

hotare nedrepte să şterg!…

*

Născut în 7 aprilie 1924, la Suceviţa, Gruia Bodnărescu, poet iconar, iniţiat în tainele scrisului vindecător de George Voievidca şi de George Drumur, a fost strivit, apoi de tăcere. L-au nins anii, troienindu-l şi însingurându-l, încât a fost nevoit să se adăpostească lângă flăcările vii, dar atât de vindecătoare ale cântecelor condamnate să rămână pentru totdeauna nescrise.

*

Am, ca şi Constantin Hrehor, ca şi Mălina Aniţoaei, un respect pios faţă de ultimul poet iconar al Bucovinei, căruia îi pregătisem în secret, pentru Ziua Scrisului Bucovinean, o diplomă, o închinare. Şi n-am spus despre această diplomă, pentru că încă nu mă puteam hotârî dacă are sau nu învrednicirile necesare instituţia Centrului Cultural „Bucovina”. Abia astăzi, sfătuindu-mă cu Constantin Hrehor şi cântărind bine lucrurile, am introdus şi semnătura diplomei, care se vrea doar un omagiu adus iconarismului, prin intermediul ultimului său reprezentant: Gruia Bodnărescu.

*

Diploma "George Drumur": Gruia Bodnărescu

Diploma „George Drumur”: Gruia Bodnărescu


Pagina 69 din 92« Prima...102030...6768697071...8090...Ultima »